Briose, grisine si un exercitiu de sinceritate :D

Se da un status pe facebook.

status

Se poate inlocui textul cu ceva si mai zen, de genul „zi perfecta intre fete” „cum m-am distrat astazi cu fi-mea” etc. Chestiile uzuale, le-ati mai vazut si la mine de nushcate ori. Multe like-uri, comentarii pozitive, poate ganduri de invidie.

Si acum, povestea din spate😀

Gravida in 9 luni cu toddler de 2 ani jumate, singure acasa😀 I-am promis Sofiei ca astazi facem prajituri. Ca avem dimineata noastra intre fete si uite, facem o prajitura buna. Trebuie neaparat sa mentionez din nou ca urasc sa gatesc. Orice. In afara de floricele. Plus ca nici nu ma pricep, mancarea imi iese cel mult comestibila, dar o fac totusi de nevoie si in ideea ca e bine pentru noi sa mancam pe cat posibil chestii facute in casa, fara mizerii in ele. Buuuuun.

Prajitura inseamna, de fapt, briosele pe care le-am mai facut de n ori si despre care stiu sigur ca imi ies chiar bunicele. Dar zic, hai sa le fac cu faina integrala de data asta, sa fie mai sanatoase. Cautand informatii despre treaba asta, gasesc pe net si o reteta, cu potential, de grisine. Zic, daca tot e bal, hai sa facem si grisine in casa, vedem ce iese. Decat sa cumpar porcarii.

Incepem frumos si vesel, coboram impreuna pana la chiosc sa cumparam ce ne lipsea, incep pregatirile pentru grisine, prepar compozitia de briose, le torn in forme cu ajutorul pretios al Sofiei (avand in vedere ca fac treaba asta mai mult pentru ea si amuzamentul ei, ar fi culmea sa nu o las). Mici incidente pe parcurs, de genul – citesc a n-a oara reteta, retin ca trebuie 2 oua, ii spun ca il sparg eu pe primul si ea pe al doilea. Apoi, dupa ce il sparg pe primul, realizez ca eu folosesc doar jumatate din cantitati. Deci nema al doilea ou. Ii explic, se uita la mine cu niste ochi tristi si dezamagiti de imi vine sa intru in pamant :)) Parca mai bine ar urla decat asa. In fine, bag briosele la cuptor, termin aluatul de grisine, arata chiar promitator. Il pun la crescut, curat bucataria un pic si zic, gata, ce simplu a fost.

E deja tarziu, sunt obosita, nu stiu cand a trecut o ora. Sofia nu e. Vrea salata la masa de pranz. Incerc sa o conving ca poate facem maine, imi dau seama ca energia necesara pentru convingere e mai mare decat energia necesara pentru salata. Ne apucam de salata. Trebuie sa dea ea pe razatoare mai intai. Terminam si salata cu un minim de dezastru, pun mancare, curat din nou bucataria, mancam. Apoi, zic, hai sa bagam grisinele la cuptor inainte de somn, cat poa sa dureze. Bai, a durat. Minim juma de ora. Incluzand negocieri la fiecare pas cu piticul ce voia sa ma ajute sa modeleze si ea aluatul in forme. Din pacate, voia in forme de om de zapada, care nu erau compatibile cu modul de preparare. Intr-un final glorios le asez pe toate frumos pe tavi, bag tavile in cuptor, si zic, gata.

Noroc ca imi aduc aminte ca mai trebuia sa pun ceva peste ele. Scot imediat prima tava. In flacari. Nu stiu cum naiba luase foc hartia de copt. Ca eu am cuptor electric. Nimic grav, o trantesc in chiuveta, acum am toata chiuveta si juma de bucatarie pline de bucatele de hartie arsa. Ma ambitionez sa recuperez grisinele vietii, le clatesc pe cat posibil, le pun la loc in tava cu o noua hartie de copt, le dau cu ce mai trebuiau date si le bag in cuptor. Deja fierb de nervi, Sofia e obosita, ma contrazice la fiecare pas, ajung sa tip la ea. Urlete. Iau pauza, merg langa ea, ii explic, imi cer scuze, imi pare rau, hai fugi la baie si apoi asteapta-ma in pat cu ce carte vrei tu ca vin acush. Intr-un final ne intelegem

Deschid larg geamurile si curat a treia oara bucataria. Bag vasele in masina si ii dau drumul. Multumesc geniului care a inventat masina de spalat vase. Din tot sufletul😀 Stau in picioare de 2 ore deja, ma doare fiecare particica a corpului de la mijlocul spatelui si pana la genunchi, sunt nervoasa si nu mai chef de nimic. Sa il ia naiba de gatit si de cine a mai avut vreodata ideea ca e fun si usor sa faci prajituri.

La final, totusi… Sofia a adormit ca niciodata, in 10 minute de scarpinat si dragalit. Bucataria s-a aerisit si nu mai miroase a hartie arsa, ci a paine proaspata si vanilie. Grisinele sunt (aproximativ) comestibile. Data viitoare sigur le nimeresc mai bine🙂 Mi-am facut o cafea si am venit sa scriu asta. A fost fun? Asa si-asa. A fost obositor? Pfff, da. As fi preferat sa zac pe canapea la un maraton de seriale? In alta viata, da. As repeta experienta?😀 Bai, chiar si maine. Nu stiu exact de ce. It’s not what it’s all cracked up to be. Si in niciun caz nu este nici pe departe atat de misto cat se poate vedea dintr-un status pe facebook. Dar cumva, la final, merita de o mie de ori😀

Ganduri de dupa un an

Ma gandeam ca, odata cu Sofia, o parte din mine a renascut, sau s-a regenerat, sau poate ca s-a generat de la zero si ea. Partea din mine plina de nesigurante, plina de teama de a nu gresi, plina de teama de a nu mai fi iubita pentru ca a gresit, plina de frica sau lenea de a isi asuma responsabilitati nu exista, sau e redusa la un minim absolut cand e vorba de Sofia. Rabufneste cand si cand, dar nu are nicio sansa in fata valului de incredere pe care mi l-a facut cadou ghemotocul asta mic de om.

Pe bune, e ca si cum in mine creste o alta persoana, odata cu Sofia. Si isi face loc, impinge in stanga si in dreapta, si simt cum se mareste putin cate putin in defavoarea vechilor euri. A fost mai intai dragostea pentru tas-su care m-a scuturat un pic, m-a transformat, m-a purificat intr-o oarecare masura. Apoi a venit navala dragostea pentru puiul asta de noi, m-a umplut toata, m-a facut sa pot sa trec peste vechi frustrari si resentimente si sa o iau de la zero pe drumul catre invatarea si acceptarea afectiunii pure.

De cand e Sofia, parca am devenit, in sfarsit, om mare. Poate ca toate starile alea de dinainte de a se naste, cand realizam ca asta e, ca asta va fi prima schimbare cu adevarat si fundamental ireversibila din viata mea, ma pregateau pentru asta. Pot sa iau cu adevarat decizii, pot sa cladesc cu adevarat ceva, ceva real, ceva al meu. Familia mea. Familia noastra ♥

Probabil ca nu se vede inca la exterior, dar eu simt. Constientizez schimbarea asta in mine, ca si cum mi-as vedea celulele divizandu-se. Poate ca nu va ajunge niciodata foarte vizibila, desi vreau sa cred ca da. Pentru ca acum ma vad prin ochii copilului meu, si prin ochii astia frumosi vreau sa ma vad mai buna, vreau sa fiu mai buna. Vreau sa vad cum creste in mine tot mai mult increderea ca pot fi si buna.

Bai, a fost un an GENIAL. Genial. Si cica asta e cel mai greu. Pai daca atunci cand ne-o fi mai greu, asa o sa ne fie, din punct de vedere afectiv, ce sa zic, keep them coming😀

1

Nu pot sa incep altfel decat cu „acum un an pe vremea asta…” Acum un an pe vremea asta dezbateam daca sa mergem sau nu la spital si planificam cum urma sa imi petrec ziua urmatoare la piscina cu prietenii. Dar o fetita mica, roscatica si perfecta a hotarat dintr-o data ca avem alte planuri😀

Nu am cuvinte potrivite in momentul asta. Sunt emotionata, furioasa, fericita, nerabdatoare, stresata, si apoi iar fericita. Fundamental fericita. Ma uit la copilul asta frumos care doarme senin ca o stea de mare la noi in pat si parca nu mai pot sa recunosc in el ghemotocul mic si ridat pe care il strangeam in brate acum un an. Recunosc insa sentimentul. Sentimentul ala pe care il ai cand iti strangi copilul in brate, care nu seamana cu nimic altceva, care iti da o stare de bine absolut pe care nu stiai ca e posibil sa o simti. O iubire care te copleseste. Manute, picioruse, ochisori, gurita, burtica, toate facute din iubire pura.

Nu mai stiu sa spun nimic. Voiam sa scriu o poveste cautata, cu niste glumite bine plasate, cu intorsaturi din condei, cu una, cu alta, si nu mai stiu cum. Voiam sa spun despre cum urasc timpul asta care alearga ca dementul. Voiam sa spun despre cum anul ce a trecut a fost, cumva, cel mai semnificativ din viata mea. Nu mai stiu sa spun, insa, decat la multi ani, iubita noastra!!

azi

Sunt intr-o stare de rahat azi. De cand cu Sofia, anumite vesti si intamplari ma afecteaza mult mai mult decat inainte. Ceea ce trecea pe langa urechile sau ochii mei fara sa imi spuna nimic, acum ma face sa plang, pentru ca pot sa empatizez instant cu persoana careia i se intampla.

Si voiam sa spun asta. Cate mame regreta sincer faptul ca au petrecut prea mult timp tinandu-si copilul in brate? Cate mame se uita inapoi la anii copilariei puilor lor si isi spun „cred ca i-am iubit prea mult”? Cate mame isi spun „am petrecut prea mult timp cu copiii mei cand erau mici, era mai bine daca petreceam timpul ala spaland pe jos sau facand mancare”?

Nu stii cand vine un moment in care soarta te forteaza sa te uiti brusc inapoi si sa vezi ce ai facut pana atunci. Indiferent ce ar insemna asta. Iubiti-va copiii. Tineti-i in brate, tineti-i aproape, dormiti cu ei, sarutati-i des, foarte des, alintati-i, spuneti-le ca ii iubiti, spuneti-le povesti, radeti cu ei, jucati-va cu ei, apoi tineti-i inca un pic in brate. Si inca un pic. Si apoi un pic mai mult. Si nu le dati drumul. Sunt ai vostri, ii iubiti, nu mai fugiti de ei in cautarea unui viitor iluzoriu in care va fi mai bine daca acum nu va atasati prea tare de ei si ii cresteti „independenti”. Nu va mai amagiti cu gandul ca nu aveti timp pentru ei din cauza altor lucruri mai importante. Pentru ca EI sunt tot ce-i mai important in viata voastra.

Au fost doua momente in viata mea in care am simit ca daruiesc totul, ca ma pierd pe mine insami intr-o simbioza. Si da, cand faci asta risti sa pierzi totul, risti sa suferi ingrozitor de mult. Si ce daca. M-am regasit, incet-incet, in alta forma, schimbata, dar fundamental tot eu eram. Nu regret nicio secunda. Daca va fi vreodata sa sufar, voi suferi. Atunci, in viitorul ala iluzoriu naspa. Pana atunci, aleg sa continui sa daruiesc totul, sa cred cu ochii inchisi si sa ma bucur de fiecare secunda plina de fericire alaturi de cei carora le daruiesc.

Iubesc din tot sufletul. E ca si cum toata viata m-a pregatit pentru asta. Si dincolo de trairile marunte de zi cu zi, sunt profund fericita si recunoscatoare si nu imi doresc nimic mai mult decat ceea ce am acum. Decat, la un moment dat peste vreo 2 ani, inca un moment de daruire.

It’s just a phase

Daca e ceva ce am invatat in ultimele 10 luni, este ca, in orice moment al vietii m-as afla, e doar o faza. De cand s-a nascut, Sofia nu a avut doua saptamani fix la fel. Cand era bine, era bine😀 si cand era rau, uneori singurul gand care functiona era „o sa treaca si asta, e doar o faza”. Pusee de crestere, colici, salturi mentale, eruptii dentare, anxietate de separare, apoi iar pusee de crestere, toate au venit si au trecut cu viteza luminii. Si au fost extrem de vizibile, fiind condensate in intervale atat de mici de timp.

Pe noi, adultii, dinamica lenta a vietii de zi cu zi nu ne lasa sa ne dam seama de asta in timp real, dar uitandu-ma in urma, realizez ca de fapt nu am stat nicio clipa pe loc. Totul a fost doar o faza. Mereu am fost cu un picior in trecut si cu unul in viitor, mereu am fost in tranzitie de la o faza la alta. Si nu ma refer acum la faze bine definite de societate – liceu, facultate, serviciu, singur, intr-o relatie, casatorit etc. Ma refer la dinamica noastra interna, la momente de rascruce pe care doar noi stim sa le definim, la perioade care, poate, doar pentru noi au o insemnatate speciala.

Nu stiu cum sa explic mai bine, parca nu mi se aseaza cuvintele cum trebuie. Dar cand ma gandesc la viata mea de pana acum, la toate dramele, la toate bucuriile, la toate sfarsiturile de lume, la toate exaltarile noilor inceputuri, imi e mult mai usor sa aduc la dimensiuni normale o perioada fericita sau una grea. Ma ajuta sa ma bucur mai mult de binele de care am parte, si ma ajuta ca la rau sa imi zic ca da, e rau, si e posibil sa fie inca si mai rau de-atat inainte sa fie bine; dar in cele din urma va fi bine, pentru ca asa e dinamica asta de la inceputul timpului si pana acum🙂

O nota optimista

Imi place mult sa zbor cu avionul. Dincolo de o senzatie de panica pe care nu o pot suprima complet, o pot doar ascunde bine, la fiecare decolare si aterizare, imi place chiar mult de tot. Imi plac aeroporturile, imi plac escalele, cu cat mai lungi cu atat mai bine, imi place timpul petrecut in avion. Imi place mancarea oribila servita pe zborurile de linie si nu ratez ocazia sa imi iau o bere pe fiecare zbor (nu ratam, ma rog…😀 ) Daca e ceva ce imi lipseste de la job, si imi va lipsi in continuare, e zborul relativ des cu avionul.

Dar altceva voiam sa spun. Mi-au ramas cateva chestii misto de-a lungul timpului dupa numeroasele zboruri. Una dintre ele este imaginea de neuitat a cerului instelat vazut de la 11.000 de metri, departe de orice lumina pamanteasca. Alta este imaginea rasaritului vazut din avion. Insa cel mai important mi se pare faptul ca, intr-o zi mohorata, oricat de cenusiu ar fi cerul, si oricat m-ar deprima asta, stiu cu certitudine ca undeva deasupra norilor, suficient de sus, e o zi senina si un soare orbitor. Si gandul asta ma face mereu sa zambesc🙂

malaga-airport-sunset

Continuum concept si attachement parenting – ce am inteles eu (ultima parte)

Hai sa inchei si cu asta. M-a inspirat o discutie de pe net si mi-am dat seama ca s-au mai sedimentat niste concluzii in timp.

Am remarcat ca multi oameni privesc conceptul asta de AP ca pe un set de reguli care TREBUIE urmate. Ca pe ceva la moda la care aderi printr-un checklist. Sau ca pe ceva care e bine pentru copil, e musai sa fie facut 100%, ceva ce ii face sa se simta parinti naspa daca nu au procedat fix „ca la carte”. Da, e foarte adevarat, din punctul meu de vedere, ca e bine pentru copil sa fie tinut in brate cat mai mult. E bine sa fie alaptat de cate ori are nevoie si cat mai mult. E bine sa fie un participant activ la activitatile casei. E bine sa fie respectat si iubit. E bine sa nu fie „educat” prin plans. Etc. Dar nu inteleg cum pot fi cuantizate toate astea. Sunt concepte de bun simt, pe care fiecare le aplica prin actiuni marunte, de zi cu zi, diferite de la caz la caz.

Pentru mine nu exista un ca la carte cand e vorba de AP. Tocmai, mi se pare ca ideologia asta iti da libertatea sa procedezi asa cum simti. Sa iti accepti copilul asa cum e, nu asa cum ar trebui sa fie conform cine stie caror criterii. Sa nu te incorsetezi intr-un milion de reguli pe care daca nu le repecti, e naspa. Sa nu te astepti la nimic – sa nu te astepti ca o sa stea in carucior, ca o sa adoarma singur, ca o sa manance, ca o sa planga, ca o sa, ca o sa. Sa iei lucrurile ca atare si sa te adaptezi in functie de nevoile specifice ale copilului tau🙂

Nu cred ca AP e ceva ce incerci cateva luni si vezi daca merge. Nu e o metoda care iti „repara” sau „strica” copilul. Nu e un quick fix. E un mod de viata. E un set de alegeri pe termen lung si foarte lung. Pentru mine AP inseamna sa imi accept copilul fix asa cum e, in toata complexitatea si splendoarea fiintei lui mici. Sa o tratez si sa o respect ca pe un membru cu drepturi egale al familiei, nici mai mult nici mai putin. Sa imi dau voie sa o iubesc si sa o imbratisez si sa o pup cat de mult. Sa fiu acolo cand are nevoie de mine, sa o fac sa se simta 100% acceptata si dorita. Sa ii fiu exemplu de comportament, sa ii fiu indrumator. Sa o las sa descopere singura, sa greseasca singura, sa accepte esecul ca pe o parte fireasca a evolutiei. Sa nu o sufoc cu grija si atentia, sa ii las spatiu, sa am o viata pe langa si impreuna cu ea, dar sa las totul daca are NEVOIE de mine. Sa o ascult. Sa ii respect alegerile, sa o constientizez ca pe un om mic, nu ca pe un catelus ce trebuie dresat. Si altele asemenea

Si pornind de la cele de mai sus ca premisa, e mult mai usor sa intelegi ce e de facut. Sa intelegi, nu sa urmezi orbeste niste reguli. Si sa faci propriile alegeri, in functie de propriul tau copil. Am purtat-o in brate pentru ca plangea cand o lasam singura, nu pentru ca a trebuit. Am vazut de multe ori intrebarea „sunt o mama rea ca nu am purtat-o nustiucate ore pe zi?” Nu stiu, frate, eu nu am numarat, eu am luat-o in brate cand era nemultumita. Ca asta s-a tradus in „mai tot timpul” in primele luni, e altceva, si e normal😀 Am tinut-o sa doarma la mine in brate nustiucate luni pentru ca nu dormea altfel, nu pentru ca a trebuit. M-am trezit de n ori pe noapte, noapte de noapte, ca sa o adorm la loc – nu pentru ca trebuie neaparat ca un copil sa se trezeasca noaptea ca sa fii tu o mama AP, ci pentru ca, la naiba, chiar se trezea, si alternativa era sa o las sa planga. Si nu cred ca plansul e o metoda educativa buna, la nicio varsta. Sincer, nu sunt masochista, mi-ar placea sa doarm o noapte legata, si nu o sa ma simt mai putin mama cand se va intampla, doar mult mai odihnita😀. Ce fac insa este sa am rabdare sa astept sa se intample, nu sa fortez eu lucrurie prin plans controlat, de exemplu. Asta inseamna la mine faptul ca imi accept copilul asa cum e, nu cum mi-as fi dorit eu sa fie🙂

Da, eu am facut o lista aici, cu toate lucrurile pe care le-am inteles despre AP. Dar eu o vad doar ca pe o insiruire de lucruri care, mie personal, mi-au deschis ochii catre aspecte pe care nu le constientizasem. Catre un normal pe care nu il percepeam ca atare pana atunci. Pentru mine a fost o usurare sa imi dau seama ca pot sa procedez asa. Daca le-as fi perceput ca pe o corvoada, apoi nu vad sensul de a le fi facut. Experienta de a creste un copil ar trebui sa fie ceva frumos, ceva ce iti implineste viata, nu ceva de care abia astepti sa scapi odata.

Si in definitiv imi dau seama ca ma enerveaza rau clasificarea asta, esti sau nu esti AP. Mi se pare ceva fortat. Nu e o religie. Nu sunt AP, nu ma intereseaza sa fiu AP, e doar un concept care mi se potriveste si care m-a ajutat cand aveam indoieli sau imi era greu. Vreau doar sa imi cresc copilul asa cum simt, sa o vad ca e fericita, multumita si increzatoare, sa o iubesc si sa ma iubeasca. Si nici nu afirm ca adevarul meu ar fi cel absolut🙂 in definitiv, e doar ceea ce cred si am inteles eu.