Continuum concept si attachement parenting – ce am inteles eu (partea a IIa)

O sa continui cu altceva, momentan. Ca sa ne intelegem despre ce vorbim aici. Mai exact, cu rezumatul meu propriu si filtrat al cartii din titlu. Pe vremuri scriam despre Iris Murdoch, acum m-am reprofilat :)) M-am apucat sa citesc „The Continuum Concept – In Search of Happiness Lost” dupa ce am inceput sa devin un pic ingrijorata, aprofundand diversele informatii referitoare la AP gasite pe net si gasind ceea ce consideram exagerari personale ale celor care le aplicau. Asa ca am vrut sa inteleg de unde a pornit totul. (Desi conceptul de AP a pornit de la Dr. Sears, intelesesem eu ca „biblia” de la baza ar fi cartea asta)

Asa. Jean Liedloff a scris cartea dupa ce a petrecut ceva ani printre indienii din America de Sud si a ramas fascinata de comunitatea lor. Are mai putina relevanta care indieni exact, important este ca experienta asta a inspirat-o sa vina cu o teorie revolutionara (mai ales pentru perioada respectiva) in ceea ce priveste viata in general si cresterea copiilor in special. Pe scurt, ea spune ca omul a functionat intr-un anume fel timp de milioane de ani, perioada de-a lungul careia schimbarile aparute au fost extrem de lente si ca atare perfect asimilate. Insa de-a lungul ultimelor sute de ani sau asa, omul a inceput sa introduca de bunavoie schimbari din ce in ce mai bruste si mai radicale in viata de zi cu zi, schimbari care nu sunt recunoscute de instinctele ancestrale.

Aplicand asta la cresterea copiiilor, Jean sustine ca nou-nascutii au niste asteptari impregnate genetic, a caror neindeplinire duce la traume profunde, la comportamente deviate pe care noi le percepem ca fiind parte din normal, pentru ca de generatii incoace n-am vazut altceva. Dar lucrurile pot sta si altfel, dupa cum ea insasi a observat in cadrul comunitati de indieni, care fiind atat de departe de civilizatie, ramasesera sa se bazeze majoritar pe instincte si isi cresteau copiii „fara sa intrrupa continuum-ul”. Practic intreaga carte se bazeaza pe observarea situatiilor din viata de zi cu zi a indienilor, compararea lor cu situatii similare din civilizatia vestica, si trasul de concluzii.

Mai sunt ceva idei misto pe acolo; una dintre cele pe care le-am retinut spunea ca adaptabilitatea extrema a omului ii aduce atat bine, cat si rau fundamental, pentru ca el este capabil sa schimbe starea de fapt a lucrurilor astfel incat sa isi faca rau singur, ceea ce un alt animal nu ar putea face. Dadea ca exemplu comparativ un mancator de furnici, care adoptat de o familie de oameni se comporta in continuare ca un mancator de furnici, nu isi schimba fundamental comportamentul; pe cand un om adoptat de o haita de lupi (au fost ceva cazuri prin India🙂 ) ajunge sa se comporte perfect ca un lup si nu mai poate fi integrat mai apoi in societatea umana. Omul nu e in stare sa isi urmeze instinctele primare referitoare la ceea ce are de facut cand evolueaza, daca i se schimba mediul, de aici impactul devastator pe care o crestere gresita il are asupra omului ca si fiinta sociala.

In fine, pentru mine ideile principale cu care am ramas, referitor la cresterea copiilor, ar fi cele de mai jos. Mentionez ca nu sunt neaparat de acord cu ele, cu atat mai putin nu le consider litera de lege in cazul familiei noastre, le listez doar cu titlu informativ🙂 pentru ca la nivel de teorie imi plac.

1. Un bebelus nou-nascut are nevoie disperata sa fie tinut in brate cat mai mult si sa i se raspunda cat mai repede la orice alta nevoie ar avea. La varsta de cateva luni, nevoile lui sunt inca putine si simple. Foame, somn, scutec curat si apropiere umana. Daaaaaa, tinutul in brate raspunde unei nevoi reale, nu este o fita sau un mod in care bebelusul profita de parinti. Din contra, pentru el este o teroare cumplita (la pasajul asta iti dau lacrimile daca esti hormonal si slab de inger) sa fie abandonat sa planga singur in patut sau carut. Are nevoie sa stea cat mai mult in brate, sa participe in la viata de zi cu zi a familiei, sa asimileze cat mai multe experiente la adapostul sigur al bratelor mamei. Experienta tinutului in brate este primordiala si ar trebui sa dureze pana ce bebe e capabil sa se deplaseze singur prin alte metode.

2. Copiii trebuiesc alaptati la cerere si luati sa doarma in pat cu parintii pana ce ei singuri decid ca vor sa se intarce si sa doarma singuri. Chiar daca asta inseamna varste de genul 4-5 ani. Ei, aici deja apare o diferenta imensa fata de ceea ce stim noi. Mi se pare dificil, sincer, atata vreme cat nu traim in sat, si nevoile vietii citadine sunt complet diferite. Dar na, cu cat e mai lunga perioada in care e posibila aplicarea, cu atat mai aproape de adevar, banuiesc🙂

3. Rolul primordial al mamei este „sa fie acolo”. Pentru orice si oricat ar avea nevoie copilul ei. La inceput, asta inseamna cam 95% din timpul ei🙂 dar pe masura ce copilul creste si simte ca primeste afectiunea de care are nevoie, ca i se raspunde la nevoi, devine mai independent si mai sigur pe el, si vrea singur sa se desprinda, intorcandu-se la mama doar atunci cand are nevoie de prezenta ei.

4. Un copil caruia i se raspunde la nevoi nu trebuie sa insemne un copil rasfatat. E datoria parintelui sa identifice corect nevoile si sa nu ofere mult mai mult decat este necesar. Pe masura ce creste, copilul are nevoie sa vada in parinte o figura pe care sa o urmeze, care sa ii spuna ce e bine si ce e rau, de la care sa invete; nu are nevoie sa se simta centrul universului parintesc, ci doar un alt membru al familiei, DAR iubit si respectat in mod egal cu restul de membri. Asta mi se pare extraordinar de corect, si in egala masura foarte greu de aplicat in societatea noastra dominata de extremele „odoru’ lu’ mama, iti da mama ce vrei tu” si „taci si stai jos, eu te-am facut, eu te omor”.

5. Copiii NU sunt proprietatea parintilor🙂

6. Omul este fundamental o fiinta sociala. E important sa ai incredere in copiii tai, in faptul ca, instinctiv, cresc in directia buna, nu sunt gresiti din fabricatie si nu trebuie reparati din oficiu.

7. Tot instinctiv, e bine sa lasi libertatea copiilor sa exploreze si sa decida singuri daca o situatie este pericoluasa sau nu. Asta mi se pare extrem rau😀 Adica e OK pana la un punct, e chiar recomandat si inteleg logica din spate (o data ce copilul stie ca tu esti mereu acolo sa ii spui ce e periculos si ce nu, creste cu impresia ca te astepti ca el sa dea gres daca e lasat singur, si cu prima ocazie, instinctul lui va functiona invers si va face exact lucrul de care te temi – va cadea de pe scari, in apa, in groapa etc.) dar autoarea dadea exemplu cu ceva bebelusi care se jucau cu niste cutite fara sa se taie. Poate ca intr-un univers paralel as putea sa am atata incredere in instinctele de supravietuire ale copilului meu incat sa ii dau ceva macete sa le jongleze. Sorry, dar e prea mult😀

8. Copiii cresc cel mai bine intr-un mediu mixt, si mai ales inconjurati de alti copii de diferite varste mai degraba decat de adulti. E important si pentru mama sa nu devina izolata, sa incerce sa isi continuie viata de pana atunci, integrand copiii in ea. Fraza care mi-a placut mult a fost cea care concluziona faptul ca cresterea copiiilor nu ar trebui sa fie vazuta ca o corvoada separata, iar actiunile de ingrijire a copilului sa devina parte din rutina de zi cu zi, nimic extraordinar aici, circulati va rog🙂

9. Aaa, tot aici as mentiona inca o chestie misto. Asa cum nu e bine sa impregnezi copilului sentimentul ca te astepti intr-una ca el sa greseasca (prin vesnicele repetate si infinit inutilele „ai grija ca aluneca”, „vezi sa nu cazi” etc.), nu e bine nici sa te prefaci extrem de surprins de cate ori el face un lucru bun. Adica apreciaza-l, normal, dar nu pe un ton care ar putea denota ca nu te-ai fi asteptat in veci ca el sa reuseasca asa ceva.

Si cam asta. Nu cred ca am uitat nimic fundamental. Per-total, e o carte care merita citita, chiar daca nu luata ca biblie🙂

7 gânduri despre „Continuum concept si attachement parenting – ce am inteles eu (partea a IIa)

  1. crenguta Ianuarie 16, 2013 la 9:26 pm

    o chestie faina, dupa parerea mea, care se practica aici, in suedia, este sa nu spui „nu” copilului. la gradinita educatorii vorbesc cu copiii fara „nu”, cat e omeneste posibil. noi de cate ori mergem la control cu fetele, ni se reaminteste treaba asta. in loc sa ii spui copilului „nu arunca jucariile” trebuie sa ii spui „pune-le jos” in loc de „nu alerga cu mancare in gura”, „stai la masa cand mananci”. e foarte greu sa scoti NU din vocabular, e un exercitiu interesant.
    faina cartea si esti singura persoana din .ro pe care o cunosc personal cu astfel de idei.
    legat de alaptat, mie mi s-a spus si ca o sa ajunga copilul dependent de alcool si droguri daca nu termin cu alaptatul :)), asta mi-a zis o doamna psiholoaga din romania, cunostinta. aici sunt toti pro alaptat si cat mai lung posibil.

  2. magdici Ianuarie 16, 2013 la 9:30 pm

    Alcool si droguri? :)))))) sunt tare curioasa de explicatia din spatele afirmatiei😀 Nu sunt singura, suntem multe si ne inmultim constant, sper🙂

  3. crenguta Ianuarie 16, 2013 la 9:42 pm

    ea mi-a zis ca „scrie in toate cartile de psihologie, copiii alaptati mult ajung dependenti” :)) oricat de amuzant mi s-a parut ce mi-a zis, sa stii ca era destul de scarry cum facea nadia pe la 9 luni cand o puneam la piept, isi dadea ochii peste cap de placere, nu exista fericire mai mare. iar vara era chiar greu, nu conta unde eram pe strada, in autobuz, ea voia mereu la piept si ma dezbraca, tragea de haine :))) . eu am alaptat-o pana la 1 an si 4 luni, m-am oprit pt ca am facut varicela si a trebuit sa iau medicamente😀.
    as mai avea un comentariu legat de tinutul in brate, mai mult o curiozitate. cand mai ai un copil, nu te mai poti dedica deplin celui de-al doilea, asa ca uneori cand julia vrea in brate, trebuie sa astepte un pic pana termin cu oalele in clocot sau ceva de genul. ea nu plange, dar maraie, faza e ca maraitul asta nu ii deranjeaza nici pe daniel nici pe nadia, dar mie mi se strange stomacul de zici ca imi da cineva pumni si nu pot sa rezist mai mult de 2 3 minute. mama e programata cumva sa fie extra sensibila la sunetele bebelushului, altfel nu inteleg de ce mie mi se face rau instant cand ceilalti nu sunt afectati deloc, tie/voua vi se intampla?

  4. magdici Ianuarie 16, 2013 la 9:46 pm

    Mie imi face rau si cand plange copilul altuia, daramite al meu :)) deci da. Ia-ti ceva dispozitiv de purtat daca n-ai, it works wonders, mai ales cu doi pe cap🙂 eu fara wrap-ul magic nush ce faceam🙂

  5. crenguta Ianuarie 16, 2013 la 9:51 pm

    am si babybjörn si ergo baby si wrap pe care n-am reusit niciodata sa-l leg :)) ce sa zic, e pe mine mereu inclusiv cand trebuie sa o sterg pe nadia la fund :)), dar ce faci in masina cand nu mai vrea in scaun ca vrea la tine in brate😀 , uneori imi lipesc fatza de fatza ei si se linisteste, alteori nimic nu o calmeaza decat daca o iau sus, 5 minute pana acasa se simt ca o ora.

  6. magdici Ianuarie 16, 2013 la 9:56 pm

    Daca n-ai alaptat in scoica, tot degeaba :)) stiu ce zici, din pacate. In faza asta, la noi merge cu cantatul o perioada. Macar cineva apreciaza vocea mea :))

  7. […] eu am facut o lista aici, cu toate lucrurile pe care le-am inteles despre AP. Dar eu o vad doar ca pe o insiruire de lucruri […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: