Arhivele lunare: Decembrie 2012

despre merite si noroc

Nu reusesc sa ma conving sa scriu aici in mod constant chestii mamicesti. Scutece, alaptat, plans, parenting, de-astea. Uuuu, am scris „parenting” pe blog :)) Si asta in principal din cauza ca viata de pana acum mi s-a parut atat de simpla si de usoara, incat nu prea am ce sfaturi sa dau. Ma rog, simpla si usoara in sensul ca mi-a venit totul natural cumva, nu m-am stresat, si in plus am avut si un copil exceptional de cuminte. Chiar ma intrebam cu Razvan zilele trecute daca ne mai riscam la al doilea, ca e evident ca Sofia a luat cumintenia din familie pentru urmatoarele 3 generatii. Dar ne riscam, da 😀 Revenind la sfaturi, chiar nu as sti ce sa spun. Sfatul meu universal la orice problema posibila (mai putin cele de sanatate) ar fi „ia-l in brate si pune-l la san” 🙂

Si asta ar avea o vaga legatura cu ceea ce venisem sa scriu de fapt. Observ doua tendinte contradictorii la oameni. Pe de o parte sunt cei care pun nefericirea lor si faptul ca le lipsesc multe pe seama nenorocului lor/norocului altora. DOAR a norocului. Adica ar fi si ei Donald Trump daca ar fi avut noroc. Dar n-au avut, ce sa-i faci, asa ca vand tigari la butic. Pe de alta parte, sunt oamenii care isi aroga tot ceea ce au reusit in viata drept merit pur personal. Oricine ar fi putut face ce au facut ei, tine numai de munca si vointa, si aia care nu au reusit sunt niste tampiti lenesi si prosti, care ar face bine sa puna osu’ la treaba.

Nu sunt de acord cu niciunii, desi in tineretile mele ma incadram lejer in categoria a doua (si inca mai am tendinte clare, dar le temperez). Mi se pare atat de evident, incat ma doare, faptul ca unele aspecte tin de noroc, in timp ce altele tin de ceea ce facem cu norocul respectiv. In primul rand, ne nastem, copilarim si crestem in circumstante uneori complet diferite, care nu tin de noi si nu constituie nici meritul, nici vina noastra. De exemplu, in ceea ce ma priveste, consider ca nu e meritul meu ca sunt fundamental sanatoasa, ca ma duce capul, ca am avut parte de o familie normala si care m-a crescut bine, ca am un fizic si un temperament, sa zicem suportabile catre placute :D. Nu e meritul meu daca am vreun talent sau vreo indemanare innascuta. Nu e meritul meu ca m-am nascut intr-o tara cat de cat civilizata si pasnica, neafectata de razboaie si cu acces rapid la restul lumii. Nu e meritul meu ca am un copil sanatos si cuminte care doarme noaptea, nu e meritul meu ca am avut o sarcina usoara, fara probleme, si o nastere si mai usoara. Nu e meritul meu ca am intalnit un barbat incredibil, care se face ca isi dorea sa iubeasca o femeie cam ca mine, asa 😀 Toate astea, si multe altele mai marunte (cum ar fi subiectele la examene, sefii si colegii peste care am dat samd) tin de noroc pur. Si nu mi s-ar parea corect sa ma compar cu cineva care nu a avut lucrurile astea pe tava si sa spun „pai puteai si tu sa faci ce am facut eu”. Poate ca nu putea. Nu stiu cum as fi iesit eu daca as fi crescut in circumstante complet diferite, chiar daca genetic as fi fost aceeasi.

Dar. E meritul meu (sau vina mea, depinde despre ce rezultate vorbim :D) ca am facut alegerile pe care le-am facut. E meritul meu ca aleg sa fiu onesta cand as putea sa mint, ca aleg sa muncesc cand as putea sa trag chiulul, ca aleg sa fiu calma cand as putea sa ma enervez (bine, in cele 1.3% din cazuri in care chiar reusesc, give me some credit 😀 ) E meritul meu ca incerc(am 😀 ) sa mananc sanatos si sa ma mentin intr-o oarecare forma. E meritul meu ca am citit de mi-au iesit ochii din cap inainte sa nasc despre alaptare si viata cu bebe mic, despre lucrurile la care sa ma astept, si prea putine m-au luat prin surprindere si nepregatita. A fost meritul meu de cate ori am decis sa raman in loc sa plec, sa ascult in loc sa vorbesc, sa merg inainte in ciuda fricii, sa lupt in loc sa renunt, sa vreau sa vad partea buna mai degraba decat pe cea rea. Va fi meritul meu si al lui Razvan daca copiii nostri vor creste iubiti si fericiti intr-o familie care sa le ofere macar cat au reusit parintii nostri sa ne ofere noua 🙂

Nu stiu daca am avut toata viata o gandire pozitiva si am avut energie sa lupt din cauza ca am avut noroc si mi-au iesit toate cum am vrut, sau daca imi ies lucrurile cum vreau tocmai pentru ca am o gandire pozitiva si ma lupt. Cred ca si una si alta, la urma urmei. Si mai cred sincer ca oamenii ar fi un pic mai ferciti cu ei insisi si cu cei din jur daca ar accepta pe de o parte ca unii poate sunt mai buni ca ei, si pe de alta parte ca altii au poate mai mult ghinion ca ei.

iar despre reguli

Ma gandeam ca exista un gazilion de reguli in ceea ce priveste cresterea copiilor. „Reguli”, vreau sa spun. Cam din aceeasi categorie ca cele de care e musai sa tii cont pentru a avea o relatie reusita, conform cosmopolitan si alte surse de incredere. Ca veni vorba, exista o gramada de reviste dedicate cresterii copiilor, probabil pline de asemenea sfaturi si reguli, dar n-am citit niciodata niciuna; pacat, simt ca as fi avut mai mult material pentru postul asta 🙂

Nu am nimic impotriva regulilor, din contra, imi plac si le simt nevoia de multe ori, mai ceva ca un politist neamt 😀 viata mea tanjeste dupa ordine si organizare. Aparent imi si place sa scriu despre ele 😀 Dar mi se pare ca, asa cum cele referitoare la relatii pleaca de la premisa ca barbatii sunt toti croiti dupa cateva sabloane universal valabile, la care e suficient sa aplici un comportament standard si – bingo! – sa ii faci sa lesine dupa tine, la fel mi se pare ca cele referitoare la cresterea copiilor pleaca de la premisa ca in general copiii se nasc gata versati, santajisti si profitori, si mai ales chititi sa faca tot posibilul sa ingreuneze viata celor din jur cat mai mult cu putinta daca le dai ocazia. Si chiar daca de cele mai multe ori exista disclaimer-ul „toti copiii sunt diferiti”, mesajul subliminal e acelasi; copilul trebuie modelat repede si bine intr-o forma cat mai comoda pentru parinti. Nu stiu de ce suntem impregnati cu ideea asta ca bebelusul este o fiinta anti-sociala, care abia asteapta sa faca rau si care fara noi si modelarea noastra n-ar supravietui nici 5 secunde; in loc sa ne straduim sa avem incredere in el, in nevoile lui si in faptul ca are niste instincte solide de supravietuire si socializare pe baza carora il putem ajuta sa (se) construiasca.

Mi se pare ca regulile astea se nasc din mania noastra, a oamenilor de a controla, sau, mai bine zis, din grandomania noastra, convinsi ca noi chiar avem puterea reala de a influenta in mod constient si fundamental procesele naturii. Departe de mine gandul ca actiunile noastre sunt inutile si lipite de consecinte, logic ca este extrem de important felul in care ne tratam copiii. Dar, dupa parerea mea, ar trebui sa acceptam ca sunt unele lucruri care nu pot fi schimbate sau „stricate”. Si atunci viata ar deveni mai usoara un pic, pentru ca ne-am adapta cu inima mai usoara diverselor situatii, fara sa incercam sa le reparam ca sa respectam diverse reguli. Nu exista functionare perfecta.

Nu stiu sa dau foarte multe exemple concrete, tocmai din cauza ca sunt fundamental convinsa ca fiecare om, si implicit bebelus, e diferit in felul sau si reactioneaza un pic diferit la situatii si stimuli similari. Dar pot sa ma raportez la Sofia, pe care am urmarit-o cu toata atentia din lume inca de cand s-a nascut, si uite, de exemplu, as spune ca nimic din ce am facut sau nu am facut nu ar fi putut sa schimbe fundamental faptul ca doarme bine noaptea dar nu doarme in carucior sau in patut in timpul zilei. Sau ca mananca bine. Felul ei de a functiona nu se datoreaza faptului ca am urmat sau nu o reteta-minune. Singurul meu „merit”, daca pot sa ii spun asa, este ca am acceptat ca nevoie ei nu pot fi schimbate, asa ca m-am adaptat la ele. Am incalcat rand pe rand regula care spune sa nu dormi cu copilul in pat, ca se invata, regula care spune sa ii dai sa manance la 3 ore, ca se invata, regula care spune sa nu il tii in brate, ca se invata, regula care spune sa il mai lasi si sa planga, ca se invata. Si probabil multe altele.

Of, am impresia ca nu reusesc sa exprim exact ideea pe care o am in cap. Ma tot invart pe langa ea. Dar revin la comparatia mea initiala. Cred cu tarie ca, daca doi oameni se iubesc si sunt meniti unul altuia, vor ajunge impreuna indiferent cate „greseli” fac si cate periute de dinti isi lasa unul la celalalt. Daca nu ajung impreuna, inseamna ca nici nu trebuiau sa fie 😛 Zicea un indian, intr-un film la care am adormit aseara, „Everything will be right in the end; if it isn’t right, it means it is not the end yet”. O fi romantat si pueril, dar eu cred asta din tot sufletul 🙂 Si la fel e si la copii. Daca ai un copil linistit, va fi linistit, indiferent ce ii faci; daca ai un copil care plange, va plange; daca ai un copil care doarme, va dormi, daca ai un copil incapatanat, va fi incapatanat si asa mai departe. N-are importanta cate reguli incerci sa aplici; poti sa imbunatatesti un pic lucrurile, poti sa o tii sa doarma in brate pentru ca numai acolo poate sa doarma, poti sa o tii non-stop in brate pentru ca numai acolo nu plange atat de rau, dar situatia la baza ramane neschimbata. Nu exista nicio metoda in 3 pasi care sa iti transforme fundamental bebelusul din urlator in ganguritor. Si e OK asa 😀 Important e sa fii acolo pentru el, cu afectiune si rabdare. Sa il iei in brate si sa ii arati ca il iubesti de cate ori are nevoie, chiar daca in primele luni ti se pare ca are nevoie de asta non-stop 😀 Nu se strica. E prima ocazie pe care o ai sa iti faci copilul sa se simta acceptat asa cum e el, si tare mi-e teama ca nu e tocmai cea mai grea 😀