Arhive pe categorii: calatorii

Madrid, take 1

Ma gandeam ca e un moment la fel de bun ca oricare altul sa mai scriu pe aici.

De duminica trecuta sunt singura in Madrid, si mai stau inca o saptamana. E prima oara cand plec din nou singura mai mult de 2-3 zile, dupa vreo 3 ani si ceva de calatorii numai in doi. Si in ciuda unui program de lucru infernal, gandurile mele si-au gasit cumva timp sa zburataceasca in diverse directii legate de asta si de multe altele.

In primul rand, cred ca Madridul imi merge la inima. Mi se baga pe sub piele si ma face sa ma indragostesc de el. Nu m-am plimbat suficient cat sa pot spune daca este un oras frumos sau urat, dar mi se pare un oras cu suflet, cu un puls aparte. E dat de oamenii lui in primul rand, oameni calzi, relaxati si prietenosi; e dat de sutele de baruri si restaurante micute; e dat de mancarea exagerat de buna, de maslinele si fructele de mare, si mai ales e dat de placerea cu care pare ca se traieste pe aici.

Aici am auzit hohote pe strada. Mi-am dat seama cat de rar aud asa ceva in mod normal. Oameni care sa discute vesel, relaxat pe strada, si care sa rada din toata inima. Aici am vazut o femeie stand pe vine si discutand cu un tip care cersea. Nu era genul de habotnica sau nebuna, era o femeie normala, imbracata normal, care statea prieteneste de vorba cu el, pur si simplu. Aici am vazut muzicieni de tot felul cantand pe strada, am vazut oamenii iesind la cina lor tarzie de tapas alaturi de prieteni, am vazut bunavointa si respect din partea oricarui om cu care am avut de-a face. Iti vorbesc frumos, te ajuta si iti zambesc.

In al doilea rand… Ma simt un pic singura. Pe de o parte am in mine un entuziasm de copil mic ce tocmai a primit o jucarie noua, ma umplu de fiecare clipa petrecuta aici, e o parte din mine care se bucura incredibil de mult de aceasta experienta. Si pe de alta parte, abia astept sa am din nou cu cine imparti tot entuziasmul asta, sa am cu cine sa merg pe la toate restaurantele dragute care imi fac cu ochiul si cu care sa ma plimb de mana pe strazile pline de oameni veseli.

Asta e doar prima impresie. Mai strang 🙂

Anunțuri

brick arcades

brick arcades, originally uploaded by magda.moraru.

Los Angeles

Am vazut si eu Home si dincolo de mesajul propriu-zis mi-a adus aminte de LA si de prima senzatie pe care am avut-o cand am ajuns acolo. Si m-am gandit sa scriu un pic despre asta.

In primul rand, nu seamana in niciun fel cu notiunea de oras cu care suntem obisnuiti noi. Este cea mai mare suprafata acoperita de strazi si case pe care ti-o poti imagina. Nu e nici oras, nici zona rurala, este pur si simplu o intindere nesfarsita de case, intrerupta de palcuri de cladiri inalte de birouri care marcheaza centrul fiecarei suburbii. Si toate arata mai mult sau mai putin la fel.

Centrul propriu-zis al LA-ului este cel mai mare (presupun) palc de zgarie-nori din zona. Aproape toti cei care lucreaza acolo locuiesc in cate vreo suburbie la mama naibii, asa ca dupa ora 5, 5 jumate, arata ca un oras abandonat. Magazinele, cafenelele, restaurantele sunt toate inchise; masini putine si oameni – cativa intarziati care au lucrat poate peste program – si mai putini.

A fost misto ca era primul oras de zgarie-nori moderni pe care il vedeam – numai sticla si otel de sus pana jos; si e neaparat de testat barul de la ultimul (parca) etaj al hotelului Westin Bonaventure, care are capacitatea interesanta de a se invarti in jurul propriei axe, oferind o panorama de 360 grade in aproximativ 40 de minute. Nu recomand totusi consumul de bauturi alcoolice, senzatia de ameteala de la invarteala este suficienta 😀

Dup-aia… Ziceam ca majoritatea oamenilor locuiesc la mama naibii. Acolo e o nimica toata sa locuiesti la 60-100 de km de locul in care lucrezi. Asa mi se pare mie. Dar asta e in cea mai mare parte din cauza sistemului de autostrazi, care m-a lasat clar cu gura cascata. De fapt aici voiam sa ajung. N-am vazut in viata mea atatea masini la un loc ca pe autostrazile astora. N-as fi avut unde, nu de alta. Ca sunt autostrazi sanatoase, cu de la 4 benzi pe sens in sus, fata de care Insorita noastra pare asa, un drumeag de tara. Si erau pline intr-una de masini care mergeau aproape bara la bara cu 60-70 de mile pe ora. Accidente nu mai zic, fireste ca la densitatea asta de masini erau cacalau, da’ presupun ca lumea se obisnuieste. Si uite asa isi petrec losangelezii ore intregi, fiecare in masina lui spatioasa (doamne fereste sa fie cate doi in masina, cred ca sunt alergici sau ceva) si cu aerul conditionat pornit la maxim ca na, e cald. Desi in perioada in care am fost noi a fost frig ca dracu, da asta e alta poveste.

Si tot la autostrazi, m-au impresionat suprapunerile pe cate 5-6 nivele de bretele de acces; erau atat de multe ca aproape nu incape nodul pe ecranul GPS-ului 😀

In rest… Am vazut Hollywood Boulevard, neinteresant; e un bulevard micut, murdar, cu magazine de suveniruri si tricouri (macar i-am gasit lu frate-miu mult cautatele de vreo doi ani tricouri cu Rise Against :D) stelele sunt pe asfalt pe trotuar pe ambele sensuri de mers si sunt imposibil de multe.

Kodak Theatre nu are nimic special, am fost foarte dezamagita. Iar semnul de pe deal de-abia se vede si nu exista acces pana acolo, deci na.

Am fost o zi si la Universal Studios, ar fi fost un pic mai placut daca nu as fi tremurat de frig mai tot timpul.

Si in alta zi la plaja, Venice beech e foarte misto, e un fel de America meets Vama Veche, plina de diversi pitoresti care vand cam aproape orice in mijlocul strazii si cu o atmosfera semihippie asa (semi pentru ca e totusi LA…). Santa Monica nu m-a impresionat in mod special, am fost totusi pe Santa Monica pier pentru ca na, era mentionat in Titanic.

Si gata. Pozele din LA aici.

New York, partea 1

Hai sa incerc sa ma adun si sa nu mai insir vorbe aiurea ca in drafturile pe care, bine ca mi-am adus aminte, trebuie sa le sterg. Chiar vreau sa povestesc cum a fost. Mai ales ca, odata cu trecerea timpului, incepe sa creasca entuziasmul. Nu e ciudat, e normal, va zic eu. M-am intors nedormita, surescitata, obosita cum n-am mai fost de mult si direct sub foc automat la munca. Dar intre timp amintirile din concediu au inceput sa se aseze fiecare la locul ei, sa prinda forma si sa isi ceara drepturile. Plus ca deja din ce in ce mai des cand vad prin filme (si nu sunt putine) imagini din locurile prin care am fost, ma apuca asa, o bucurie de-aia de copil mic ca „uite, uite, am fost si noi acolo!!!!!!” (cam ca atunci cand vedeam scene cu metroul londonez, nu stiu de ce m-am indragostit eu asa de tare de metroul londonez).

Pentru mine prima oprire, cea din New York, a fost foarte importanta. La urma urmei, era locul pe care chiar nu concepeam sa nu il vad. Fiecare detaliu a contat. De exemplu, mi se parea foarte tare ca am aterizat pe JKF, cred ca din cauza ca JFK este aeroportul cel mai des mentionat si inca de mult imi doream cumva sa ma dau si eu pe-acolo. Iaca na. Apoi, de pe bancheta din spatele masinii conduse (destul de prost) de un chinez a carui engleza se reducea la cateva cuvinte destul de dificil de pozitionat din punct de vedere fonetic, am asteptat timp de 45 de minute cu infrigurare (si o usoara senzatie de rau 😀 ) aparitia cliseicei Empire State Building (o sa ii zic EBS de-acum). Si cand in sfarsit am vazut-o, in mijlocul intregului grup de zgarie-nori, parca nu-mi venea sa cred. In fine. Clar am pozat-o, e prima mea poza din NY si din state 😀

In ciuda nesomnului si mai ales in incercarea (destul de esuata, va spun de pe acum) de a ne adapta la noul fus orar, am plecat prin oras cu o dupa amiaza intreaga in fata, in care singura activitate care parea a ne opri din a adormi instantaneu era mersul pe jos fara oprire 😀 Eu eram turistul perfect (intotdeauna sunt 😀 ): 80% din timp mergeam cu gura cascata si cu capul dat mult pe spate. (Cu un ghid in mana.) Da’ adevarul e ca orasul asta n-avea nicio treaba cu niciun oras pe care l-as mai fi vazut inainte. Probabil mai sunt si altele in genu’ asta in state, da’ pentru mine era primul (si singurul 😛 ) Am ajuns, un pic mai tarziu, direct in varful lu’ EBS, la etajul 86, pe platforma care NU VIBRA, refuz sa vorbesc despre asta 😀 N-am ce sa descriu, se vede din poze.

Pentru mine, asta este un oras, este ORASUL de fapt. E murdar, e galagios, e plin de beton si otel, e urat in multe aspecte, dar este fundamental urban si prin comparatie tot restul devin provincie.

Sunt prea multe de zis intr-un singur post. Despre cartiere (am fost in multe din ele) – mai ales China Town – despre cafenele, despre oamenii dragut imbracati (haha), despre Central Park, pfuuuuu. Si eu care credeam ca scap cu postul asta 😀 Revin.

Back to life :D

Internet life, that is.

Nu mai merg nicaieri cu Razvan, ca dupa aia o perioada tre sa scriem amandoi de acelesi lucruri 😀 bine, io sunt mai lenesa si dureaza de ceva timp sa ma mobilizez sa mai sterg praful pe aici. (Si nici in casa, ca tot veni vorba. De aspirat nici nu mai pomenesc. In fine, e loc sa calci pe jos, ce atata tevatura.)

Ca sa revin. Toata lumea ma intreaba „Si, cum a fost????” Nu am reusit pana acum sa imi construiesc un raspuns cat de cat decent la intrebarea asta. De fapt nu am reusit sa trec de stadiul in care ma blochez cu gura deschisa incercand sa sintetizez ceva intr-unul sau cateva cuvinte. Fireste ca mi-a placut si ca a fost o experienta misto, dar au fost atatea locuri si lucruri noi incat dureaza un pic pana sa se aseze fiecare la locul lui.

Oricum, desi nu erau pe lista mea de locuri favorite din lume pe care sa le vad, m-am bucurat din plin sa fiu acolo si am strans multe, multe de prin fiecare loc. Acum ca m-am pornit, sper sa revin in curand cu detalii sedimentate 😀

Milano revisited

– articol scris pe 11 mai 2009

Milano e al doilea oras in care revin. Nu de bunavoie, dar cu mare placere, fiindca si-a castigat usor inca de prima data locul pe lista de favorite. Din mai multe motive dintre care, din nou trebuie sa recunosc, amintirile anumitor momente oarecum placute nu sunt chiar pe ultimul loc. In definitiv e firesc sa iti ramana in suflet locurile unde te-ai simtit bine.

In general, cand plec undeva, ma poseda o neliniste acuta si starea de stres care nu prea ma paraseste capata dimensiuni interesante. Dar totul pare sa se linisteasca in avion. Si acum, dupa aterizare, pe drumul dinspre aeroport, eram deja cuprinsa de entuziasmul de a fi intr-un loc strain. Mai ales ca drumul trecea printre livezi de salcami infloriti, care nu se terminau decat ca sa faca loc unor castani la fel de infloriti sau unor grupuri de casute ciudat de atragatoare in griul si caramiziul lor. Si aparent salcamii infloriti au proprietati benefice asupra mea. 🙂

N-am apucat sa scriu despre el prima oara, si acum nu prea am timp sa vizitez, dar Milano este, exceptand pretul exorbitant al vietii, unul dintre orasele in care declar cu mana pe inima ca mi-ar placea sa traiesc. Arhitectura e spectaculoasa pe alocuri (multe locuri); sunt si multe cladiri kitschoase, sunt si altele, si mai multe multe, pur si simplu frumoase, exceland cu domul care m-a impresionat foarte mult inca de prima oara cand l-am vazut, mai ales acoperisul, care e tot numai o dantela de piatra alba.

Imi mai plac mult strazile pavate cu dale mari de piatra, dau orasului asa, un aer elegant si aparte.

Ca si atmosfera, Milano este prea nordic pentru a fi pur italian si prea italian pentru a fi catalogat drept nordic, si pentru mine pare a fi combinatia perfecta. Oamenii sunt alerti si totusi politicosi si mai ales foarte misto imbracati 😀 . E curat aproape ca in Stockholm; sunt magazine, e moda, sunt spectacole, este centru vechi si linistit si fara trafic si cu dom si castel. Sunt cartiere periferice curate si dragute. Si extrem de multe terase cu bere si prosciutto la discretie. Ce poti sa iti doresti mai mult? 😀

Totusi, in momentul asta ceva fundamental lipseste, si abia astept sa ma intorc acasa. Desi cand cititi voi asta, eu voi fi deja acasa, ca momentan nu am net, laptop-ul are buba si eu ecriu cu pixul pe caiet ca in secolul trecut 😀 Si constat cu tristete ca scrisul meu de mana a devenit intr-un fel pentru care ilizibil e un bland eufemism. In fine. A rivederci 😀

PS: pozele din Milano de asta toamna sunt aici.

Sibiu, mai detaliat

Sa revenim…

In ciuda previziunilor meteo catastrofice, am ajuns pe o vreme oarecum insorita; am facut cunostinta cu hotelul si nu stiu cum sunt restul dar in necunostinta de cauza eu il declar cel mai frumos hotel din Sibiu, chiar in piata mare, decorat si mobilat pe interior ca un palat mic (un palatel 😀 )

From 1 mai 2009

Dupa o examinare amanuntita a camerei imense (de la etajul 2, se vedea toata piata 😀 ), am petrecut restul dupa amiezii mancand si plimbandu-ne prin mare parte din centrul vechi. Fireste ca imi placea deja si imi revenea instinctul de mic japonez, care s-a manifestat printr-un numar haotic de poze declarate artistice.

From 1 mai 2009

M-a mirat si nemultumit un pic, mai mult in fiecare zi, procentul exagerat (cred ca 70% nu e o greseala) de restaurante italienesti. Avand in vedere ca si Bucurestiul abunda de ele, sunt un pic saturata de mancarea italieneasca, si in ciuda asteptarilor mi-a fost destul de greu sa gasesc un loc in care sa imi fie satisfacuta in mod acceptabil pofta acumulata de ceafa de porc la gratar cu cartofi prajiti 😀 (am cele mai nesanatoase pofte la mancare, da’ incerc sa le dau urmare cat mai rar). In fine, nu a fost o problema majora, dar intr-un oras ca Sibiul m-as fi asteptat mai degraba la restaurante cu specific medieval decat la pizzerii. Parca nu se potriveau.

A doua zi am mers, fireste, la muzeul satului. Foarte misto amplasat, cu casutele bine intretinute si totusi pastrand o oarecare salbaticie data de padurea de ulmi si stejari, multi seculari. Mi-a placut faptul ca puteai sa intri in multe dintre case, sa urci pe toate prispele, desi asta duce la o potentiala degradare mult mai rapida; mi-a placut biserica mica-mica, de tavanul careia aproape dadeam cu capul, mi-au placut morile de apa si de vant, mi-a placut grija pentru detalii, mi-au placut oamenii care dadeau la coasa pe post de masini ecologice de tuns iarba 😀 si mi-a placut cam tot ce am vazut in general. NU mi-a placut restaurantul-terasa la care am mancat, singurul de acolo, din doua motive nesemnificative: mancarea proasta (ceafa la gratar = felii de mezel lejer arse, cartofii prajiti = cartofi de macdonalds si ciolanul cu varza incredibil de gras) si serviciile tot proaste (am asteptat jumatate de ora sa ni se aduca nota de plata, fiecare chelner pe care il abordam ne spunea sa vorbim cu cel care ne servise si care aparent intrase in pamant). Nu mergeti acolo. Dar per total, muzeul e impresionant si merita o zi intreaga de vizita… trebuie numai sa fii mancat si entuziast, ca sunt foarte multe de vazut.

From 1 mai 2009

Dup-aia… Am vazut muzeul Bruckental, unde eu m-am extaziat la numarul mare de picturi de Grigorescu, Aman, Andreescu, Luchian, Tonitza, chiar si Tuculescu; nu stiam ca sunt atatea acolo si nu ma asteptam. Am urcat intr-un turn (ala dintre piete) si am cinat romantic intr-un restaurat subteran care avea marele avantaj ca dadea meciul. Mama, ce m-am mai bucurat, nu imi venea sa cred ce norocoasa sunt 😀 Dar de data asta gusturile mele culinare s-au declarat total satisfacute, asa ca spatele meu s-a resemnat cu a deveni temporar fan Dinamo, desi portarul lu’ ailalti era mult mai dragut. Niciodata nu am inteles cum poti sa iti alegi cu ce echipa de fotbal tii daca nu dupa cat de draguti sunt jucatorii.

M-am plictisit de scris, da’ voi n-aveti de unde sa stiti, ca n-a ajuns nimeni cu cititul pana aici 🙂 Mai vreau sa spun doar de turnul bisericii (evangheliste?) care era destul de inalt si ale carui scari nu aveau niciun sistem de siguranta, in schimb daca te uitai in jos puteai sa vezi perfect de unde pornisei, nefiind niciun etaj sau platforma intermediara intre randurile de scari. De-asta era poate o idee buna sa nu te uiti in jos pe cat posibil. Si am ajuns langa clopotele imense fix cand se dadea ora exacta, de imi mai zangane si acum creierii, zici ca sunau de sfarsitul lumii, atata galagie faceau.

From 1 mai 2009

Si cam atata. Sigur mi-au scapat acum multe alte lucruri care mi-au placut , mi-am adus intre timp aminte de plimbarea pe langa zidurile vechi ale cetatii si de faptul ca peste tot prin centru reclamele firmelor sunt fortate sa se incadreze in peisaj – de exemplu, sigla Vodafone era maro si nicidecum rosie, doar lumina din magazin era rosie de zici ca era bordel din Amsterdam (nu stiu de unde stie Razvan cum aratau bordelurile din Amsterdam, da’ am trecut peste asta 😀 ).

From 1 mai 2009

Restul de poze aici.