Arhivele lunare: Aprilie 2009

Castelul de nisip (The Sandcastle)

In ultima vreme am facut doua noi pasiuni. Una se cheama Lightroom, o sa scriu de ea mai incolo daca e cazul, cealalta se cheama Iris Murdoch. Asta pentru ca demult nu am mai dat peste un autor care sa ma fascineze prin forta personajelor si, mai mult, prin detaliul si acuratetea in care sunt trasate relatiile dintre ele.

Dupa ce acum ceva vreme m-am chinuit mult sa duc la bun sfarsit „Discipolul (The Philosopher’s Pupil)”, pe care cu parere de rau sunt convinsa ca nu am inteles-o cum trebuie, mi s-a parut foarte greu de citit si de digerat, nu m-am lasat si azi am terminat „Castelul de nisip”. Mult mai usoara si nefiind considerata printre cartile ei de referinta, mie mi-a placut totusi foarte mult. Poate e un pic previzibila, poate tocmai de asta mi-a placut; dar asta nu scade cu nimic ritmul alert al firului narativ si complexitatea crescanda a relatiilor dintre personaje, m-a captivat mai ales felul natural in care acestea evolueaza de la simple senzatii aproape ignorate la sentimente devastatoare si fericiri si drame cu deznodamant mai mult sau mai putin neasteptat, implicand din ce in ce mai multe persoane si dezvoltandu-se pe din ce in ce mai multe planuri adiacente.

Nu vreau sa scriu nimic despre subiectul cartii, de altfel nici nu e neaparat important, cred ca ar putea scrie la fel de bine despre orice. Si apoi poate vrea cineva sa o citeasca si ii stric bucuria 🙂 Dar voiam sa imi exprim entuziasmul cauzat de „descoperirea” mea. Mi-am mai cumparat „Capul retezat (A Severed head)” si aspteapta la cotitura sa fie cumparate „Under the Net” si „The Bell”. Abia astept 😀

Anunțuri

Romeo si Julieta (1968)

Pentru ca Razvan si-a luat in serios rolul de comentator pentru toate filmele pe care le vedem impreuna si nu numai, comentariile mele, daca exista, sunt pe acolo 🙂 Da’ uite ca totusi scriu si eu despre un film pe care l-am vizionat cu oarecare placere, fiindca e un clasic pe care il aveam de mult pe lista, mai ales ca, oricat de ciudat ar parea, pana la varsta asta nu citisem piesa, nu o vazusem la teatru si nici in vreo ecranizare, nici macar aia cu di Caprio. Cam mare lacuna 😀

Ce stiam eu despre film e ca Zeffirelli era primul care readucea personajele lui Shakespeare la varsta lor originala,  si nu m-a dezamagit. In plus, erau si frumosi tare, amandoi. Nu prea pot sa laud jocul actorilor sau complexitatea scenariului, dar erau tineri si puneau pasiune si in general tot filmul e plin de viata si agitatie. Mi s-a parut exagerat, chiar pueril de multe ori, insa banuiesc ca ideea era sa se incerce o apropiere cat mai mare de jocul de teatru, si de asemenea fata de piesa originala, de unde si folosirea multor replici luate direct de acolo.

E placut si reconfortant, fiindca ii lipsesc cliseele de scenariu, imagine, machiaj si asa mai departe nelipsite din orice film din ziua de azi. Vedeti-l!! 😀

Romeo and Juliet (1968)


Amantul Doamnei Chatterley ma dezamageste cumplit

Pfuu de cand n-am mai scris 😀 Am scuza ca am avut mult de lucru, dupa care am avut concediu, in care mi-am umplut timpul cu activitati relativ departe de calculator. Ne-am plimbat, am vizitat si am citit.

Apropos de citit, principalul motiv pentru care m-am urnit sa scriu post-ul asta (celalalt motiv ar fi ca m-am intors la birou si nu am absolut niciun chef de nimic 😀 ) este ca vreau sa spun ca D.H. Lawrence e un misogin nesimtit. Si cred ca si impotent. Si sper ca nu a avut niciun orgasm toata viata lui, in niciun caz nu cu o femeie. Doar de unul singur. Asta ar fi meritat pentru pasajul de carte care mi-a stricat mie dimineata si parte din increderea in capacitatile mele feminine. In alta ordine de idei, citesc „Amantul Doamnei Chatterley” si dupa ce m-a plictisit rau timp de doua saptamani, in dimineata asta a reusit performanta sa ma deprime mai rau decat m-a plictisit. Nu v-o recomand daca sunteti femei. Sau na, poate am eu o problema cu modul in care un barbat are placerea sa acuze toate femeile de nefericirea lui sexuala. Daca sunteti barbati, faceti-va de cap. Of. O sa ma ambitionez totusi sa o termin. Sa nu judecam in lipsa tuturor informatiilor.

Ma duc sa caut pe net sa aflu ce mai au si altii de zis. Sunt curioasa. Voi ati citit cartea asta? V-a placut?

LE:

Am terminat cateva zile cartea. Per total, nu-mi pare rau ca am citit-o, dar tot nu mi-a placut.

In primul rand, stilul e prea descriptiv pentru mine. Densitatea de metafore, comparatii, hiperbole si diverse alte figuri de stil neidentificabile e obositoare.

In al doilea rand, nu am reusit sa ma regasesc in prea multe dintre trairile personajelor. Cartea e prea ancorata in problemele si realitatea Angliei de la inceputul secolului 20 ca sa ma poata atinge. In plus, personajele sunt create de asa natura, incat numarul celor care s-ar putea identifica cu ei este mult prea mic. Un barbat hiperactiv sexual dar in acelasi timp sensibil si incapabil de comunicare cu femeile si o femeie la fel de hiperactiva sexual care ajunge la orgasm uite-asa, pocnind din degete. Si sunt ei fericiti ca s-au gasit si fac mult, mult sex, si au multe orgasme in toata cartea. Explicit.  Acum inteleg de ce in Anglia nu a putut fi publicata decat in 1960, desi a fost scrisa in 1928 😀

Acum, mi-a placut ideea de revolta impotriva constipatilor care nu puneau pret decat pe comuniunea mentala, la nivel de idei si desconsiderau total dragostea fizica dar, dupa cum spuneam mai sus, nu pot decat sa presupun ca asta era realitatea in Anglia la inceputul secolului, pentru ca pentru mine este o falsa problema. Da’ oricum, sunt de acord, erau niste constipati. Dupa fete se vede. 🙂

De fapt, cred ca ma racaie intrebarea, care a fost scopul cu care a fost scrisa cartea? Cui a fost destinata? Mie mi se pare in mare parte refularea unui barbat care nu a reusit niciodata sa inteleaga femeile, si le-a invinuit pe ele, pe toate, pentru asta. Personajul feminin al cartii mi se pare o fictiune nascuta din ideea lui Lawrence asupra cum ar fi trebuit sa arate femeia perfecta pe care n-a intalnit-o niciodata. Si asta e trist.