Arhivele lunare: Iulie 2009

Los Angeles

Am vazut si eu Home si dincolo de mesajul propriu-zis mi-a adus aminte de LA si de prima senzatie pe care am avut-o cand am ajuns acolo. Si m-am gandit sa scriu un pic despre asta.

In primul rand, nu seamana in niciun fel cu notiunea de oras cu care suntem obisnuiti noi. Este cea mai mare suprafata acoperita de strazi si case pe care ti-o poti imagina. Nu e nici oras, nici zona rurala, este pur si simplu o intindere nesfarsita de case, intrerupta de palcuri de cladiri inalte de birouri care marcheaza centrul fiecarei suburbii. Si toate arata mai mult sau mai putin la fel.

Centrul propriu-zis al LA-ului este cel mai mare (presupun) palc de zgarie-nori din zona. Aproape toti cei care lucreaza acolo locuiesc in cate vreo suburbie la mama naibii, asa ca dupa ora 5, 5 jumate, arata ca un oras abandonat. Magazinele, cafenelele, restaurantele sunt toate inchise; masini putine si oameni – cativa intarziati care au lucrat poate peste program – si mai putini.

A fost misto ca era primul oras de zgarie-nori moderni pe care il vedeam – numai sticla si otel de sus pana jos; si e neaparat de testat barul de la ultimul (parca) etaj al hotelului Westin Bonaventure, care are capacitatea interesanta de a se invarti in jurul propriei axe, oferind o panorama de 360 grade in aproximativ 40 de minute. Nu recomand totusi consumul de bauturi alcoolice, senzatia de ameteala de la invarteala este suficienta 😀

Dup-aia… Ziceam ca majoritatea oamenilor locuiesc la mama naibii. Acolo e o nimica toata sa locuiesti la 60-100 de km de locul in care lucrezi. Asa mi se pare mie. Dar asta e in cea mai mare parte din cauza sistemului de autostrazi, care m-a lasat clar cu gura cascata. De fapt aici voiam sa ajung. N-am vazut in viata mea atatea masini la un loc ca pe autostrazile astora. N-as fi avut unde, nu de alta. Ca sunt autostrazi sanatoase, cu de la 4 benzi pe sens in sus, fata de care Insorita noastra pare asa, un drumeag de tara. Si erau pline intr-una de masini care mergeau aproape bara la bara cu 60-70 de mile pe ora. Accidente nu mai zic, fireste ca la densitatea asta de masini erau cacalau, da’ presupun ca lumea se obisnuieste. Si uite asa isi petrec losangelezii ore intregi, fiecare in masina lui spatioasa (doamne fereste sa fie cate doi in masina, cred ca sunt alergici sau ceva) si cu aerul conditionat pornit la maxim ca na, e cald. Desi in perioada in care am fost noi a fost frig ca dracu, da asta e alta poveste.

Si tot la autostrazi, m-au impresionat suprapunerile pe cate 5-6 nivele de bretele de acces; erau atat de multe ca aproape nu incape nodul pe ecranul GPS-ului 😀

In rest… Am vazut Hollywood Boulevard, neinteresant; e un bulevard micut, murdar, cu magazine de suveniruri si tricouri (macar i-am gasit lu frate-miu mult cautatele de vreo doi ani tricouri cu Rise Against :D) stelele sunt pe asfalt pe trotuar pe ambele sensuri de mers si sunt imposibil de multe.

Kodak Theatre nu are nimic special, am fost foarte dezamagita. Iar semnul de pe deal de-abia se vede si nu exista acces pana acolo, deci na.

Am fost o zi si la Universal Studios, ar fi fost un pic mai placut daca nu as fi tremurat de frig mai tot timpul.

Si in alta zi la plaja, Venice beech e foarte misto, e un fel de America meets Vama Veche, plina de diversi pitoresti care vand cam aproape orice in mijlocul strazii si cu o atmosfera semihippie asa (semi pentru ca e totusi LA…). Santa Monica nu m-a impresionat in mod special, am fost totusi pe Santa Monica pier pentru ca na, era mentionat in Titanic.

Si gata. Pozele din LA aici.

Anunțuri

My lake in sunset

My lake in sunset 1, originally uploaded by magda.moraru.

Ca sa ma dau mare ca sunt internauta, am inceput sa ma joc si pe flickr. Daca iese bine pastrez postul 🙂 Poza e facuta la noi in parc asta toamna.

doar prima oara doare mai rau, nu? :)

Dragi cititori (amandoi toti trei 😀 ) mai tineti minte asta? Sau asta? Ei bine, ideea de retinut astazi ar fi ca un genunchi nu se repara niciodata de la sine. Si daca vreodata va va face genunchiul „poc”, duceti-va dracu’ la doctor a doua zi. S-ar putea sa scapati de o operatie sau chiar de doua. Pe bune. Si poate dupa ce se termina toate cu bine o sa va impartasesc din experienta mea de-acum vasta in materie de artroscopii, ligamentoplastii, cabinete si doctori de genunchi. Pana una-alta, azi si maine sunt unavailable, dupa cum o spune si out of office-ul meu. Va pup.

New York, partea 1

Hai sa incerc sa ma adun si sa nu mai insir vorbe aiurea ca in drafturile pe care, bine ca mi-am adus aminte, trebuie sa le sterg. Chiar vreau sa povestesc cum a fost. Mai ales ca, odata cu trecerea timpului, incepe sa creasca entuziasmul. Nu e ciudat, e normal, va zic eu. M-am intors nedormita, surescitata, obosita cum n-am mai fost de mult si direct sub foc automat la munca. Dar intre timp amintirile din concediu au inceput sa se aseze fiecare la locul ei, sa prinda forma si sa isi ceara drepturile. Plus ca deja din ce in ce mai des cand vad prin filme (si nu sunt putine) imagini din locurile prin care am fost, ma apuca asa, o bucurie de-aia de copil mic ca „uite, uite, am fost si noi acolo!!!!!!” (cam ca atunci cand vedeam scene cu metroul londonez, nu stiu de ce m-am indragostit eu asa de tare de metroul londonez).

Pentru mine prima oprire, cea din New York, a fost foarte importanta. La urma urmei, era locul pe care chiar nu concepeam sa nu il vad. Fiecare detaliu a contat. De exemplu, mi se parea foarte tare ca am aterizat pe JKF, cred ca din cauza ca JFK este aeroportul cel mai des mentionat si inca de mult imi doream cumva sa ma dau si eu pe-acolo. Iaca na. Apoi, de pe bancheta din spatele masinii conduse (destul de prost) de un chinez a carui engleza se reducea la cateva cuvinte destul de dificil de pozitionat din punct de vedere fonetic, am asteptat timp de 45 de minute cu infrigurare (si o usoara senzatie de rau 😀 ) aparitia cliseicei Empire State Building (o sa ii zic EBS de-acum). Si cand in sfarsit am vazut-o, in mijlocul intregului grup de zgarie-nori, parca nu-mi venea sa cred. In fine. Clar am pozat-o, e prima mea poza din NY si din state 😀

In ciuda nesomnului si mai ales in incercarea (destul de esuata, va spun de pe acum) de a ne adapta la noul fus orar, am plecat prin oras cu o dupa amiaza intreaga in fata, in care singura activitate care parea a ne opri din a adormi instantaneu era mersul pe jos fara oprire 😀 Eu eram turistul perfect (intotdeauna sunt 😀 ): 80% din timp mergeam cu gura cascata si cu capul dat mult pe spate. (Cu un ghid in mana.) Da’ adevarul e ca orasul asta n-avea nicio treaba cu niciun oras pe care l-as mai fi vazut inainte. Probabil mai sunt si altele in genu’ asta in state, da’ pentru mine era primul (si singurul 😛 ) Am ajuns, un pic mai tarziu, direct in varful lu’ EBS, la etajul 86, pe platforma care NU VIBRA, refuz sa vorbesc despre asta 😀 N-am ce sa descriu, se vede din poze.

Pentru mine, asta este un oras, este ORASUL de fapt. E murdar, e galagios, e plin de beton si otel, e urat in multe aspecte, dar este fundamental urban si prin comparatie tot restul devin provincie.

Sunt prea multe de zis intr-un singur post. Despre cartiere (am fost in multe din ele) – mai ales China Town – despre cafenele, despre oamenii dragut imbracati (haha), despre Central Park, pfuuuuu. Si eu care credeam ca scap cu postul asta 😀 Revin.