Arhive pe categorii: ma gandeam…

Ganduri de dupa un an

Ma gandeam ca, odata cu Sofia, o parte din mine a renascut, sau s-a regenerat, sau poate ca s-a generat de la zero si ea. Partea din mine plina de nesigurante, plina de teama de a nu gresi, plina de teama de a nu mai fi iubita pentru ca a gresit, plina de frica sau lenea de a isi asuma responsabilitati nu exista, sau e redusa la un minim absolut cand e vorba de Sofia. Rabufneste cand si cand, dar nu are nicio sansa in fata valului de incredere pe care mi l-a facut cadou ghemotocul asta mic de om.

Pe bune, e ca si cum in mine creste o alta persoana, odata cu Sofia. Si isi face loc, impinge in stanga si in dreapta, si simt cum se mareste putin cate putin in defavoarea vechilor euri. A fost mai intai dragostea pentru tas-su care m-a scuturat un pic, m-a transformat, m-a purificat intr-o oarecare masura. Apoi a venit navala dragostea pentru puiul asta de noi, m-a umplut toata, m-a facut sa pot sa trec peste vechi frustrari si resentimente si sa o iau de la zero pe drumul catre invatarea si acceptarea afectiunii pure.

De cand e Sofia, parca am devenit, in sfarsit, om mare. Poate ca toate starile alea de dinainte de a se naste, cand realizam ca asta e, ca asta va fi prima schimbare cu adevarat si fundamental ireversibila din viata mea, ma pregateau pentru asta. Pot sa iau cu adevarat decizii, pot sa cladesc cu adevarat ceva, ceva real, ceva al meu. Familia mea. Familia noastra ♥

Probabil ca nu se vede inca la exterior, dar eu simt. Constientizez schimbarea asta in mine, ca si cum mi-as vedea celulele divizandu-se. Poate ca nu va ajunge niciodata foarte vizibila, desi vreau sa cred ca da. Pentru ca acum ma vad prin ochii copilului meu, si prin ochii astia frumosi vreau sa ma vad mai buna, vreau sa fiu mai buna. Vreau sa vad cum creste in mine tot mai mult increderea ca pot fi si buna.

Bai, a fost un an GENIAL. Genial. Si cica asta e cel mai greu. Pai daca atunci cand ne-o fi mai greu, asa o sa ne fie, din punct de vedere afectiv, ce sa zic, keep them coming 😀

It’s just a phase

Daca e ceva ce am invatat in ultimele 10 luni, este ca, in orice moment al vietii m-as afla, e doar o faza. De cand s-a nascut, Sofia nu a avut doua saptamani fix la fel. Cand era bine, era bine 😀 si cand era rau, uneori singurul gand care functiona era „o sa treaca si asta, e doar o faza”. Pusee de crestere, colici, salturi mentale, eruptii dentare, anxietate de separare, apoi iar pusee de crestere, toate au venit si au trecut cu viteza luminii. Si au fost extrem de vizibile, fiind condensate in intervale atat de mici de timp.

Pe noi, adultii, dinamica lenta a vietii de zi cu zi nu ne lasa sa ne dam seama de asta in timp real, dar uitandu-ma in urma, realizez ca de fapt nu am stat nicio clipa pe loc. Totul a fost doar o faza. Mereu am fost cu un picior in trecut si cu unul in viitor, mereu am fost in tranzitie de la o faza la alta. Si nu ma refer acum la faze bine definite de societate – liceu, facultate, serviciu, singur, intr-o relatie, casatorit etc. Ma refer la dinamica noastra interna, la momente de rascruce pe care doar noi stim sa le definim, la perioade care, poate, doar pentru noi au o insemnatate speciala.

Nu stiu cum sa explic mai bine, parca nu mi se aseaza cuvintele cum trebuie. Dar cand ma gandesc la viata mea de pana acum, la toate dramele, la toate bucuriile, la toate sfarsiturile de lume, la toate exaltarile noilor inceputuri, imi e mult mai usor sa aduc la dimensiuni normale o perioada fericita sau una grea. Ma ajuta sa ma bucur mai mult de binele de care am parte, si ma ajuta ca la rau sa imi zic ca da, e rau, si e posibil sa fie inca si mai rau de-atat inainte sa fie bine; dar in cele din urma va fi bine, pentru ca asa e dinamica asta de la inceputul timpului si pana acum 🙂

ganduri vag dezlanate despre dileme morale si alegeri

Intre miile de citate care circula pe facebook si enerveaza un procent semnificativ din populatie, am vazut la un moment dat unul care chiar mi-a placut mult. Era ceva de genul „Stop worrying about the world your children will have to grow up into, and start worrying about the children you raise to take care about this world”  – sau ceva pe-acolo. Desi na, sunt legate oarecum, una n-o exclude neaparat pe cealalta. Mi-a placut pentru ca, in timp ce prima optiune poate indemna la resemnare, nemultumire si alte sentimente la fel de negative si neproductive, cea de-a doua indeamna la actiunea personala.

Ma gandesc mai mult la lucrurile astea de cand cu Sofia, evident. Ma gandesc ca la un moment dat va trebui sa ii explic de ce eu ii spun ca e bine intr-un fel, in timp ce multi fac altfel, si le merge de minune. De ce sa arunce o hartie la cos, cand baiatul din fata noastra a aruncat-o pe jos. De ce sa munceasca daca poate sa fure. De ce sa spuna adevarul cand poate sa minta. Dileme de-astea.

De ce, Sofia? Pentru ca lumea poate fi si buna. Pentru ca odata cu fiecare om care alege calea corecta in detrimentul celei usoare, devine un pic, infinitezimal acolo, nu conteaza cat, si mai buna. Si ce bine ar fi daca din ce in ce mai multi oameni ar alege sa faca ceea ce simt ei ca e bine si trebuie, indiferent de ceea ce vad in jur ca fac ceilalti. Daca fiecare ar alege sa faca el primul pas, din nou si din nou, indiferent daca ceilalti il urmeaza sau nu, si lasand la o parte principiul „eu de ce sa ma obosesc daca alalat nu face, ce, eu sunt mai fraier?”.

Prea multi oameni cauta scurtaturi, „the easy way out”. Si e tare bine sa gasesti si sa folosesti cate-o scurtatura din cand in cand, insa nu sa faci asta ca mod de viata. Nu stiu, in viziunea mea viata nu poate fi numai usoara. Nu poate fi o insiruire de momente in care ai stat si nu ai facut nimic, i-ai lasat pe ceilalti, ca tu nu esti fraier. Cand iti treci in revista amintirile, cu ce ramai? Bai, si eu sunt o persoana comoda, mi-e atat de lene sa fac una si alta, de ma doare. Insa am incercat, cat mai des, sa nu aleg calea usoara in detrimentul celei corecte. Si am constatat, de cele mai multe ori, ca solutiile rapide echivaleaza cu avantaje pe termen scurt si probleme pe termen lung. Stating the obvious here, stiu 🙂

E doar o problema de alegere. Cand eram mica, lumea se impartea in personaje pozitive si personaje negative. Alb si negru. Ani de zile m-am simtit oribil pentru ca imi dadeam seama ca, uneori, prin ceea ce simt, ce gandesc, ma inscriu lejer in categoria personajelor negative. Acum cred ca toti ne putem inscrie acolo, cu mici exceptii. Important e cate din gandurile si sentimentele negative iau forma de fapte. In mod absolut hilar, prima oara cand m-am simtit tentata sa pic pentru totdeauna la pace cu mine insami, a fost in timp ce ma uitam la un film pentru copii (nu spun care :)) ). „I want you to listen to me very carefully, Harry. You’re not a bad person. You’re a very good person, who bad things have happened to. Besides, the world isn’t split into good people and Death Eaters. We’ve all got both light and dark inside us. What matters is the part we choose to act on. That’s who we really are.” Tare drag mi-a ramas citatul asta. Mai ca l-am invatat pe de rost 🙂

Ce pot sa fac pentru Sofia (in afara de a ii da sa citeasca Harry Potter 🙂 )? Sa fiu un exemplu in primul rand. Sa ii ofer toata dragostea de care sunt in stare. Sa o invat ca lucrurile bune nu le faci asteptand ca ceilalti sa le faca la randul lor, sau sa te urmeze. Le faci pentru ca asa crezi tu ca e bine. Tata zicea uneori ca se teme ca ne-a crescut inapti pentru lumea in care traim, prea cuminti si corecti. Dar lumea e facuta tot de oameni. Si eu vreau sa imi cresc copiii asa cum as vrea sa fie toti oamenii din jurul meu. Vor fi destul de destepti si de independenti ca sa se descurce fara a fi rai si egoisti, sunt sigura de asta. Am incredere in ei. Nu stiu daca gresesc, nu am adevarul absolut. Stiu doar ceea ce cred eu ca e bine sa fac, si am sa continui sa o fac, chiar daca exista 1000 de alte cai mai usoare.

zgomot pe net

N-am chef sa termin si ultimul post despre AP, aparent. Parca prea ma dau desteapta, nu stiu. In fine, o sa revin la el la un moment dat. Intre timp, ma gandeam eu asa, ca tot am fost in mijlocul unor ceva drame de facebook zilele astea, la cat de eronata, defectuoasa si plina de „zgomot” este comunicarea pe net. Voiam de mult sa scriu despre asta. Pe bune, e foarte, foaaarte greu sa iti iasa exact cum vrei din prima. Mie personal imi e greu de multe ori si in comunicarea fata in fata, ma chinui cateodata farte mult timp sa explic un gand care la mine in cap e foarte simplu, dar care nu vrea si pace sa ia aceeasi forma cand il transpun in cuvinte. Si persoana cu care vorbesc ma vede, ma cunoaste, ma simte, are rabdare, pot sa folosesc toate cuvintele din lume pe care le stiu, pot sa reiau explicatia de n ori de la inceput si sa detaliez toate nuantele si sa lamuresc toate ambiguitatile, si uneori tot nu iese :))

Daramite pe net, unde nu ai in ajutorul tau gesturi, nu ai priviri, nu ai intonatii de voce, unde cuvintele scrise oricum au greutate mult mai mare decat cele vorbite. Unde nu ai timp, unde un comentariu la o discutie e lasat de multe ori intre 2-3-4 alte activitati, unde nu stai sa iti alegi cuvintele cu atata atentie si atata rabdare. E normal pana la un punct, la fel de lipsit de timp e si cel care citeste comentariul, nu are deschiderea necesara sa stea sa se puna in pielea celui care a scris, sa se gandeasca pe moment la tot ce am enumerat eu mai sus. Si reactioneaza, fireste, la ceea ce crede el ca a citit, nu la ideea initiala a interlocutorului. Si tot asa se rostogoleste la vale discutia. Asta numeam eu „zgomot”. Sa urmaresti sau sa participi la o discutie de genul asta pe net e ca si cum ai incerca sa asculti o melodie care iti place la un radio care abia se mai prinde. E greu si e frustrant si de multe ori renunti si schimbi postul.

Nu stiu daca se poate face ceva pentru remedierea acestei situatii de fapt, o constatam doar 😀 E o forma de comunicare extrem de, daca nu cumva majoritar, folosita, asa viciata si defectuoasa cum e ea. Ar ajuta, poate, chiar in graba discutiilor, sa ne amintim de adevarurile simple de mai sus un pic mai des. Ar ajuta sa ne abtinem un pic mai des sa judecam o persoana numai in urma unor postari pe net (hei, eu fac asta zilnic, judec adica, nu sunt un model bun 😀 ) Ar ajuta ca, desi este atat de simplu sa vedem mai multe intelesuri intr-o postare aparent inofensiva, sa nu alegem mereu si mereu intelesul care ni se pare noua cel mai naspa si mai jignitor fata de noi; uneori e pe bune, dar statistic vorbind, de cele mai multe ori nu fix aia a vrut persoana respectiva sa comunice. Really. Sunt destui aia care te injura de mama pe fata ca sa ii mai cauti si pe aia care ar face-o cu subinteles. The Universe doesn’t hate you. Sau in orice caz, nu o arata prin comentarii pe net de la cunostinte virtuale 😀

despre merite si noroc

Nu reusesc sa ma conving sa scriu aici in mod constant chestii mamicesti. Scutece, alaptat, plans, parenting, de-astea. Uuuu, am scris „parenting” pe blog :)) Si asta in principal din cauza ca viata de pana acum mi s-a parut atat de simpla si de usoara, incat nu prea am ce sfaturi sa dau. Ma rog, simpla si usoara in sensul ca mi-a venit totul natural cumva, nu m-am stresat, si in plus am avut si un copil exceptional de cuminte. Chiar ma intrebam cu Razvan zilele trecute daca ne mai riscam la al doilea, ca e evident ca Sofia a luat cumintenia din familie pentru urmatoarele 3 generatii. Dar ne riscam, da 😀 Revenind la sfaturi, chiar nu as sti ce sa spun. Sfatul meu universal la orice problema posibila (mai putin cele de sanatate) ar fi „ia-l in brate si pune-l la san” 🙂

Si asta ar avea o vaga legatura cu ceea ce venisem sa scriu de fapt. Observ doua tendinte contradictorii la oameni. Pe de o parte sunt cei care pun nefericirea lor si faptul ca le lipsesc multe pe seama nenorocului lor/norocului altora. DOAR a norocului. Adica ar fi si ei Donald Trump daca ar fi avut noroc. Dar n-au avut, ce sa-i faci, asa ca vand tigari la butic. Pe de alta parte, sunt oamenii care isi aroga tot ceea ce au reusit in viata drept merit pur personal. Oricine ar fi putut face ce au facut ei, tine numai de munca si vointa, si aia care nu au reusit sunt niste tampiti lenesi si prosti, care ar face bine sa puna osu’ la treaba.

Nu sunt de acord cu niciunii, desi in tineretile mele ma incadram lejer in categoria a doua (si inca mai am tendinte clare, dar le temperez). Mi se pare atat de evident, incat ma doare, faptul ca unele aspecte tin de noroc, in timp ce altele tin de ceea ce facem cu norocul respectiv. In primul rand, ne nastem, copilarim si crestem in circumstante uneori complet diferite, care nu tin de noi si nu constituie nici meritul, nici vina noastra. De exemplu, in ceea ce ma priveste, consider ca nu e meritul meu ca sunt fundamental sanatoasa, ca ma duce capul, ca am avut parte de o familie normala si care m-a crescut bine, ca am un fizic si un temperament, sa zicem suportabile catre placute :D. Nu e meritul meu daca am vreun talent sau vreo indemanare innascuta. Nu e meritul meu ca m-am nascut intr-o tara cat de cat civilizata si pasnica, neafectata de razboaie si cu acces rapid la restul lumii. Nu e meritul meu ca am un copil sanatos si cuminte care doarme noaptea, nu e meritul meu ca am avut o sarcina usoara, fara probleme, si o nastere si mai usoara. Nu e meritul meu ca am intalnit un barbat incredibil, care se face ca isi dorea sa iubeasca o femeie cam ca mine, asa 😀 Toate astea, si multe altele mai marunte (cum ar fi subiectele la examene, sefii si colegii peste care am dat samd) tin de noroc pur. Si nu mi s-ar parea corect sa ma compar cu cineva care nu a avut lucrurile astea pe tava si sa spun „pai puteai si tu sa faci ce am facut eu”. Poate ca nu putea. Nu stiu cum as fi iesit eu daca as fi crescut in circumstante complet diferite, chiar daca genetic as fi fost aceeasi.

Dar. E meritul meu (sau vina mea, depinde despre ce rezultate vorbim :D) ca am facut alegerile pe care le-am facut. E meritul meu ca aleg sa fiu onesta cand as putea sa mint, ca aleg sa muncesc cand as putea sa trag chiulul, ca aleg sa fiu calma cand as putea sa ma enervez (bine, in cele 1.3% din cazuri in care chiar reusesc, give me some credit 😀 ) E meritul meu ca incerc(am 😀 ) sa mananc sanatos si sa ma mentin intr-o oarecare forma. E meritul meu ca am citit de mi-au iesit ochii din cap inainte sa nasc despre alaptare si viata cu bebe mic, despre lucrurile la care sa ma astept, si prea putine m-au luat prin surprindere si nepregatita. A fost meritul meu de cate ori am decis sa raman in loc sa plec, sa ascult in loc sa vorbesc, sa merg inainte in ciuda fricii, sa lupt in loc sa renunt, sa vreau sa vad partea buna mai degraba decat pe cea rea. Va fi meritul meu si al lui Razvan daca copiii nostri vor creste iubiti si fericiti intr-o familie care sa le ofere macar cat au reusit parintii nostri sa ne ofere noua 🙂

Nu stiu daca am avut toata viata o gandire pozitiva si am avut energie sa lupt din cauza ca am avut noroc si mi-au iesit toate cum am vrut, sau daca imi ies lucrurile cum vreau tocmai pentru ca am o gandire pozitiva si ma lupt. Cred ca si una si alta, la urma urmei. Si mai cred sincer ca oamenii ar fi un pic mai ferciti cu ei insisi si cu cei din jur daca ar accepta pe de o parte ca unii poate sunt mai buni ca ei, si pe de alta parte ca altii au poate mai mult ghinion ca ei.

iar despre reguli

Ma gandeam ca exista un gazilion de reguli in ceea ce priveste cresterea copiilor. „Reguli”, vreau sa spun. Cam din aceeasi categorie ca cele de care e musai sa tii cont pentru a avea o relatie reusita, conform cosmopolitan si alte surse de incredere. Ca veni vorba, exista o gramada de reviste dedicate cresterii copiilor, probabil pline de asemenea sfaturi si reguli, dar n-am citit niciodata niciuna; pacat, simt ca as fi avut mai mult material pentru postul asta 🙂

Nu am nimic impotriva regulilor, din contra, imi plac si le simt nevoia de multe ori, mai ceva ca un politist neamt 😀 viata mea tanjeste dupa ordine si organizare. Aparent imi si place sa scriu despre ele 😀 Dar mi se pare ca, asa cum cele referitoare la relatii pleaca de la premisa ca barbatii sunt toti croiti dupa cateva sabloane universal valabile, la care e suficient sa aplici un comportament standard si – bingo! – sa ii faci sa lesine dupa tine, la fel mi se pare ca cele referitoare la cresterea copiilor pleaca de la premisa ca in general copiii se nasc gata versati, santajisti si profitori, si mai ales chititi sa faca tot posibilul sa ingreuneze viata celor din jur cat mai mult cu putinta daca le dai ocazia. Si chiar daca de cele mai multe ori exista disclaimer-ul „toti copiii sunt diferiti”, mesajul subliminal e acelasi; copilul trebuie modelat repede si bine intr-o forma cat mai comoda pentru parinti. Nu stiu de ce suntem impregnati cu ideea asta ca bebelusul este o fiinta anti-sociala, care abia asteapta sa faca rau si care fara noi si modelarea noastra n-ar supravietui nici 5 secunde; in loc sa ne straduim sa avem incredere in el, in nevoile lui si in faptul ca are niste instincte solide de supravietuire si socializare pe baza carora il putem ajuta sa (se) construiasca.

Mi se pare ca regulile astea se nasc din mania noastra, a oamenilor de a controla, sau, mai bine zis, din grandomania noastra, convinsi ca noi chiar avem puterea reala de a influenta in mod constient si fundamental procesele naturii. Departe de mine gandul ca actiunile noastre sunt inutile si lipite de consecinte, logic ca este extrem de important felul in care ne tratam copiii. Dar, dupa parerea mea, ar trebui sa acceptam ca sunt unele lucruri care nu pot fi schimbate sau „stricate”. Si atunci viata ar deveni mai usoara un pic, pentru ca ne-am adapta cu inima mai usoara diverselor situatii, fara sa incercam sa le reparam ca sa respectam diverse reguli. Nu exista functionare perfecta.

Nu stiu sa dau foarte multe exemple concrete, tocmai din cauza ca sunt fundamental convinsa ca fiecare om, si implicit bebelus, e diferit in felul sau si reactioneaza un pic diferit la situatii si stimuli similari. Dar pot sa ma raportez la Sofia, pe care am urmarit-o cu toata atentia din lume inca de cand s-a nascut, si uite, de exemplu, as spune ca nimic din ce am facut sau nu am facut nu ar fi putut sa schimbe fundamental faptul ca doarme bine noaptea dar nu doarme in carucior sau in patut in timpul zilei. Sau ca mananca bine. Felul ei de a functiona nu se datoreaza faptului ca am urmat sau nu o reteta-minune. Singurul meu „merit”, daca pot sa ii spun asa, este ca am acceptat ca nevoie ei nu pot fi schimbate, asa ca m-am adaptat la ele. Am incalcat rand pe rand regula care spune sa nu dormi cu copilul in pat, ca se invata, regula care spune sa ii dai sa manance la 3 ore, ca se invata, regula care spune sa nu il tii in brate, ca se invata, regula care spune sa il mai lasi si sa planga, ca se invata. Si probabil multe altele.

Of, am impresia ca nu reusesc sa exprim exact ideea pe care o am in cap. Ma tot invart pe langa ea. Dar revin la comparatia mea initiala. Cred cu tarie ca, daca doi oameni se iubesc si sunt meniti unul altuia, vor ajunge impreuna indiferent cate „greseli” fac si cate periute de dinti isi lasa unul la celalalt. Daca nu ajung impreuna, inseamna ca nici nu trebuiau sa fie 😛 Zicea un indian, intr-un film la care am adormit aseara, „Everything will be right in the end; if it isn’t right, it means it is not the end yet”. O fi romantat si pueril, dar eu cred asta din tot sufletul 🙂 Si la fel e si la copii. Daca ai un copil linistit, va fi linistit, indiferent ce ii faci; daca ai un copil care plange, va plange; daca ai un copil care doarme, va dormi, daca ai un copil incapatanat, va fi incapatanat si asa mai departe. N-are importanta cate reguli incerci sa aplici; poti sa imbunatatesti un pic lucrurile, poti sa o tii sa doarma in brate pentru ca numai acolo poate sa doarma, poti sa o tii non-stop in brate pentru ca numai acolo nu plange atat de rau, dar situatia la baza ramane neschimbata. Nu exista nicio metoda in 3 pasi care sa iti transforme fundamental bebelusul din urlator in ganguritor. Si e OK asa 😀 Important e sa fii acolo pentru el, cu afectiune si rabdare. Sa il iei in brate si sa ii arati ca il iubesti de cate ori are nevoie, chiar daca in primele luni ti se pare ca are nevoie de asta non-stop 😀 Nu se strica. E prima ocazie pe care o ai sa iti faci copilul sa se simta acceptat asa cum e el, si tare mi-e teama ca nu e tocmai cea mai grea 😀

creditul si diavolul

Ma gandeam zilele trecute ca, folosind desigur metafore exagerate ca de obicei, a iti face un credit de consum este echivalentul modern al vinzarii sufletului catre diavol 🙂 (sau catre corporatie, pentru majoritatea celor in cauza).

Adica, sa presupunem ca te descurci bine o perioada, ai strictul necesar, ai chiar mai mult decat strictul necesar si in mod sigur te descurci mai bine decat multi altii. Si ai putea-o duce asa multa vreme, si daca ai vrea mai mult, ai incerca sa gasesti modalitati inventive de a face asta.

Dar apare tentatia. Un televizor jmeker, haine de firma, o masina noua si cu 1543 de cai putere, un apartament „al tau”. Solutiile ar fi sa economisesti ceva vreme (foooooarte multa vreme pentru unele exemple) sau sa iti pui capul la contributie sa faci mai multi bani cumva. Insa de ce sa faci asta, cand poti sa iti faci un credit? Simplu si la obiect. Numai ca din momentul ala pierzi mai mult decat cateva sute de euro pe luna; iti pierzi bruma de libertate pe care o ai ca angajat in societatea moderna. (N-am generalizat, exclud de aici categoria de oameni pentru care rata este suficient de mica in comparatie cu venitul). Din momentul in care luna de luna depinzi de intrarea salariului la timp pentru a nu fi datornic, esti sclavul angajatorului. Nu poti sa mai traiesti cu convingerea clara ca daca ceva nu iti convine, daca esti silit sa iti incalci principiile, daca esti jignit sau daca pur si simplu ai ajuns sa urasti ceea ce faci, esti liber sa pleci cu inima usoara in alta parte. Creditul e ca o ghiulea de piciorul tau. E un pret pe care prea multi il platesc fara sa constientizeze macar.

De-aia zic. Creditul e promisiunea diavolului. Iti flutura pe la nas toate lucrurile pe care nu le poti avea pe moment, te face sa te simti scarbit si nesatisfacut de viata ta normala de zi cu zi, dupa care iti ofera pe tava produsul promisiunilor, cu pretul a numai x lei pe luna. Si al sufletului, but who’s counting…