Arhivele lunare: Martie 2007

metrou cu disabilitati

Ieri m-am plictisit in metrou; nu tu aglomerate, nu tu calcaturi pe picioare, nici macar un cersetor sa invioreze un pic atmosfera. Ca veni vorba, nu am mai vazut de multisor cersetori prin metrouri; au facut baietii buni ceva razii sau nu merg eu la orele potrivite? Mai ales ca se apropie Pastele, ar fi trebuit sa fie varf de activitate! S-au lenevit si astia; sau poate sunt in concediu sau la cursuri de perfectionare prin Euro ca tot s-a dat liber.

Oricum. Ma uitam la panoul din fata mea, ala care arata toata harta Metrorex. Si printre altele, am remarcat ca exista cateva statii dotate cu rampe de acces pentru „persoane cu disabilitati”. Mai exact Gara de Nord, Unirii si 1 Mai(parca). De fapt stiam asta. Dar vazandu-le afisate frumos, lafaindu-se fudule printre restul de statii mai putin dotate, m-am intrebat oare ce faci daca esti o persoana cu disabilitati care vrea sa mearga cu metroul dar nu are nicicum treaba la Unirea, Gara de Nord sau chiar 1 Mai? Oare se incearca o restrangere a zonei locuibile de catre persoanele cu pricina? Sau se gandesc ca pentru ele mersul cu metroul e un fel de rollercoaster, gen „ce facem azi? hai sa ne dam cu metroul intre Unirea si Gara!!!”? Brrr…

Anunțuri

I don’t have a dream

Ma gandeam ca cea mai mare piedica in dezvoltarea armonioasa a viitorului meu este ca nu stiu ce vreau. (si dintr-o data au napadit idei peste idei, care de care mai incoerente, gen stiu oarecum ce vreau, dar nu sunt sigura ca e bine, ba nu, you don’t have a clue, e din cauza ca nu ai un ideal, nu crezi in nimic, pentru ca lumea din jur nu imi mai ofera nimic in care sa cred, dar Dumnezeu? nici macar dumnezeu, sunt doar o mediocra, lasati-ma in pace!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!)

Cand eram mica visam frumos. Citeam foarte mult pentru varsta mea, pentru ca nu aveam nici un alt fel de viata sociala. In scoala nu eram chiar pe locul 1 la nepopularitate, asta fiindca exista si o fata cu ochelari si strungareata (nu mai tin minte daca avea si aparat dentar, parca da); nimic iesit din comun, partea trista este ca imi pasa incredibil de mult de parerea tuturor, cum de altfel inca imi mai pasa, dar nu acesta este subiectul pe care vreau sa il ating acum. Sa revenim. In lipsa socializarii din viata reala, aveam o mult prea bogata lume interioara, construita din carti si deci bazata pe principiile cel mai des intalnite in lecturile adolescentei: curaj, loialitate, sinceritate, lupta pana la moarte pentru un ideal, dragoste neintinata si eterna inca din primul moment. Asa arata bineinteles si viitorul meu de atunci. Eram o ciudata printre ceilalti si idealul meu in dragoste (evident ca dragostea era in topul preocuparilor mele din perioada respectiva, la 13-14 ani esti expert in de-astea, stiti si voi) era ciudatul care m-ar fi facut sa rezonez, care ar fi fost la fel ca mine, alaturi de care as fi visat la pacea mondiala si vindecarea lumii de cancer.

Incet incet am crescut. A trebuit sa fac alegeri. Am ales realul la liceu, cu toate ca imi placeau romana si engleza, pe deasupra luam lectii de pian si de arte plastice de ani de zile (10 respectiv 3). Am crezut ca am dat dovada de maturitate; poate asa a si fost. Imi e frica sa ma gandesc ca am dat dovada doar de lasitate. Mai tarziu am ales Politehnica, desi participam la olimpiade de engleza si luam 10 la romana scris in BAC. Din nou, alegerea corecta si prudenta. Si poate lasa.

Acum sunt inginer cu acte (ma rog, actul e inca la rectorat de unde nu m-am invrednicit sa il ridic) si mi-am dat seama ca, de fapt, constient sau nu, am facut niste alegeri foarte comode. E incredibil de usor sa fii cel mai artist dintre ingineri; toti te admira si te privesc cu un respect pe care nu l-ai fi gasit niciodata in lumea artistilor adevarati, unde de altfel riscai sa cam misuni prin mediocritate toata viata. Cum, de altfel, e la fel de usor sa fii cea mai iubita fata dintr-un colectiv de barbati. Duh…

Si uite asa au trecut anii, dintr-o alegere usoara in alta. Nu pot sa mint ca sunt prea nefericita; ma hranesc cu atentia si laudele celor din jur si astfel de lucruri sunt de multe ori mai mult decat suficiente pentru a imi crea imaginea „ah, ce viata frumoasa si plina de impliniri, floricele, mielusei si ingerasi grasuti am!!!!” Dar ceva nu merge. Chiar si in cele mai roz si orbesti perioade, undeva, in fundal, ceva nu merge. Unde e visul?

Revin la obsesia din seara asta. Ce vreau de la viata? Ce asteptari am? OK, in afara de 2 copii, o casa la malul marii, sa vizitez Nepalul, Kenya si America de Sud? I have no fucking idea. Care e idealul meu? Imi plac banii dar nu suficient de mult incat sa ii convertesc in ideal. Ar fi fost atat de simplu… „Vreau sa am bani… bani muuulti”… Imi place si celebritatea dar nu suficient de mult incat sa recurg la sacrificiile oe care le cere => nu e un ideal. So, still no fucking idea. Cred in ceva? Nope. Nici macar in mine prea mult. Pe vremuri, nu stiai in ce sa crezi, pentru ce sa te agiti? no problem, erau acolo pentru tine regele, regina&comp, whatever, pentru care TREBUIA sa lupti; erai si mai onorat cdaca mureai pentru ei. Era religia. Nu erau multe optiuni dar erau stabile si te fortau la o anumita conduita. Critieriile erau stabilite undeva mai sus.

Acum exista libertatea de alegere. Si din pacate pentru noi majoritatea, nemaifiind fortati de nimic altceva decat de constiinta noastra (care in treacat fie zis isi ia din ce in ce mai des liber la o cafea cu celelalte constiinte), facem alegerile cele mai comode. Care nu ne inalta cu nimic, care poate nu contribuie cu mare lucru la formarea noastra ca oameni, ci doar ca rotite performante in mecanismul capitalist.

Cand ai crezut ultima data in ceva? (eu nu cred nici in Dumnezeu, am ales demult varianta comoda „da, cred ca este ceva acolo, nu Dumnezeul din Bibile dar exista un univers paralel, o forta puternica, o entitate, nu stiu exact ce, e prea complex” etc.) Cand ai luptat ultima oara pentru ceva, din tot sufletul si fara nici un interes? Cand ai visat ultima oara la ceva, in afara de masina, telefon sau casa? Intreb, pentru ca nici nu mai stiu de unde sa imi aleg visele. Nu mai stiu raspunsul la intrebarea fireasca pentru majoritatea „Dar la ce altceva sa visez?” 😦

Cand eram mica visam frumos…

300

(Nota: un pic de spoiler)

In sfarsit mi-am calcat pe inima si am fost sa vad un film MultComentatControversatSiPromovat in primele zile de la lansare. Recunosc ca a fost meritul prietenului meu 50% si al altui amic inca 40%. Dar m-am dus.

Cu ce sa incep… Pornind de la premisa ca voi fi crunt plictisita si scarbita, presupun ca nu era loc decat de mai bine. Si chiar a fost frumos. A reusit sa ma impresioneze per total. Ma asteptam sa fie o „superproductie” plina de sange, fara cap si fara coada; a scapat partial de acest cliseu, salvata de un pic de poezie (tot din clisee facuta, dar totusi prezenta). Pe langa asta, filmul reuseste cumva, prin modul de realizare, sa redea imaginea de epopee epica despre care am citit atatea acum ceva ani. Imaginile, in special scenele de lupta(dar nu numai), au o forta incredibila. Sunt crude si violente dar cumva stilizate si prin asta suportabile; desi e plin de sange si de cadavre, atentia este atrasa mai degraba de ideea generala. Presimt ca va fi genul de film parodiat la greu si asta in sine este o reusita; inseamna ca a adus ceva nou.

Mi-au mai placut:

  • -faptul ca este un tribut adus benzilor desenate; a pastrat foarte multe replici si imagini originale si a redat impecabil atmosfera;
  • -cadrele redate in slowmotion, de efect dupa parerea mea;
  • -multitudinea de barbati imbracati cu niste carpite asezate numai bine (era interesant daca pastrau si aici imaginile originale Frank Miller…acolo nu apareau carpitele 🙂 )
  • -momentul in care Gorgo il omoara pe Theron; am simtit cea mai mare satisfactie

Nu mi-au placut:

  • -tonul glumet al spartanilor; mult prea hollywoodian. Desi aduce personajele la un nivel mai usor de perceput de catre noi, spectatorii de rand, se cam duce naibii veridicitatea educatiei spartane;
  • -parca prea multi muschi!! Desi transmiteau ideea de soldat perfect antrenat, prea miroseau a steroizi&shit;
  • -limba leprosului… mi-au stat floricelele in gat. Yuck.

In concluzie, filmul n-a fost o capodopera, dar mai bun decat altele de gen si decat ce-am mai vazut eu in ultima vreme. Mi-a adus aminte oarecum de Stapanul Inelelor. Poate chiar l-as mai vedea o data, dupa ceva vreme.

Ce nu inteleg este de unde ideea ca ar face propaganda americana. Eram chitita sa descopar orice aluzie, dar fara sa fi citit de asta inainte nu m-as fi gandit nicicum la asa ceva. Poate era o aluzie prea fina pentru mine, sau poate erau ceva mesaje subliminale care vor iesi la iveala mult mai tarziu cand voi vinde tot ce am ca sa ma inrolez si sa plec la razboi in Irak sau unde va mai fi razboi atunci. Ma rog. Erau intr-adevar niste baieti musculosi care luptau cu armate imense de indivizi in salvari si turbane. Daca la atat de poate limita o propaganda, atunci este cel mai propagandist film facut vreodata. Totusi… Baietii musculosi nu aveau foarte multe in comun cu imbuibatii si limitatii soldati americani, iar cei cu salvarii nu aveau absolut nimic in comun cu religia musulmana si cu teroristii in genere. Mai degraba as fi fost tentata sa asociez americanii cu persanii, ca erau multi, bine hraniti, bine imbracati si echipati dar erau tinuti in loc o mana de oameni care CREDEAU in ceva si erau gata sa moara pentru asta. How does that sound? In fine. Teoria conspiratiei e in floare.

Mai am o singura nedumerire. Daca nu ar fi fost adevarul istoric, as fi votat scenariul drept incredibil de stupid si nerealist. Pentru ca ultima oara cand m-am uitat pe harta, Grecia era o… peninsula(surpriza) oferind chiar prea multe locuri in care sa debarci cu ditamai armata si sa pleci la cuceriri. Totusi, tipii astia se incapatanau sa stea langa stramtoarea cu pricina si tineau musai sa si treaca pe acolo. OK, mi s-a replicat ca era greu, ca nu existau harti, ca oricum Grecia avea un tarm stancos etc. Tot mi se pare stupid. Cativa kilometri mai in sus sau mai in jos daca se duceau, nu gaseau o cale de acces mai simpla?… De-asta si-au meritat bataia de la Plataea.

Imaginatie sau doar lipsa de simt al valorii?

Vorbeam azi cu un coleg despre copii din ziua de azi; si am ajuns la concluzia ca exista o categorie aparte de copii care isi fac jucarii din orice: o frunza si doua bete sunt suficiente si mai atragatoare decat cea mai scumpa masinuta sau papusa. El vorbea din perspectiva de parinte, gandindu-se cum ar trebui educati acesti copii astfel incat sa capete simtul valorii (avea un exemplu cu o fetita care dadea la schimb nushce jucarie scumpa pentru o guma de sters frumos colorata). OK, asta e un caz extrem si poate mai e nevoie si de ceva inteligenta nativa. Dar…

Copiii astia au propriul lor sistem de valori. Pot sa inteleg asta foarte bine; niciodata nu am avut jucarii scumpe sau sofisticate, dar iubeam cu furie animalutele mele jerpelite de plastic. Fiecare avea personalitatea ei bine definita. Si tin minte ca atunci cand primeam o jucarie noua, o priveam ca pe un intrus; celelalte jucarii n-o prea sufereau, pentru ca era atat de noua si frumoasa, si normal ca mi se facea mila de ele si o uram impreuna. Iar daca nu aveam jucarii la indemana, se gasea oricand altceva; tin minte si acum zilele intregi cand stateam la bunica acasa, imi faceam casuta la ea sub masa(imi aranja un cearceaf peste spatiul dintre masa si scaun) si ma jucam cu nasturii. Aveam familii intregi de nasturi, fiecare cu povestea ei. Alte jucarii nu existau la bunica acasa, dar eu de-abia asteptam sa merg in casuta mea cu nasturi. Daca nu erau nasturi, erau floricele, sau pietricele, sau whatever… si le iubeam pe toate si aveam o relatie foarte speciala cu ele 🙂

De fapt, ce ma intreb este daca genul acesta de copii sunt oamenii care la maturitate se bucura mai mult de „nimicuri” decat de declaratii si gesturi pompoase? Care se simt mai fericiti pentru ca au vazut primul pom inflorit decat pentru ca si-au luat o pereche noua de pantofi? (si a se intelege, iubesc pantofii).

Ma consider o persoana materialista; vreau bani si lux, apreciez orice cadou scump, orice invitatie la adevarata lor valoare si chiar le caut. Dar in momentul asta imi vine sa dansez prin camera pentru cateva atingeri intamplatoare de mana; alta data am plutit vreo saptamana pentru un „scumpo”. Stiu ca pare mult si cliseic spus, dar daca primeam niste cercei cu diamante nu aveam senzatia asta de implinire si multumire. Si nimeni nu mi-a mai zis vreodata „scumpo”.

De fapt cred ca aici voiam sa ajung 🙂 Sunt fericita in seara asta.

Despre (lipsa de) lecitina

Uit multe. Si des. Atat de multe si de des incat incep sa ma intreb serios daca am o problema sau trebuie doar sa mai cobor din cand in cand de prin sfere. De fiecare data credeam ca am batut recordul, ca nu poate fi mai rau; dar aparent exista un potenial nebanuit 🙂

Nu vorbesc de uitat sau pierdut lucruri normale cum ar fi manusi(fara numar), caciuli(doua numai in iarna asta), cercei(nu mai vorbesc) si alte bijuterii, buletin, carnet de elev/student, portofel, chei, telefon, ochelari, brichete, carduri de acces, pixuri, pile de unghii si multe alte asemenea. Toate astea le tot pierd de cand ma tin minte. Banal. Sunt o mana cereasca pentru cine umbla in urma mea.

In generala, era regula sa uit cate ceva in banca. Nu chiar zilnic. Maruntisurile precum un pix, o guma, un creion le gaseam a doua zi. Odata mi-am uitat un trening. Nu l-am mai gasit, normal.

In liceu, mi-am uitat ghiozdanul la scoala. Pur si simplu. Partea tare e ca mi-am dat seama dupa vreo doua zile. Credeam ca e aruncat pe undeva pe la mine prin camera, prin straturile inferioare ale dezordinii care era regula pe atunci. Culmea e ca pe asta l-am gasit.

In facultate a inceput o perioada mai buna, acum ca stau sa ma gandesc. Nu stiu de ce. Probabil aveam mintea odihnita 🙂 Sau poate ca nu mai tin minte.

Mai grav a fost dupa ce am inceput sa conduc in mod constant. Nu vorbesc despre numarul de dati in care plec de pe loc cu frana de mana si injur masina ca nu trage si motorul ca mi se opreste fara(cred eu) motiv. Sau cand plec seara cu farurile stinse si nu inteleg de ce ma fleshuieste lumea. Altceva. Prima oara cand am uitat cheile in contact a fost pentru o perioada scurta; am fost sa rezolv cu niste acte si cand m-am intors la masina am inlemnit ca nu imi gaseam cheile. Prima reactie cand le-am vazut atarnand in contact a fost „YESSSSSSSSSSS!!”. A doua reactie: „fuck!!” Pana la urma, pentru ca am Cielo, mi-a deschis portiera un baiat de la o benzinarie, cu o rigla. A doua oara cand am uitat cheile in contact au stat acolo 2 zile si o noapte, le-a gasit tata in a doua seara si m-a anuntat. Atunci mi-am dat seama ce jaf de masina am 🙂 si de ce asta e bine cateodata.

De cand lucrez e nasol cu parolele. Pe unele le retin foarte usor(ultima mea parola de windows era Varzamurata). Dar e un nenorocit de program pentru care niciodata nu reusesc sa retin parola. Niciodata. I-am terminat pe aia de la suport cu mailuri. Noroc ca nu il folosesc des. Cred ca neuronul responsabil de parola aia e un fel de eu in miniatura. Oricum, din nou, banal. As putea, bineinteles, sa le notez. Dar mi se pare un semn de slabiciune. Ce, nu sunt in stare sa tin minte atata lucru?

Ultima patanie a fost saptamana trecuta. Am plecat cu o colega sa ducem un server la client. Trebuia sa il bagam la aia in retea si sa il lasam acolo. Pornim noi la drum ca doua floricele, mandre nevoie mare ca ne ducem noi, doua fete, inginerite de suport, sa le aratam meserie baietilor alora, bla si bla. Conduc pana in Drumul Taberei(nervi, claxoane, trafic, „donshoara, vrei sa facem o liniuta cumva?”), ajungem cu bine, cu juma de ora mai devreme; il sunam pe tipul care ne astepta(„suntem jos, hai sa ne iei”), ne dam jos din masina cu avant… Pauza. Ma uit la ea, se uita la mine… Serverul!!! Statea cuminte la noi la firma, pe birou. De unde uitasem sa il luam cu toate ca era singurul motiv pentru care venisem pana in Drumul Taberei. „Ne intoarcem pana la birou, a intervenit ceva!” – in 40 de minute eram inapoi cu server cu tot. Uf. Macar nu sunt singura 🙂

Si totusi sunt o persoana organizata. Imi notez in agenda ce am de facut (atunci cand nu uit). Dar nu pot sa imi notez „nu uita sa inchizi usa de la casa cand pleci” sau „nu uita sa te dai cu parfum dimineata”.

Ma mai gandesc. Vad ca lumea ma iubeste si asa. Si presupun ca trebuie sa existe un echilibru, nu?

sal

2-10…2-10…and action!!!

Buna blogule! Asa incepeam jurnalele din generala si mai tarziu din liceu, cu „Buna jurnalule, eu sunt Magda, de-acum voi scrie aici toate gandurile mele bla bla”. Nu stiu ce voi scrie aici inca; ganduri, idei, intamplari de zi cu zi sau fictive… As vrea sa pot sa scriu doar pentru mine, ca si cum nimeni altcineva nu ar citi vreodata (oricum nu ma citeste nimeni :D) dar deja am emotii si ma chinui sa scot trei vorbe scremute. Prosteala!

Sunt bucuroasa ca am inceput blogul asta. Poate in 2 saptamani o sa mi se ia si o sa il sterg sau poate o sa dureze ani buni. Aveam impresia ca vreau sa scriu, ca arde talentul in mine si deja o iau prin balarii. Sa vedem ce iese.

Bafta!