Arhivele lunare: Octombrie 2007

mahmureala

Ei, dragii mei, am fost mahmura dupa bere, dupa vin, dupa tequila, dupa vodka, dupa whisky si dupa diverse combinatii ale celor de mai sus. Dar pot sa spun, cu mana pe inima, ca nimic nu e mai rau decat mahmureala de dupa o betie emotionala. Nu te doare capul (decat daca ai lovit cumva peretele de langa lift cu o seara inainte 😀 ); nu te doare capul si nici nu ar merita saracul fiindca la urma urmei el a fost cel mai putin implicat in tot ceea ce ti s-a intamplat in ultima vreme. Te dor multe altele, desi nimic bine definit.

Te doare ca ai crezut; te doare ca ai facut tampenia pe care credeai ca nu o sa o faci niciodata; te doare ca ti-ai pierdut in sfarsit capul – in cel mai nepotrivit moment; dar cel mai tare te doare realitatea. Te-a lovit mult prea brusc si fara nici un avertisment goddamnit!!!! Of. Poate au fost avertismente dar nu le-ai vazut tu. Pentru ca tocmai erai ocupata pierzandu-ti capul.

E ironic fiindca ieri seara te gandeai cat de fucked-up este situatia ta, si te intrebai cam cum o sa iesi din asta. Te gandeai oricum ca lucrurile se vor schimba cumva in bine, nu? Te asteptai la cu totul altceva. Na! 🙂 Se poate mai rau! Get out of this one now. Emotionally sane, daca se poate.

A fost prea frumos ce-i drept. Doua saptamani in care ai fost in culmea fericirii, ai fost trista, ai fost deprimata, ai fost vesela, ai plans, te-ai simtit vinovata, ai fost fericita din nou, si in general ai plutit oricum in alte sfere decat majoritatea celor din jurul tau. Doua saptamani in care ti-a batut inima cum nu mai tineai minte ca se poate. Doua saptamani de beatitudine. Pacat ca au fost doar in lumea ta paralela. Oh well… era si timpul sa revii si sa iti aduci aminte de ce nu ti-ai mai pierdut capul din liceu incoace.

Ziua asta e cumplita. Dar va trece. Orice mahmureala trece. Unele mai greu. Unele nu trec cu zeama de varza murata 🙂 Dar, draga mea, nu e nici prima nici ultima. Povestea merge mai departe.

Anunțuri

Cum e cu indragosteala asta?

Oare ce iti lipseste pentru a te putea indragosti cu adevarat pana peste cap? Sau ce ai in plus?

Teoria mea cea mai draga referitor la dragoste in perioada asta se bazeaza pe o idee atat de obosita incat nu inteleg cum de nimeni nu se prinde de ea. Dragostea e subiectiva. Dragostea nu exista pur si simplu, este o reflexie a dorintelor, viselor, sperantelor tale. Dragostea este exact asa cum ti-o imaginezi tu, asa cum vrei sa o simti. Doar ca unii dintre noi au un talent special, prin care comunica simtirile lor in imagini de natura sa tulbure creierul unui muritor de rand; asa apar cartile si filmele si implicit cliseele imposibil de atins in 99% din cazuri.

Asadar, judecand in mod logic, nu exista iubire ideala asa cum nu exista partener ideal. Exista numai ceea ce vrei tu sa vezi in cel de langa tine. Totul e un mare compromis. Dar marii romantici imi sar in cap 😀 spunandu-mi ca in intelegerea sentimentelor nu se poate aplica logica. As vrea sa stiu daca ei reusesc sa alunge realitatea asta deoparte. Sa puna pe umerii persoanei iubite acea mantie vrajita care o transforma in „the one and only”. Sa nu mai vada ca e banala, pisaloaga, prea grasa sau prea slaba, sa nu mai vada imperfectiunile, doar poezia. Si daca da, cum?

Ideea de mai sus e iarasi spusa mai frumos si mai pe larg intr-unul din capitolele unei carti dragi mie, mai exact aici. Poate va place si voua, eu stiu?

Ah, dar sa revenim. O alta intrebare pe care mi-o pun adesea este legata de ceea ce se afla (sau nu) in spatele cuvintelor celor care povestesc atat de frumos despre dragoste, fie ei scriitori, poeti sau scenaristi. Adica, sunt ei niste privilegiati ai soartei ca sa aiba parte de asemenea povesti? Au sufletul mai bine acordat decat restul si pot vibra mai intens pe asemenea sentimente? Sau doar imbraca (cum spuneam si mai sus) ceea ce simt, in mod constient sau nu, in niste forme mult exagerate? Adica fluturasii din stomac pe care toti ii simtim de atarea ori in viata capata noi dimensiuni si intensitati, modelati fiind prin forta metaforelor si hiperbolelor? Pentru ca in acest din urma caz m-as simti mult mai usurata.

Una peste alta, nu am inchegat o idee concreta in ce-am scris aici, dar nu conteaza. Ma gandesc ca poate pur si simplu o persoana rationala si cinica nu are cum sa isi piarda capul. Asa ca sa imi povestiti si mie cum e 😀 Daca nu mi l-am pierdut cand aveam 17 ani, slabe sanse sa se mai intample acum, huh? Adica am fluturasi garla, dar am si capul din pacate. Is there anyone willing to take it away, please? At least this once 🙂 ?

 

Fata, 3

Fata a avut de facut o alegere candva demult. Nu parea greu si nici extrem de important. Era mica, mai avea atata timp. Dar timpul a trecut al naibii de repede si mai tarziu s-a intreabat daca nu cumva altcineva a ales atunci in locul ei, fara ca nimeni sa isi poata dea seama. Daca nu ar fi aflat niciodata…  Nu a existat nici un liber arbitru, meciul era cumva deja vandut? Poate ca scorul ar fi fost acelasi, poate ca nu; nevertheless, she will never know.

Karma’s a bitch, but show must go on, girl.

Despre (ne)implinirea dorintelor

Ma intreb cum ar fi viata fara lucrurile pe care nu le vei avea niciodata. Lucrurile alea de dincolo de limita. (Pentru ca da, exista limite, impuse de bunul simt, de respectul pentru ceilalti si poate de multe alte considerente care nu imi vin in minte momentan.) Voua nu vi se intampla asta? Sa iti doresti ceva foarte mult, sa iti imaginezi cum ar fi daca…, desi stii foarte bine ca va ramane doar acolo in universul tau interior.

Este posibil ca neimplinirea unei dorinte sa te faca mai fericit decat indeplinirea ei? Este posibil ca asteptarea, si emotiile, si fluturasii din tot corpul sa fie de fapt cel mai bun lucru legat de acea dorinta? Ca un drum frumos si palpitant catre o destinatie ce se indeparteaza mereu?

Stiu sigur ca am mai intalnit demult ideea asta… cred ca este una dintre cele mai vechi idei filosofice: atingerea idealului echivaleaza cu distrugerea acestuia. Suna pompos, dar e o realitate care, adusa la dimensiuni cotidiene, e intalnita mai des decat ne-am gandi, cred.

Dilema din seara asta

Ma intrebam astazi, unde e limita dintre bine (moralitate, integritate, mama ma-sii) si rau in comportamentul nostru? Poti pune semnul egal intre a iti dori sa incalci o regula si a o face intr-adevar? Sau asta e doar scuza celor care incalca reguli pentru a se simti mai bine? Esti vinovat din secunda in care ai inceput sa tanjesti dupa ceva interzis sau doar in momentul in care cedezi? Oare nu tocmai aici ar trebui sa se faca marea diferenta? Tin minte cum bunica mea imi spunea odata ca a fi curajos nu inseamna sa nu iti fie frica niciodata de nimic (atunci esti doar inconstient) ci sa iti fie ingrozitor de frica si totusi sa mergi mai departe. Oare se aplica si la ceea ce ma intreb eu mai sus? Adica sa fii un om integru sa nu inseamne ca nu te gandesti niciodata „cum ar fi daca…” si „mi-as dori atat de mult sa…”, ci ca ai puterea sa NU?

Sau toata teoria asta e doar un alt mod de a ne minti frumos singuri?