Arhive pe categorii: Sofia :D

Ganduri de dupa un an

Ma gandeam ca, odata cu Sofia, o parte din mine a renascut, sau s-a regenerat, sau poate ca s-a generat de la zero si ea. Partea din mine plina de nesigurante, plina de teama de a nu gresi, plina de teama de a nu mai fi iubita pentru ca a gresit, plina de frica sau lenea de a isi asuma responsabilitati nu exista, sau e redusa la un minim absolut cand e vorba de Sofia. Rabufneste cand si cand, dar nu are nicio sansa in fata valului de incredere pe care mi l-a facut cadou ghemotocul asta mic de om.

Pe bune, e ca si cum in mine creste o alta persoana, odata cu Sofia. Si isi face loc, impinge in stanga si in dreapta, si simt cum se mareste putin cate putin in defavoarea vechilor euri. A fost mai intai dragostea pentru tas-su care m-a scuturat un pic, m-a transformat, m-a purificat intr-o oarecare masura. Apoi a venit navala dragostea pentru puiul asta de noi, m-a umplut toata, m-a facut sa pot sa trec peste vechi frustrari si resentimente si sa o iau de la zero pe drumul catre invatarea si acceptarea afectiunii pure.

De cand e Sofia, parca am devenit, in sfarsit, om mare. Poate ca toate starile alea de dinainte de a se naste, cand realizam ca asta e, ca asta va fi prima schimbare cu adevarat si fundamental ireversibila din viata mea, ma pregateau pentru asta. Pot sa iau cu adevarat decizii, pot sa cladesc cu adevarat ceva, ceva real, ceva al meu. Familia mea. Familia noastra ♥

Probabil ca nu se vede inca la exterior, dar eu simt. Constientizez schimbarea asta in mine, ca si cum mi-as vedea celulele divizandu-se. Poate ca nu va ajunge niciodata foarte vizibila, desi vreau sa cred ca da. Pentru ca acum ma vad prin ochii copilului meu, si prin ochii astia frumosi vreau sa ma vad mai buna, vreau sa fiu mai buna. Vreau sa vad cum creste in mine tot mai mult increderea ca pot fi si buna.

Bai, a fost un an GENIAL. Genial. Si cica asta e cel mai greu. Pai daca atunci cand ne-o fi mai greu, asa o sa ne fie, din punct de vedere afectiv, ce sa zic, keep them coming 😀

Anunțuri

1

Nu pot sa incep altfel decat cu „acum un an pe vremea asta…” Acum un an pe vremea asta dezbateam daca sa mergem sau nu la spital si planificam cum urma sa imi petrec ziua urmatoare la piscina cu prietenii. Dar o fetita mica, roscatica si perfecta a hotarat dintr-o data ca avem alte planuri 😀

Nu am cuvinte potrivite in momentul asta. Sunt emotionata, furioasa, fericita, nerabdatoare, stresata, si apoi iar fericita. Fundamental fericita. Ma uit la copilul asta frumos care doarme senin ca o stea de mare la noi in pat si parca nu mai pot sa recunosc in el ghemotocul mic si ridat pe care il strangeam in brate acum un an. Recunosc insa sentimentul. Sentimentul ala pe care il ai cand iti strangi copilul in brate, care nu seamana cu nimic altceva, care iti da o stare de bine absolut pe care nu stiai ca e posibil sa o simti. O iubire care te copleseste. Manute, picioruse, ochisori, gurita, burtica, toate facute din iubire pura.

Nu mai stiu sa spun nimic. Voiam sa scriu o poveste cautata, cu niste glumite bine plasate, cu intorsaturi din condei, cu una, cu alta, si nu mai stiu cum. Voiam sa spun despre cum urasc timpul asta care alearga ca dementul. Voiam sa spun despre cum anul ce a trecut a fost, cumva, cel mai semnificativ din viata mea. Nu mai stiu sa spun, insa, decat la multi ani, iubita noastra!!

Continuum concept si attachement parenting – ce am inteles eu (ultima parte)

Hai sa inchei si cu asta. M-a inspirat o discutie de pe net si mi-am dat seama ca s-au mai sedimentat niste concluzii in timp.

Am remarcat ca multi oameni privesc conceptul asta de AP ca pe un set de reguli care TREBUIE urmate. Ca pe ceva la moda la care aderi printr-un checklist. Sau ca pe ceva care e bine pentru copil, e musai sa fie facut 100%, ceva ce ii face sa se simta parinti naspa daca nu au procedat fix „ca la carte”. Da, e foarte adevarat, din punctul meu de vedere, ca e bine pentru copil sa fie tinut in brate cat mai mult. E bine sa fie alaptat de cate ori are nevoie si cat mai mult. E bine sa fie un participant activ la activitatile casei. E bine sa fie respectat si iubit. E bine sa nu fie „educat” prin plans. Etc. Dar nu inteleg cum pot fi cuantizate toate astea. Sunt concepte de bun simt, pe care fiecare le aplica prin actiuni marunte, de zi cu zi, diferite de la caz la caz.

Pentru mine nu exista un ca la carte cand e vorba de AP. Tocmai, mi se pare ca ideologia asta iti da libertatea sa procedezi asa cum simti. Sa iti accepti copilul asa cum e, nu asa cum ar trebui sa fie conform cine stie caror criterii. Sa nu te incorsetezi intr-un milion de reguli pe care daca nu le repecti, e naspa. Sa nu te astepti la nimic – sa nu te astepti ca o sa stea in carucior, ca o sa adoarma singur, ca o sa manance, ca o sa planga, ca o sa, ca o sa. Sa iei lucrurile ca atare si sa te adaptezi in functie de nevoile specifice ale copilului tau 🙂

Nu cred ca AP e ceva ce incerci cateva luni si vezi daca merge. Nu e o metoda care iti „repara” sau „strica” copilul. Nu e un quick fix. E un mod de viata. E un set de alegeri pe termen lung si foarte lung. Pentru mine AP inseamna sa imi accept copilul fix asa cum e, in toata complexitatea si splendoarea fiintei lui mici. Sa o tratez si sa o respect ca pe un membru cu drepturi egale al familiei, nici mai mult nici mai putin. Sa imi dau voie sa o iubesc si sa o imbratisez si sa o pup cat de mult. Sa fiu acolo cand are nevoie de mine, sa o fac sa se simta 100% acceptata si dorita. Sa ii fiu exemplu de comportament, sa ii fiu indrumator. Sa o las sa descopere singura, sa greseasca singura, sa accepte esecul ca pe o parte fireasca a evolutiei. Sa nu o sufoc cu grija si atentia, sa ii las spatiu, sa am o viata pe langa si impreuna cu ea, dar sa las totul daca are NEVOIE de mine. Sa o ascult. Sa ii respect alegerile, sa o constientizez ca pe un om mic, nu ca pe un catelus ce trebuie dresat. Si altele asemenea

Si pornind de la cele de mai sus ca premisa, e mult mai usor sa intelegi ce e de facut. Sa intelegi, nu sa urmezi orbeste niste reguli. Si sa faci propriile alegeri, in functie de propriul tau copil. Am purtat-o in brate pentru ca plangea cand o lasam singura, nu pentru ca a trebuit. Am vazut de multe ori intrebarea „sunt o mama rea ca nu am purtat-o nustiucate ore pe zi?” Nu stiu, frate, eu nu am numarat, eu am luat-o in brate cand era nemultumita. Ca asta s-a tradus in „mai tot timpul” in primele luni, e altceva, si e normal 😀 Am tinut-o sa doarma la mine in brate nustiucate luni pentru ca nu dormea altfel, nu pentru ca a trebuit. M-am trezit de n ori pe noapte, noapte de noapte, ca sa o adorm la loc – nu pentru ca trebuie neaparat ca un copil sa se trezeasca noaptea ca sa fii tu o mama AP, ci pentru ca, la naiba, chiar se trezea, si alternativa era sa o las sa planga. Si nu cred ca plansul e o metoda educativa buna, la nicio varsta. Sincer, nu sunt masochista, mi-ar placea sa doarm o noapte legata, si nu o sa ma simt mai putin mama cand se va intampla, doar mult mai odihnita :D. Ce fac insa este sa am rabdare sa astept sa se intample, nu sa fortez eu lucrurie prin plans controlat, de exemplu. Asta inseamna la mine faptul ca imi accept copilul asa cum e, nu cum mi-as fi dorit eu sa fie 🙂

Da, eu am facut o lista aici, cu toate lucrurile pe care le-am inteles despre AP. Dar eu o vad doar ca pe o insiruire de lucruri care, mie personal, mi-au deschis ochii catre aspecte pe care nu le constientizasem. Catre un normal pe care nu il percepeam ca atare pana atunci. Pentru mine a fost o usurare sa imi dau seama ca pot sa procedez asa. Daca le-as fi perceput ca pe o corvoada, apoi nu vad sensul de a le fi facut. Experienta de a creste un copil ar trebui sa fie ceva frumos, ceva ce iti implineste viata, nu ceva de care abia astepti sa scapi odata.

Si in definitiv imi dau seama ca ma enerveaza rau clasificarea asta, esti sau nu esti AP. Mi se pare ceva fortat. Nu e o religie. Nu sunt AP, nu ma intereseaza sa fiu AP, e doar un concept care mi se potriveste si care m-a ajutat cand aveam indoieli sau imi era greu. Vreau doar sa imi cresc copilul asa cum simt, sa o vad ca e fericita, multumita si increzatoare, sa o iubesc si sa ma iubeasca. Si nici nu afirm ca adevarul meu ar fi cel absolut 🙂 in definitiv, e doar ceea ce cred si am inteles eu.

carucioare, suzete si alte accesorii

Ma tot cauta o idee si nu am avut deloc stare sa o formulez. Dar hai sa incerc. Sofia doarme (momentan), eu nu am somn (dumnezeu stie de ce, maine voi regreta aceste cuvinte) asa ca, iaca. Scriu.

Mi se pare evident in acest moment ca noi suntem dereglati de cateva generatii incoace, nu stiu exact cate. Poate chiar multe. Suntem dereglati astfel incat sa percepem comportamentul normal al bebelusilor drept problematic. Sa vedem piedici si lucruri de rezolvat acolo unde nu e nimic in neregula. Sa cautam mereu planuri, metode, solutii miraculoase, sa simtim ca am dat gres daca bebelusul nostru plange, nu doarme, mananca des, vrea in brate.

Nu ma intelegeti gresit. Am in mod constant atacuri de panica si stari de depresie, gandindu-ma la faptul ca am dat gres, ca esuez ca mama, ca nu fac cea ce trebuie, ca imi stric copilul. Ce scriu acum e si pentru mine, cea din timpul acestor depresii 🙂

M-a izbit evidenta intr-o zi, in timp ce ma plimbam. Care e faza cu carucioarele? De unde a aparut prima oara ideea asta ca bebelusul trebuie sa stea cuminte in carucior, altfel nu e bine? Incerc sa gandesc logic; inainte sa existe carucioarele, bebelusii domiciliau bine-merci in brate atunci cand trebuiau deplasati de colo-colo. Sute de mii de ani au fost carati in brate si au crescut bine, sanatosi. Caruciorul a aparut de curand in schema, ca un dispozitiv care sa ajute parintii. Si la inceputurile aparitiei lui, sunt convinsa ca nu era privit ca o obligatie a bebelusului, ci ca un privilegiu al parintelui. Adica, daca ai noroc, poti sa lasi copilul jos 10 minute, sa iti mai odihnesti bratele. Daca plange si nu ii convine, il iei inapoi, ca doar n-o sa il lasi sa urle acolo. Oricum, mare inventie, dom’le, super, ce bine e sa iei cate o mica pauza de purtat. Si nu e nimic in neregula cu asta, e normal sa obosesti, e normal sa te bucuri de o pauza.

Cand, in ce moment a devenit caruciorul o unealta faradecarenusepoate, cand a devenit obisnuirea bebelusului cu pusul in carut o misiune in sine, cand a devenit bebelusul obligat sa stea cu orele acolo, asta nu stiu. Si ma depaseste faptul ca nu ne gandim la asta, majoritatea. Citim carti despre cum sa ne obisnuim copiii sa stea singuri in carut, fara sa ne intrebam DE CE. De ce e rau sa ii ducem in brate? De ce e rau ca se obisnuiesc asa? Pe bune, de ce? Ca ne dor pe noi bratele si spatele, iacata 😀 Dar bebelusul nu are nicio vina. Daca am porni de la inceput de la premisa ca e normal sa il caram in brate, ca e normal sa vrea apropierea unui adult in detrimentul unei cutii de plastic, atunci am pune altfel problema. Si am primi cu recunostinta cadoul cate unei ore dormite in carut dupa sutele de ore dormite in brate 🙂 nu ca pe ceva de la sine inteles.

Suzeta e un alt simbol absolut al bebelusului, alaturi de sus-mentionatul carucior. Macar cu asta nu trebuie sa te straduiesti prea mult, e acceptata relativ usor din ce am auzit 🙂 . Ramane insa mirarea oamenilor cand vad ca bebelusul tau nu o foloseste. Si ingrijorarea tuturor ca ar putea, in cazul asta, sa te foloseasca pe tine pe post de suzeta. Ideea ar fi ca, in mod normal, mama e suzeta naturala a copilului. Si suzetarea asta a mamei merge mana in mana cu o alaptare fara probleme si de durata, si cu o productie corespunzatoare de lapte. Acu’ nu zic ca suzeta e neaparat bau-bau. Doar punctez ca, din nou, bebelusul nu are nicio vina ca e conditionat genetic sa caute in primul rand sanul, si sa refuze inlocuitorii. Ar fi mai simplu sa acceptam asta ca find normalitatea, si sa vedem ce se poate face pornind de aici.

Apoi. Somnul bebelusilor tinde sa fie agitat si fragmentat. Asta e un fapt indiscutabil. Sunt si unii care dorm de rup fara sa aiba nevoie de incurajari prea multe de pe marginea terenului (eu am fost unul dintre ei 😀 ) dar aia par sa fie exceptiile. General vorbind, bebelusii sunt conditionati sa aiba somnul usor si sa se trezeasca des (de foame, frica, scutec ud sau alte motive care sunt, toate, extrem de importante pentru un omulet de cateva luni), la fel cum sunt conditionati genetic sa doarma mai bine in siguranta bratelor unui parinte, pentru ca timp de sute de mii de ani de asta a depins supravietuirea speciei. Ca acum au patuturile si camerele lor separate, departe de orice pericole fizice, e adevarat, dar asteptarile astea imprimate la nivel genetic nu se modifica atat de repede. Ei nu stiu ca sunt in siguranta, ca atare o cauta in continuare, in mod instinctiv. Deci, e normal sa se trezeasca des. E normal sa doarma mai bine, mai mult, mai linistiti in contact cu mama. Ca noi ne-am dori sa fie altfel, sa doarma mai mult, mai legat, sa fim si noi cu creierii mai asezati la locul lor, sa mai putem iesi seara in oras la o bauta, e alta poveste. Dar din nou, bebelusii nu au nicio vina in treaba asta 🙂

As mai putea sa scriu, dar simt ca am cam acoperit ideea, si in orice caz m-a gasit somnul ala intre timp, asa ca o sa inchei. In caz ca s-a pierdut pe drum printre multele amanunte si divagatii, era aceea ca toate lucrurile care au fost inventate de-a lungul timpului pentru a face viata usoara parintilor sunt binevenite, atata timp cat isi pastreaza rolul initial si nu contribuie masiv la distorsionarea perceptiei asupra normalitatii. Manifestarile bebelusilor nostri sunt normale. Trebuie doar sa acceptam asta cu mintea deschisa, si sa reusim, fiecare in felul si ritmul sau, sa ne adaptam acestei realitati magnific de frumoase care este viata cu bebe 🙂

Sofia luna 3-121

 

6 luni

Am aproape 6 luni de fericire care dorm cu un picior pe mine. 6 luni si 7 kg. That’s what it takes 🙂

Acum 6 luni era vineri si faceam 30 de ani. Ma dureau burta si spatele si habar nu aveam ce ma asteapta in doar cateva ore. Planificam o petrecere la piscina pentru a doua zi 🙂 De fapt, si cand am plecat pe proprie raspundere acasa de la spital, la ora 12 noaptea, cu membranele fisurate, intrebarea mea catre doctorita a fost „pai si credeti ca e OK daca ma duc maine la piscina?” S-a uitat cu un pic de mila la mine si mi-a spus ceva de genul „mai bine nu” 😀 Dupa alte 3 ore, striga la mine sa imping :))

Acum fac 30 de ani si 6 luni. Nu ma doare nimic, imi e doar un somn ancestral 😀 Am o idee despre ceea ce ma asteapta in cateva ore, dar sunt mereu pregatita pentru ceva nou. Am cel mai dragut entertainer la domiciliu, si la fiecare cateva zile invata cate un truc nou.

Gata cu palavrageala, s-au deschis doi ochisori. Un zambet imens: „Mami, m-am trezit!! Tu ce faci?”. Un gangurit vesel. Doua talpite calde, numai bune de pupat. Un mot inconfundabil. Doua manute care cauta sa ma mangaie pe fata. Zambet dupa zambet, gangurit dupa gangurit. Un cascat mare si ziua e gata sa inceapa.

Am avut multe dimineti speciale de-a lungul vietii. Unele bune, unele rele, unele exceptionale. Dar in perioada asta nu imi mai amintesc cum pot exista dimineti fara ochisori. Si nici nu vreau. Nu mai stiu alt mod mai frumos de a incepe o zi.

Maine am sa ma trezesc si am sa spun „La multe jumatati de an, Sofia!!” 😀

prima papica-8

Continuum concept si attachement parenting – ce am inteles eu (partea a IIa)

O sa continui cu altceva, momentan. Ca sa ne intelegem despre ce vorbim aici. Mai exact, cu rezumatul meu propriu si filtrat al cartii din titlu. Pe vremuri scriam despre Iris Murdoch, acum m-am reprofilat :)) M-am apucat sa citesc „The Continuum Concept – In Search of Happiness Lost” dupa ce am inceput sa devin un pic ingrijorata, aprofundand diversele informatii referitoare la AP gasite pe net si gasind ceea ce consideram exagerari personale ale celor care le aplicau. Asa ca am vrut sa inteleg de unde a pornit totul. (Desi conceptul de AP a pornit de la Dr. Sears, intelesesem eu ca „biblia” de la baza ar fi cartea asta)

Asa. Jean Liedloff a scris cartea dupa ce a petrecut ceva ani printre indienii din America de Sud si a ramas fascinata de comunitatea lor. Are mai putina relevanta care indieni exact, important este ca experienta asta a inspirat-o sa vina cu o teorie revolutionara (mai ales pentru perioada respectiva) in ceea ce priveste viata in general si cresterea copiilor in special. Pe scurt, ea spune ca omul a functionat intr-un anume fel timp de milioane de ani, perioada de-a lungul careia schimbarile aparute au fost extrem de lente si ca atare perfect asimilate. Insa de-a lungul ultimelor sute de ani sau asa, omul a inceput sa introduca de bunavoie schimbari din ce in ce mai bruste si mai radicale in viata de zi cu zi, schimbari care nu sunt recunoscute de instinctele ancestrale.

Aplicand asta la cresterea copiiilor, Jean sustine ca nou-nascutii au niste asteptari impregnate genetic, a caror neindeplinire duce la traume profunde, la comportamente deviate pe care noi le percepem ca fiind parte din normal, pentru ca de generatii incoace n-am vazut altceva. Dar lucrurile pot sta si altfel, dupa cum ea insasi a observat in cadrul comunitati de indieni, care fiind atat de departe de civilizatie, ramasesera sa se bazeze majoritar pe instincte si isi cresteau copiii „fara sa intrrupa continuum-ul”. Practic intreaga carte se bazeaza pe observarea situatiilor din viata de zi cu zi a indienilor, compararea lor cu situatii similare din civilizatia vestica, si trasul de concluzii.

Mai sunt ceva idei misto pe acolo; una dintre cele pe care le-am retinut spunea ca adaptabilitatea extrema a omului ii aduce atat bine, cat si rau fundamental, pentru ca el este capabil sa schimbe starea de fapt a lucrurilor astfel incat sa isi faca rau singur, ceea ce un alt animal nu ar putea face. Dadea ca exemplu comparativ un mancator de furnici, care adoptat de o familie de oameni se comporta in continuare ca un mancator de furnici, nu isi schimba fundamental comportamentul; pe cand un om adoptat de o haita de lupi (au fost ceva cazuri prin India 🙂 ) ajunge sa se comporte perfect ca un lup si nu mai poate fi integrat mai apoi in societatea umana. Omul nu e in stare sa isi urmeze instinctele primare referitoare la ceea ce are de facut cand evolueaza, daca i se schimba mediul, de aici impactul devastator pe care o crestere gresita il are asupra omului ca si fiinta sociala.

In fine, pentru mine ideile principale cu care am ramas, referitor la cresterea copiilor, ar fi cele de mai jos. Mentionez ca nu sunt neaparat de acord cu ele, cu atat mai putin nu le consider litera de lege in cazul familiei noastre, le listez doar cu titlu informativ 🙂 pentru ca la nivel de teorie imi plac.

1. Un bebelus nou-nascut are nevoie disperata sa fie tinut in brate cat mai mult si sa i se raspunda cat mai repede la orice alta nevoie ar avea. La varsta de cateva luni, nevoile lui sunt inca putine si simple. Foame, somn, scutec curat si apropiere umana. Daaaaaa, tinutul in brate raspunde unei nevoi reale, nu este o fita sau un mod in care bebelusul profita de parinti. Din contra, pentru el este o teroare cumplita (la pasajul asta iti dau lacrimile daca esti hormonal si slab de inger) sa fie abandonat sa planga singur in patut sau carut. Are nevoie sa stea cat mai mult in brate, sa participe in la viata de zi cu zi a familiei, sa asimileze cat mai multe experiente la adapostul sigur al bratelor mamei. Experienta tinutului in brate este primordiala si ar trebui sa dureze pana ce bebe e capabil sa se deplaseze singur prin alte metode.

2. Copiii trebuiesc alaptati la cerere si luati sa doarma in pat cu parintii pana ce ei singuri decid ca vor sa se intarce si sa doarma singuri. Chiar daca asta inseamna varste de genul 4-5 ani. Ei, aici deja apare o diferenta imensa fata de ceea ce stim noi. Mi se pare dificil, sincer, atata vreme cat nu traim in sat, si nevoile vietii citadine sunt complet diferite. Dar na, cu cat e mai lunga perioada in care e posibila aplicarea, cu atat mai aproape de adevar, banuiesc 🙂

3. Rolul primordial al mamei este „sa fie acolo”. Pentru orice si oricat ar avea nevoie copilul ei. La inceput, asta inseamna cam 95% din timpul ei 🙂 dar pe masura ce copilul creste si simte ca primeste afectiunea de care are nevoie, ca i se raspunde la nevoi, devine mai independent si mai sigur pe el, si vrea singur sa se desprinda, intorcandu-se la mama doar atunci cand are nevoie de prezenta ei.

4. Un copil caruia i se raspunde la nevoi nu trebuie sa insemne un copil rasfatat. E datoria parintelui sa identifice corect nevoile si sa nu ofere mult mai mult decat este necesar. Pe masura ce creste, copilul are nevoie sa vada in parinte o figura pe care sa o urmeze, care sa ii spuna ce e bine si ce e rau, de la care sa invete; nu are nevoie sa se simta centrul universului parintesc, ci doar un alt membru al familiei, DAR iubit si respectat in mod egal cu restul de membri. Asta mi se pare extraordinar de corect, si in egala masura foarte greu de aplicat in societatea noastra dominata de extremele „odoru’ lu’ mama, iti da mama ce vrei tu” si „taci si stai jos, eu te-am facut, eu te omor”.

5. Copiii NU sunt proprietatea parintilor 🙂

6. Omul este fundamental o fiinta sociala. E important sa ai incredere in copiii tai, in faptul ca, instinctiv, cresc in directia buna, nu sunt gresiti din fabricatie si nu trebuie reparati din oficiu.

7. Tot instinctiv, e bine sa lasi libertatea copiilor sa exploreze si sa decida singuri daca o situatie este pericoluasa sau nu. Asta mi se pare extrem rau 😀 Adica e OK pana la un punct, e chiar recomandat si inteleg logica din spate (o data ce copilul stie ca tu esti mereu acolo sa ii spui ce e periculos si ce nu, creste cu impresia ca te astepti ca el sa dea gres daca e lasat singur, si cu prima ocazie, instinctul lui va functiona invers si va face exact lucrul de care te temi – va cadea de pe scari, in apa, in groapa etc.) dar autoarea dadea exemplu cu ceva bebelusi care se jucau cu niste cutite fara sa se taie. Poate ca intr-un univers paralel as putea sa am atata incredere in instinctele de supravietuire ale copilului meu incat sa ii dau ceva macete sa le jongleze. Sorry, dar e prea mult 😀

8. Copiii cresc cel mai bine intr-un mediu mixt, si mai ales inconjurati de alti copii de diferite varste mai degraba decat de adulti. E important si pentru mama sa nu devina izolata, sa incerce sa isi continuie viata de pana atunci, integrand copiii in ea. Fraza care mi-a placut mult a fost cea care concluziona faptul ca cresterea copiiilor nu ar trebui sa fie vazuta ca o corvoada separata, iar actiunile de ingrijire a copilului sa devina parte din rutina de zi cu zi, nimic extraordinar aici, circulati va rog 🙂

9. Aaa, tot aici as mentiona inca o chestie misto. Asa cum nu e bine sa impregnezi copilului sentimentul ca te astepti intr-una ca el sa greseasca (prin vesnicele repetate si infinit inutilele „ai grija ca aluneca”, „vezi sa nu cazi” etc.), nu e bine nici sa te prefaci extrem de surprins de cate ori el face un lucru bun. Adica apreciaza-l, normal, dar nu pe un ton care ar putea denota ca nu te-ai fi asteptat in veci ca el sa reuseasca asa ceva.

Si cam asta. Nu cred ca am uitat nimic fundamental. Per-total, e o carte care merita citita, chiar daca nu luata ca biblie 🙂

Continuum concept si attachement parenting – ce am inteles eu (partea I)

Ca tot e la moda. Maaaaare moda. E totusi o moda mult mai benefica decat altele, daca ma intrebi pe mine, chit ca aduce exagerari si extreme, unele chiar periculoase.

Nici nu mai tin minte cum vedeam lucrurile inainte de a citi prima oara despre conceptele astea din titlu. Adevarul e ca nici nu mi-am batut capul prea mult cu lucruri din-astea pana ce nu m-am trezit cu ditamai burta. Stiam asa, franturi din auzite; ca bebelusii plang mult de tot, ca unul dintre scopurile primordiale e sa ii faci sa doarma noaptea, ca nu tre’ sa ii inveti prost (in brate si pupati adica :D), ca sunt santajisti de mici, ca una, ca alta. Basic stuff. Bai deci nu imi vine sa cred, eu chiar credeam lucrurile astea 😀 I-auzi, Sofia. Jos de pe burta mea, treci imediat si dormi in patut 😀

Dar am inceput incet-incet sa aflu ca exista si alte adevaruri. Cred, fara sa ma insel prea tare, ca primul articol care mi-a dat cu adevarat de gandit, a fost cel al Mariei, un raspuns care m-a emotionat mult si mi-a deschis ochii catre mai multe. Maria, stiu ca tu nu esti fana AP, dar n-am ce-ti face, sincer, tu mi-ai deschis drumul pierzaniei :)) Au urmat alte bloguri de mame de pe care mai spicuiam cate un articol care ajuta sa imi intareasca noile convingeri: Sleepy, Atasat la sanul mamei, Alex creste si siiiigur mai erau, dar din pacate mi-am pierdut toate bookmark-urile la un upgrade de windows 🙂 Nu spun ca fetele astea sunt neaparat AP% (nici nu stiu daca exista asa ceva :D), nu spun nici ca nu sunt; recunosc ca n-am citit niciunul cap-coada, dar de aici am asimilat informatie care sa ma ajute sa imi construiesc propriul sistem. Am gasit apoi Naste cum simti, unde am facut si cursurile Lamaze, si site-ul de AP din Romania. Nasterea se apropia si eu eram din ce in ce mai convinsa ca vreau sa fiu o mama afectuoasa, ca imi voi lua copilul in brate muuuult si ca nu il voi lasa sa planga singur sub nicio forma.

Vreau sa scriu multe si nu stiu cu ce sa incep. Exista multe definitii si descrieri pentru ceea ce inseamna AP, unele extrem de detaliate, exista site-uri si carti. Nu vreau sa incerc sa fac asta aici. Dupa cum spune si titlul, as vrea sa incerc sa sintetizez ce am inteles si vreau sa aplic eu. So. Pentru mine AP inseamna, simplu, sa fii acolo pentru copilul tau cat mai mult posibil, atata vreme cat asta nu te transforma intr-o mama frustrata, nemultumita, nervoasa si obosita, atata vreme cat asta este ceea ceea ce iti doresti cel mai mult pe lume (in mintea mea asa ar trebui sa fie, dar sunt constienta ca nu se aplica in toate cazurile). Sa nu iti fie teama sa il tii in brate, sa il alinti si sa ii dai dovezi de afectiune. Zic teama, pentru ca o atare atitudine merge, momentan, impotriva sistemului, impotriva a ceea ce ne invata sociatatea, prin toate canalele ei, ca e normalul. Cum am aplicat asta?

1. Nasterea. Am fost un pic obsedata de nasterea naturala. Conform teoriei, cel mai benefic ar fi fost sa nasc acasa, intr-un mediu familiar, cu cat mai putine persoane straine in jur, intr-o atmosfera calma, in semi-intuneric, in ritmul meu; sa las cordonul netaiat cat mai mult, eventual pana ce se desprinde si cade singur. Sa pun copilul la san imediat ce iese si sa il tin lipit de mine cat mai mult. Exista enorm de mult material si pe tema asta, cautati „lotus birth” sau „natural birth” pentru detalii. Eu am ales din filosofia asta ceea ce am considerat ca se potriveste cu situatia si felul meu de a fi. Am respins in mod constant gandul nasterii acasa, pentru ca, desi credeam cu tarie, in urma a ceea ce am citit, ca nasterea este un proces profund natural si normal, prin care orice femeie are dreptul sa incerce sa treaca fara interventii brutale si nenecesare, credeam de asemenea ca progresul are rolul  si partile lui fundamental bune, care nu pot fi ignorate 100% si de care intentionam sa profit atata vreme cat aveam posibilitatea. Un proces natural nu e neaparat lipsit de riscuri, si riscurile unei nasteri nu sunt chiar neglijabile. Altfel banuiesc ca nu ar fi fost atat de comuna moartea mamei la nastere in secolele trecute.

Asadar. Am avut un doctor care mi-a urmarit sarcina, caruia i-am impuiat capul la fiecare vizita despre cum vreau sa nasc eu natural, despre cum nu vreau sa aud de cezariana, de epidurala, de epiziotomime, de oxitoccina, despre cum vreau sa am un travaliu activ, despre cum vreau sa nasc in pozitia gravitationala, in cap, in maini :))) Cum mai citeam cate ceva, ii mai explicam. El era mereu cu zambetul pe buze si ma asculta 😀 Am vrut sa discut cat mai mult posibil pe tema asta, ca sa ajung sa simt ca am incredere deplina in el, pentru ca asta imi doream; sa stiu ca e cineva acolo care sa nu intervina decat daca este absoluta nevoie, DAR sa stie cand e exact acea nevoie. Am ales sa nasc la Regina Maria. Aveam impresia ca la un spital de stat nu voi putea avea parte de „naturalul” pe care mi-l doream, cel putin nu in Bucuresti, din conditii diverse. Si dintre spitalele private, metodologia de la RM mi s-a parut cea mai apropiata de ceea ce imi doream eu.

Dupa toate pregatirile astea minutioase, am nascut cu medicul de garda, in juma de ora. Nici sa fi vrut, nu ar mai fi fost timp de vreo interventie; ce oxitoccina, ce travaliu activ (a fost foarte activ, pe bancheta din spate a masinii, simtind fiecare gropita din asfalt), ce epidurala, se ruga doctorita de mine sa nu imping chiar inca, sa isi puna manusile :)) Revenind la ceea ce spuneam initial, nu am nascut din pozitie gravitationala, nu stiu daca era intuneric, nu stiu cine mai era in sala in afara de doctorita si Razvan, si nu prea a contat atat de mult in cele din urma 🙂 Pe Sofia mi-au adus-o inapoi dupa nici o ora, apoi am fost nedespartite. Nu a fost o nastere serena cum citisem, dar nici nu avsesem vreo clipa pretentia la asa ceva; pentru mine a fost perfect asa cum a fost. N-a fost violenta, n-a fost traumatizanta, a fost un inceput minunat al legaturii afective dintre Sofia si noi.

Iar m-am intins. Nu mai sunt in stare sa scriu posturi scurte, vad. Despre ce a fost dupa nastere, in episoadele urmatoare 🙂