Arhivele lunare: Septembrie 2009

Ce ligamentul meu, 2 – meniscul

Din momentul in care am programat prima operatie, artroscopia pentru menisc, am inceput sa ma panichez. Putin cate putin, de cate ori imi aduceam aminte. Stiam ca e ceva foarte simplu, dar imi era in primul rand teama de necunoscut. Nu fusesem niciodata operata, nici macar pentru o apendicita sau pentru niste polipi (nici nu stiu daca te opereaza la aia, daca nu, ma scuzati 🙂 ). Asa ca in mod periodic imi veneau cele mai sumbre idei. Ca sa intelegeti nivelul, una dintre ele era ca medicii si asistentele ar putea sa o puna de un viol in grup in timpul operatiei, ca tot nu as simti nimic. In fine, faptul ca ar trebui poate sa vizitez si un psiholog intr-una din zile e alta treaba.

Cu o saptamana inainte, eram in verva maxima. Ma apuca plansu’ la cuvantul anestezie (de aia mi-era cel mai frica) si as fi vrut sa mai aman operatia cu inca un an. Din fericire asta nu era posibil, asa ca in ziua cu pricina m-am prezentat frumos la clinica. Urma sa mi se faca rahianestezie, in coloana, si pt asta regimul nu e asa de dur, trebuie sa nu mananci/bei doar cu 5-6 ore inainte. Din momentul in care m-am instalat in rezerva de spital, totul a parut sa intre pe un fagas normal. N-am asteptat mult si m-au chemat, mi-au bagat o perfuzie cu ceva generator de happiness, moment in care totul a devenit extrem de amuzant. Intepatura pentru anestezie nici n-am simtit-o macar. Iar operatia in sine a fost doar un prilej de glume (inteligente!!) cu doctorii si s-a terminat cu bine suspect de repede. In realitate a durat cam o ora si un pic cu tot cu anestezie.

Privind inapoi acum, imi dau seama ca a fost parfum. A durut un pic in prima noapte, n-am prea dormit deloc si de fept cel mai rau ma durea spatele de la pozitia destul de imposibil de schimbat. Cea mai grea incercare din prima noapte e dusul la toaleta, ti se face rau de la nemiscare, nemancare, sange pierdut, durere etc. Dupa aia e OK. Asistentele au fost super dragute si in caz ca nu ati retinut inca, nu am dat nici macar un leu spaga.

A doua zi a fost ultima chestie neplacuta, scosul drenei, a durut ceva dar dupa aia a fost de 10 ori mai bine. Am plecat pe la ora 12 pe picioarele mele si cu un program strict de exercitii. Prima parte, chiar daca cea mai usoara, trecuse. Macar acum stiam ce ma asteapta, in plus eram multumita de servicii si de modul in care decursesera lucrurile. Toata lumea fusese profesionista si mai mult decat amabila, ajutand sa mai trimita la dracu frica mea de operatii.

– va urma –

brick arcades

brick arcades, originally uploaded by magda.moraru.

Ce ligamentul meu, 1 – alegerea

Intre lenea de a scrie, temerea ca nu va interesa pe nimeni si dorinta histrionica de a impartasi experienta mea oricui ar putea fi macar partial interesat, pe moment pare sa fi invins cea de-a treia. Sa vedem daca postul asta va fi terminat 😀

Cum s-a intamplat nu mai e un secret. Concluzia era ca am ruptura completa de ligament incrucisat anterior (LIA) si fisura de menisc. O sa incep azi printr-o mica aducere aminte a felului in care am ales doctorul si clinica. Poate ca nu e mare lucru, dar e primul pas si fie si numai prin asta destul de dificil. Am pornit printr-o scanare a forumurilor, de unde a rezultat din prima numele lui Filipescu de la Sf. Ioan ca fiind cel mai bun. Au rezultat de asemenea spagi, timp de asteprate 2 saptamani pt o consultatie, preturi de speriat, camere de spital naspa, dureri, in fine, am inchis browser-ul pana una alta ca deja ma panicam. Am continuat prin a imi intreba cunoscutii si a cere pareri; asta precum si continuarea cautarilor pe internet a diversificat un pic paleta de nume 🙂 . O colega mi l-a recomandat pe Marian Anghelescu de la MedSport, din propria ei experienta; cum eu aveam nevoie in primul rand sa ma vada un ortoped ca sa valideze scrierile amenintatoare de pe RMN, am decis ca ar fi un bun inceput.

Mi-am facut programare, am gasit clinica relativ usor, am asteptat rezonabil (sub jumatate de ora 🙂 ); am stat la el in birou, mi-a taiat toata bruma de speranta cand a tras un pic de genunchi si mi-a confirmat fara dubiu necesitatea operatiei. Bleah. Cica puteam sa o programez cu aprox 2 saptamani inainte; trebuia doar sa ma decid. Mi-a zis cat costa, mi-a explicat despre suruburi, mi-a spus ca voi avea factura. In fine, totul destul de clar. Am platit 50 de lei consultatia, am plecat acasa sa ma mai gandesc.

Fiind femeie si avand nevoie de complicatii, m-am gandit ca acum este evident momentul sa mai vad vreo 2 medici. Clar voiam sa ajung si la Filipescu; m-a amagit tata ca are el nush ce cunostinte sa intram mai repede si pana la urma am asteptat dupa el vreo luna jumate, mult mai mult decat ar fi durat o programare 🙂 . Las’ ca si mie imi convenea ca mai amanam un pic momentul adevarului 😦 Am ajuns intre timp la Universitar, dar nu am depasit sala de asteptare, care mi-a facut o parere ff proasta de altfel (n-aveau nici macar un scaun, in conditiile in care la ortoped vin in general oameni cu probleme la picioare); am profitat de un telefon urgent si am taiat-o de acolo.

Dupa nu mult timp, am ajuns in sfarsit si la programarea de la Sf. Ioan. Este de speriat holul de asteptare, e lung si intunecos si plin ochi de oameni; cand ii vezi iti imaginezi cum o sa stai toata ziua pe acolo si o sa mai si stai peste noapte ca macar a doua zi sa ai sansa sa intri si tu. Nu e chiar atat de rau, dar iti creeaza o stare sufleteasca mizerabila. E atmosfera tensionata de spital. In fine. La consult, am intrat intr-o camera nu f mare dar cu aspect de hala, impartita in cateva compartimente mici de niste perdele de plastic, unde erau examinati mai multi oameni in paralel. Totul avea un aspect desul de saracacios si de vechi. Consultul in sine a fost OK, nu am aflat nimic nou, am plecat acasa sa ma mai gandesc.

Acum, aveam cele doua optiuni clare (am decis intre timp sa incetez cu vizitele la alti doctori si sa fac ceva productiv). La Sf. Ioan era Filipescu, cel mai cel, dar venea la pachet cu dezavantajele unui spital de stat, despre care nu aud decat povestiri infricosatoare in ultimii ani (eu, slava domnului, n-am mai calcat cu probleme prin vreunul de ff mult timp): mizerie, spagi mari, asistente care nu te baga in seama, dezinteres; operatia m-ar fi costat „in jur de” 2500 de euro. La MedSport era Anghelescu, care opera mai ales pe sportivi, si totul se desfasura intr-o clinica privata, cu costuri nu mult mai mici (10300 lei) dar fixe si facturabile. In plus, Filipescu se oferea sa rezolve si meniscul si ligamentul intr-o singura operatie si se lauda cu 8 operatii pe zi; Anghelescu mi-a spus clar ca e nevoie de doua operatii (2500 lei menisc + 6000 lei ligament + 1800 lei suruburi) si doua recuperari  separate pentru a creste sansele unui succes total si se lauda ca o sa fiu ca noua in 6 luni daca imi fac exercitiile.

Ca sa inchei acest subiect, decizia a fost bazata pe instinct in mare parte dar si pe fapte evidente. Nu voiam spital de stat si imi convenea factura. Apoi, ligamentoplastia nu e cea mai simpla operatie, dar nici cea mai complicata, in plus e standardizata; am decis ca, desi faima ii poate fi binemeritata, diferenta tehnica dintre Filipescu si restul de chirurgi cunoscuti de genunchi din Bucuresti, printre care si Anghelescu, trebuie sa fie nesemnificativa. M-am programat la MedSport, in iulie am operat meniscul si la inceputul lui septembrie si ligamentul. Pana acum totul pare OK. Post separat pentru impresii de la internare si operatie.

– va urma –