Continuum concept si attachement parenting – ce am inteles eu (ultima parte)

Hai sa inchei si cu asta. M-a inspirat o discutie de pe net si mi-am dat seama ca s-au mai sedimentat niste concluzii in timp.

Am remarcat ca multi oameni privesc conceptul asta de AP ca pe un set de reguli care TREBUIE urmate. Ca pe ceva la moda la care aderi printr-un checklist. Sau ca pe ceva care e bine pentru copil, e musai sa fie facut 100%, ceva ce ii face sa se simta parinti naspa daca nu au procedat fix „ca la carte”. Da, e foarte adevarat, din punctul meu de vedere, ca e bine pentru copil sa fie tinut in brate cat mai mult. E bine sa fie alaptat de cate ori are nevoie si cat mai mult. E bine sa fie un participant activ la activitatile casei. E bine sa fie respectat si iubit. E bine sa nu fie „educat” prin plans. Etc. Dar nu inteleg cum pot fi cuantizate toate astea. Sunt concepte de bun simt, pe care fiecare le aplica prin actiuni marunte, de zi cu zi, diferite de la caz la caz.

Pentru mine nu exista un ca la carte cand e vorba de AP. Tocmai, mi se pare ca ideologia asta iti da libertatea sa procedezi asa cum simti. Sa iti accepti copilul asa cum e, nu asa cum ar trebui sa fie conform cine stie caror criterii. Sa nu te incorsetezi intr-un milion de reguli pe care daca nu le repecti, e naspa. Sa nu te astepti la nimic – sa nu te astepti ca o sa stea in carucior, ca o sa adoarma singur, ca o sa manance, ca o sa planga, ca o sa, ca o sa. Sa iei lucrurile ca atare si sa te adaptezi in functie de nevoile specifice ale copilului tau🙂

Nu cred ca AP e ceva ce incerci cateva luni si vezi daca merge. Nu e o metoda care iti „repara” sau „strica” copilul. Nu e un quick fix. E un mod de viata. E un set de alegeri pe termen lung si foarte lung. Pentru mine AP inseamna sa imi accept copilul fix asa cum e, in toata complexitatea si splendoarea fiintei lui mici. Sa o tratez si sa o respect ca pe un membru cu drepturi egale al familiei, nici mai mult nici mai putin. Sa imi dau voie sa o iubesc si sa o imbratisez si sa o pup cat de mult. Sa fiu acolo cand are nevoie de mine, sa o fac sa se simta 100% acceptata si dorita. Sa ii fiu exemplu de comportament, sa ii fiu indrumator. Sa o las sa descopere singura, sa greseasca singura, sa accepte esecul ca pe o parte fireasca a evolutiei. Sa nu o sufoc cu grija si atentia, sa ii las spatiu, sa am o viata pe langa si impreuna cu ea, dar sa las totul daca are NEVOIE de mine. Sa o ascult. Sa ii respect alegerile, sa o constientizez ca pe un om mic, nu ca pe un catelus ce trebuie dresat. Si altele asemenea

Si pornind de la cele de mai sus ca premisa, e mult mai usor sa intelegi ce e de facut. Sa intelegi, nu sa urmezi orbeste niste reguli. Si sa faci propriile alegeri, in functie de propriul tau copil. Am purtat-o in brate pentru ca plangea cand o lasam singura, nu pentru ca a trebuit. Am vazut de multe ori intrebarea „sunt o mama rea ca nu am purtat-o nustiucate ore pe zi?” Nu stiu, frate, eu nu am numarat, eu am luat-o in brate cand era nemultumita. Ca asta s-a tradus in „mai tot timpul” in primele luni, e altceva, si e normal😀 Am tinut-o sa doarma la mine in brate nustiucate luni pentru ca nu dormea altfel, nu pentru ca a trebuit. M-am trezit de n ori pe noapte, noapte de noapte, ca sa o adorm la loc – nu pentru ca trebuie neaparat ca un copil sa se trezeasca noaptea ca sa fii tu o mama AP, ci pentru ca, la naiba, chiar se trezea, si alternativa era sa o las sa planga. Si nu cred ca plansul e o metoda educativa buna, la nicio varsta. Sincer, nu sunt masochista, mi-ar placea sa doarm o noapte legata, si nu o sa ma simt mai putin mama cand se va intampla, doar mult mai odihnita😀. Ce fac insa este sa am rabdare sa astept sa se intample, nu sa fortez eu lucrurie prin plans controlat, de exemplu. Asta inseamna la mine faptul ca imi accept copilul asa cum e, nu cum mi-as fi dorit eu sa fie🙂

Da, eu am facut o lista aici, cu toate lucrurile pe care le-am inteles despre AP. Dar eu o vad doar ca pe o insiruire de lucruri care, mie personal, mi-au deschis ochii catre aspecte pe care nu le constientizasem. Catre un normal pe care nu il percepeam ca atare pana atunci. Pentru mine a fost o usurare sa imi dau seama ca pot sa procedez asa. Daca le-as fi perceput ca pe o corvoada, apoi nu vad sensul de a le fi facut. Experienta de a creste un copil ar trebui sa fie ceva frumos, ceva ce iti implineste viata, nu ceva de care abia astepti sa scapi odata.

Si in definitiv imi dau seama ca ma enerveaza rau clasificarea asta, esti sau nu esti AP. Mi se pare ceva fortat. Nu e o religie. Nu sunt AP, nu ma intereseaza sa fiu AP, e doar un concept care mi se potriveste si care m-a ajutat cand aveam indoieli sau imi era greu. Vreau doar sa imi cresc copilul asa cum simt, sa o vad ca e fericita, multumita si increzatoare, sa o iubesc si sa ma iubeasca. Si nici nu afirm ca adevarul meu ar fi cel absolut🙂 in definitiv, e doar ceea ce cred si am inteles eu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: