Arhivele lunare: Decembrie 2007

Despre dragoste si prieteni

E un subiect care pare sa ma caute in ultimele zile asa ca il voi dezvolta. E in parte si un raspuns pentru asta. Ce se intampla cu prietenii si cercul social atunci cand te indragostesti?

Eu sustineam, si inca mai sustin, ca o persoana care se indragosteste cu adevarat are dreptul la circumstante atenuante. Clar. In momentul in care te loveste un sentiment atat de rar intalnit si de frumos si aducator de chestii placute, ai dreptul sa i te lasi in voie. Ar fi si pacat sa nu traiesti la maxim momentele alea de la inceput, care oricum sunt destul de numarate si se termina mai repede decat ar trebui.

Insa dreptul la circumstante atenuante nu coincide cu dreptul de a da deoparte cu totul lumea ta de pana atunci. Pentru ca atunci dragostea risca sa devina obsesie si sa te schimbe in rau. Adica:

E normal sa umbli cu capul in nori, sa calci in gropi si sa nu auzi claxoanele, e normal sa preferi o seara romantica alaturi de el in locul iesirilor obisnuite cu prietenii, e normal sa cazi in reverie in mijlocul sedintei si sa nu mai auzi nimic urmatoarele 10 minute, e normal sa nu iti vina sa vorbesti despre sau sa te gandesti la altceva in afara de marea si nemaipomenita ta poveste de dragoste.

Daaaar…

NU este normal sa renunti la pasiunile tale, la lucrurile care te faceau fericita inainte sa apara el; NU e normal sa incetezi brusc sa te mai vezi cu oricine altcineva, sa intorci spatele tuturor prietenilor pentru ca simti ca nu mai ai timp si chef de ei, sau, mai mult, sa ii vorbesti de rau pentru ca el nu ii place; NU este normal sa ii acorzi tot timpul, toata energia, toata viata ta. Esti indragostit, nu esti sclav.

Pentru ca perioada asta se va termina la un moment dat. Fie cu bine, transformandu-se in altceva, fie cu rau, stiti voi, dar se va termina. Si atunci, cand ai fi avut cea mai mare nevoie de prieteni si in general de orice legaturi cu viata ta de dinainte, s-ar putea sa constati ca s-au cam dus dracului.

Acum, privind din perspectiva cealalta si anume ca prieten bun al cuiva foarte indragostit, si tu trebuie sa fii atent la semne. Sa recunosti simptomele, sa vezi in ce categorie de mai sus se incadreaza „indragostitul” de langa tine. Si daca e in prima sa il lasi in ale lui, sa isi traiasca momentele de glorie si sa asculti cu rabdare povestirile interminabile despre nou-descoperita fericire din viata lui, fiindca stii ca o sa isi revina mai devreme sau mai tarziu. Si daca e in a doua, sa NU il lasi sa se afunde numai pentru ca te simti tu ranit in orgoliul tu de prieten. Stii bine ca nu exista obiectivitate in dragoste, ai fost si tu acolo la un moment dat. Sa incerci sa vorbesti cu el si sa il scuturi. Si daca dupa ce incerci, se indeparteaza de tine, il lasi, cu nocivitatea lui cu tot, si asta este. 🙂 Depinde de tine daca, dupa ce totul se termina, esti dispus sa ii acorzi o a doua sansa ca si prieten.

Cam asta. La multe indragosteli, sau macar una si buna 😀

E bine sa crezi?

Ma intreb si eu asa, ca prostu, intr-o seara cam rece de decembrie. Oare e bine sa crezi in oameni? Toata viata am fost educata spre a fi sceptica si cinica, pentru a ma feri de potentiale suferinte. Si in cea mai mare parte a timpului imi place sa cred ca sunt. Sau macar ma prefac, pana si fata de mine, ceea ce pentru voi si pentru orgoliul meu e totuna. Dar cateodata mi se intampla sa cred. Pur si simplu. Si cateodata e extraordinar, si cateodata doare ca dracu. Ar trebui sa cred mai des? Ar merita sa cred mai des? Voi credeti?

Nu sunt utopica acum, nu ma intreb daca ar trebui sa cred ca redusul mintal orice mi se zice. Dar… poate intelegti voi. Sunt unele momente in care chiar vrei sa crezi. In care inchizi ochii si iti astupi urechile si crezi. Si uneori asta duce la fericire, alteori la disperare. Uneori iti iei zborul, alteori ajungi in fundul gropii. Oricum mergi mai departe, oricum sunt doar momente. Dar, intreb eu, merita? Poti sa ajungi la fericire daca nu crezi, deci daca nu iti asumi riscul disperarii?

Ninge!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

Sunt atat de fericita, incat trebuie sa va impartasesc tuturor!!! Prima ninsoare adevarata din Bucuresti cam de vreo doi ani incoace!!!!! Nu conteaza ca maine traficul va fi in pioneze. Azi e duminica, si ninge, si e nemaipomenit de frumos.

Acum 2 ore:

ninge!!!

Si acum:

ninge!!!

Ma duc afara la zapada. Voi ce mai cautati in casa? 😀

Primul om de zapada sau Poveste de iarna cu Gigel (Fata, 4)

Dintr-o ploaie urata s-a transformat in cea mai draguta ninsoare. Ce va spuneam eu? Ploaia chiar se poate transforma in ceva frumos 😀

Normal ca intr-o asemenea seara idilica, Fata s-a hotarat sa se intalneasca cu PrietenaCeaMaiBunaAFetei pentru a rezolva niste treburi urgente, implicand o curea si un cadou restant (foarte bune jeleurile, btw 😛 ). La un vin fiert suc prelungit, au avut loc cateva discutii prietenesti si constructive despre diverse. Daca multe si mai ales anumite persoane au avut accese inexplicabile de sughit in decursul acestei perioade, cele doua eroine nu ar putea avea nimic de-a face cu acest fapt, suntem siguri.

Dar timpul s-a scurs, oh, mult prea repede, si veni momentul crud al despartirii. Aveau, fiecare, indatoriri importante, fireste. PrietenaCeaMaiBunaAFetei avea sa isi urmeze chemarea vietii alaturi de un microfon si alte cateva personaje (da, si Maroniul), iar Fata avea sa isi pregateasca marea iesire in lume din seara urmatoare trecand o rochita galbena printr-un proces familiar poate multora, ce implica in general apa calda si detergent.

Pentru a prelungi un pic clipele efervescente petrecute impreuna, Fata si PrietenaCeaMaiBunaAFetei au decis sa pecetluiasca legatura dintre ele cladind… PRIMUL OM DE ZAPADA!!! Il cheama Gigel. Il puteti admira mai jos.

omu de zapada

omu de zapada si PrietenaCeaMaiBunaAFetei

Intre cei trei s-a creat instantaneu o conexiune speciala, confirmata de foarte multe poze, majoritatea neclare. Dar dragostea adevarata nu se uita la detalii. Din pacate, in curand aparura nesuferitii proprietari ai masinii pe capota careia domicilia Gigel, si care – culmea!!!! – voiau s-o ia si sa plece!!!! Fara sa le pese de sufletul fragil al omului de zapada care de-abia vazuse lumina zilei (desi era noapte cam de multisor) si nu apucase sa cunoasca toate mizeriile vietii!! Astfel, Fata il lua pe Gigel in brate si impreuna cu PrietenaCeaMaiBunaAFetei plecara catre un viitor mai bun.

In fine, fiindca se facuse frig si tarziu, Gigel a fost abandonat pe o alta capota, salutat cu caldura, si mai apoi fiecare s-a dus sa se joace la scara lui, dupa cum fusese planul initial.

omu de zapada

Totusi, el nu va fi uitat niciodata. Poate ca la vara i se va dedica o poezie 😀

omu de zapada

Sfarsit.

ganduri de ploaie

Iar ploua. Sau burniteaza. Ma gandeam ca, la dracu, iubesc viata asta. Bine, nici nu pot sa spun ca m-a chinuit prea mult, fiindca aproape intotdeauna am obtinut ce am vrut. „Aproape”-le asta nefacand decat sa accentueze si mai mult senzatia de implinire. Pentru cele mai multe m-am luptat, unele au venit de la sine, dar au venit. Poate si de aici atitudinea mea de copil rasfatat. Poate tot de aici si teama aia de esec 😛 In fine.

Sentimentul ca iubesc viata este in acelasi timp echilibrat de sentimentul ca viata ma iubeste la randul ei. Sa explic. Stateam odata la geam si aveam o discutie fascinanta cu peisajul de afara, genul ala de discutie pe care il poti avea numai la ore inaintate ale noptii dupa o oarecare cantitate de vin. Cum peisajul nu parea extrem de comunicativ, desi ii adresam intrebari destul de la obiect dupa parerea mea, am inceput sa ma intreb ce poate fi in sufletul cuiva care se uita in jos, la fel cum ma uitam si eu, doar ca pentru ultima oara. Si sare. Nu pot sub nicio forma sa inteleg senzatia asta de „this is it”. Si ma refer acum la oameni care ar avea totul de pierdut, la tineri sau adolescenti cu mii de posibilitati care cad si se irosesc odata cu ei. Dar nu despre asta e vorba si oricum nu ma apuc sa judec pe nimeni (nu acum in orice caz 🙂 ). Spuneam ca nu pot sa inteleg, pentru ca, legat de ideea cu care am inceput paragraful asta, egocentrismul meu supradimensionat ma determina sa fiu convinsa ca lumea nu ar mai putea continua la fel fara mine. Sunt constienta ca este o idee absurd de megalomana, desi chiar fizic vorbind universul se schimba la fiecare fractiune de secunda, odata cu moartea oricarei vietuitoare a carei energie se transforma in altceva. Insa nu am nevoie de explicatia asta ca sa cred ca viata ma iubeste 🙂 Si e o perspectiva al naibii de buna cand ai nevoie sa treci peste momentele dificile.

Ploua in continuare. Stau la caldura, in halatul moale, si ascult muzica lenta. As bea un pahar de vin dar nu mai am. E bine oricum. Si genunchiul isi revine. Stiti melodia aia? Aproape fiecare zi ar putea fi de fapt perfecta pentru daydreaming. Suntem noi prea ocupati cu crearea de probleme ca sa recunoastem asta.

As mai scrie dar imi e lene. 🙂 O lene de-aia toropitoare si placuta. De la ploaie mi se trage. Pentru ca inca mai ploua. Dar si ploaia e frumoasa. Fiindca dupa unele ploi… Ar trebui sa ne bucuram de absolut fiecare ploaie, sperand ca va aduce cu ea un curcubeu 🙂

De peste weekend

So… va scriu acum cu un genunchi de elefant datorat gratiozitatii cu care aceasta nobila articulatie a corpulul mei a ales sa faca „poc!!” (jur, chiar s-a auzit poc!!) in timpul primei coborari pe care m-am aventurat sa o fac. Adica am fost la munte, cu intentia evidenta de a schia. Am schiat un pic mai putin de jumatate de partie, am coborat restul pe fund spre amuzamentul sincer al oamenilor din telescaun si mi-am petrecut restul weekend-ului cu vin fiert in sezlong la soare, povestind aventura mea oricarui cunoscut (sau necunoscut) dispus (sau mai ales mai putin dispus) sa ma asculte. Fun enough 🙂

La doua lucruri ma gandeam, mai ales in urma evenimentelor mai palpitante decat ne-am fi dorit.

In primul rand, mi-am dat seama cat de inutila e toata teoria mea draga a probabilitatilor atunci cand se pune problema de viata sau sanatatea unui om. Toate cifrele nu mai fac doi bani. Cand ti se spune ca statistic vorbind sunt sanse de 90% ca totul sa fie OK, ratiunea si logica te indeamna sa stai linistit. Dar nu vei sta, si vei face eforturi de 10 ori mai mari daca e nevoie ca sa stii ca ai acoperit si riscul existent, fie el de 10% sau chiar 0.1 %. La fel, cand ti se spune ca cineva drag are sanse de 10% sa supravietuiasca, te agati cu disperare de procentele alea, de ideea ca ai o sansa, nu conteaza cat de mica e. Probabilitatile apar total distorsionate cand sunt in joc sentimente; si, stiu eu? poate asta chiar inseamna ca nu poti baga absolut toate aspectele vietii in cate o ecuatie.

In al doilea rand m-am amuzat dandu-mi seama (a cata oara?) cum, atunci cand vrea sa faca misto, viata iti implineste cele mai mari dorinte… aproape asa cum trebuie. Scenariul pe care ti-l creezi de ceva timp, fara sa crezi ca se va materializa, chiar se intampla… aproape asa cum ti l-ai imaginat. Nu mai e nevoie sa explic ca acest aproape strica, bineinteles, tot, dar din punct de vedere al desfasurarii evenimentelor nu ai de ce sa te plangi. Ai vrut aia? si aia? si ailalta? s-au intamplat? da? Atunci ce mai conteaza ca pe langa toate astea a mai fost inca ceva? Ah, a neutralizat tot restul? Sorry, n-ai specificat. N-aveam de unde sa stiu. Era bonusul 😀 Aveti mare grija ce va doriti, copii.

Oricum, una peste alta a fost un super weekend. Me happy. Cand genunchiul meu va ajunge macar la dimensiunea unuia de hipopotam, voi fi si mai happy. Noapte buna tuturor 😀

De ce ma enerveaza sintagma „viata e dreapta/nedreapta”

Sa vedem… Teoria de astazi este despre cum lucrurile bune pe care le faci in viata se intorc inapoi la tine. Cu totii credem asta, nu? Pentru ca asa suntem educati de mici. Asa citim in carti, asa vedem in filme. Orice fapta buna este rasplatita, nu? Daca suntem corecti, viata va fi corecta cu noi, e un proces bidirectional, nu? Bwahahahahahaha!

Nu. Viata nu este o entitate care sa tina cont de ceea ce facem sau ce nu facem. Viata este pur si simplu o suma de probabilitati. Si fiecare eveniment in sine este perfect aleator. Si in fiecare moment exista probabililitatea de a ti se intampla ceva bun sau ceva rau, si probabilitatea asta este de 0.5, indiferent de cate 1000 de fapte bune ai facut pana atunci. Si asta nu este nici drept nici nedrept, pentru ca nu exista justitie in matematica. It’s just the way it is.

OK, poate e o tampenie teoria asta de azi. N-aveti decat sa ma contraziceti cu argumente 🙂 Dar morala este urmatoarea: daca vrei sa fii corect, daca vrei sa joci dupa reguli, daca vrei sa fii un om bun, fa-o pentru tine. Fa-o pentru ca te respecti pe tine si pe cei din jur. Dar nu te astepta sa primesti cadouri de la viata pentru asta. Pentru ca nu vor veni. Si in nici un caz nu trebuie sa urasti viata pentru asta. Get a grip, shit happens! 🙂