ganduri vag dezlanate despre dileme morale si alegeri

Intre miile de citate care circula pe facebook si enerveaza un procent semnificativ din populatie, am vazut la un moment dat unul care chiar mi-a placut mult. Era ceva de genul „Stop worrying about the world your children will have to grow up into, and start worrying about the children you raise to take care about this world”  – sau ceva pe-acolo. Desi na, sunt legate oarecum, una n-o exclude neaparat pe cealalta. Mi-a placut pentru ca, in timp ce prima optiune poate indemna la resemnare, nemultumire si alte sentimente la fel de negative si neproductive, cea de-a doua indeamna la actiunea personala.

Ma gandesc mai mult la lucrurile astea de cand cu Sofia, evident. Ma gandesc ca la un moment dat va trebui sa ii explic de ce eu ii spun ca e bine intr-un fel, in timp ce multi fac altfel, si le merge de minune. De ce sa arunce o hartie la cos, cand baiatul din fata noastra a aruncat-o pe jos. De ce sa munceasca daca poate sa fure. De ce sa spuna adevarul cand poate sa minta. Dileme de-astea.

De ce, Sofia? Pentru ca lumea poate fi si buna. Pentru ca odata cu fiecare om care alege calea corecta in detrimentul celei usoare, devine un pic, infinitezimal acolo, nu conteaza cat, si mai buna. Si ce bine ar fi daca din ce in ce mai multi oameni ar alege sa faca ceea ce simt ei ca e bine si trebuie, indiferent de ceea ce vad in jur ca fac ceilalti. Daca fiecare ar alege sa faca el primul pas, din nou si din nou, indiferent daca ceilalti il urmeaza sau nu, si lasand la o parte principiul „eu de ce sa ma obosesc daca alalat nu face, ce, eu sunt mai fraier?”.

Prea multi oameni cauta scurtaturi, „the easy way out”. Si e tare bine sa gasesti si sa folosesti cate-o scurtatura din cand in cand, insa nu sa faci asta ca mod de viata. Nu stiu, in viziunea mea viata nu poate fi numai usoara. Nu poate fi o insiruire de momente in care ai stat si nu ai facut nimic, i-ai lasat pe ceilalti, ca tu nu esti fraier. Cand iti treci in revista amintirile, cu ce ramai? Bai, si eu sunt o persoana comoda, mi-e atat de lene sa fac una si alta, de ma doare. Insa am incercat, cat mai des, sa nu aleg calea usoara in detrimentul celei corecte. Si am constatat, de cele mai multe ori, ca solutiile rapide echivaleaza cu avantaje pe termen scurt si probleme pe termen lung. Stating the obvious here, stiu 🙂

E doar o problema de alegere. Cand eram mica, lumea se impartea in personaje pozitive si personaje negative. Alb si negru. Ani de zile m-am simtit oribil pentru ca imi dadeam seama ca, uneori, prin ceea ce simt, ce gandesc, ma inscriu lejer in categoria personajelor negative. Acum cred ca toti ne putem inscrie acolo, cu mici exceptii. Important e cate din gandurile si sentimentele negative iau forma de fapte. In mod absolut hilar, prima oara cand m-am simtit tentata sa pic pentru totdeauna la pace cu mine insami, a fost in timp ce ma uitam la un film pentru copii (nu spun care :)) ). „I want you to listen to me very carefully, Harry. You’re not a bad person. You’re a very good person, who bad things have happened to. Besides, the world isn’t split into good people and Death Eaters. We’ve all got both light and dark inside us. What matters is the part we choose to act on. That’s who we really are.” Tare drag mi-a ramas citatul asta. Mai ca l-am invatat pe de rost 🙂

Ce pot sa fac pentru Sofia (in afara de a ii da sa citeasca Harry Potter 🙂 )? Sa fiu un exemplu in primul rand. Sa ii ofer toata dragostea de care sunt in stare. Sa o invat ca lucrurile bune nu le faci asteptand ca ceilalti sa le faca la randul lor, sau sa te urmeze. Le faci pentru ca asa crezi tu ca e bine. Tata zicea uneori ca se teme ca ne-a crescut inapti pentru lumea in care traim, prea cuminti si corecti. Dar lumea e facuta tot de oameni. Si eu vreau sa imi cresc copiii asa cum as vrea sa fie toti oamenii din jurul meu. Vor fi destul de destepti si de independenti ca sa se descurce fara a fi rai si egoisti, sunt sigura de asta. Am incredere in ei. Nu stiu daca gresesc, nu am adevarul absolut. Stiu doar ceea ce cred eu ca e bine sa fac, si am sa continui sa o fac, chiar daca exista 1000 de alte cai mai usoare.

Anunțuri

carucioare, suzete si alte accesorii

Ma tot cauta o idee si nu am avut deloc stare sa o formulez. Dar hai sa incerc. Sofia doarme (momentan), eu nu am somn (dumnezeu stie de ce, maine voi regreta aceste cuvinte) asa ca, iaca. Scriu.

Mi se pare evident in acest moment ca noi suntem dereglati de cateva generatii incoace, nu stiu exact cate. Poate chiar multe. Suntem dereglati astfel incat sa percepem comportamentul normal al bebelusilor drept problematic. Sa vedem piedici si lucruri de rezolvat acolo unde nu e nimic in neregula. Sa cautam mereu planuri, metode, solutii miraculoase, sa simtim ca am dat gres daca bebelusul nostru plange, nu doarme, mananca des, vrea in brate.

Nu ma intelegeti gresit. Am in mod constant atacuri de panica si stari de depresie, gandindu-ma la faptul ca am dat gres, ca esuez ca mama, ca nu fac cea ce trebuie, ca imi stric copilul. Ce scriu acum e si pentru mine, cea din timpul acestor depresii 🙂

M-a izbit evidenta intr-o zi, in timp ce ma plimbam. Care e faza cu carucioarele? De unde a aparut prima oara ideea asta ca bebelusul trebuie sa stea cuminte in carucior, altfel nu e bine? Incerc sa gandesc logic; inainte sa existe carucioarele, bebelusii domiciliau bine-merci in brate atunci cand trebuiau deplasati de colo-colo. Sute de mii de ani au fost carati in brate si au crescut bine, sanatosi. Caruciorul a aparut de curand in schema, ca un dispozitiv care sa ajute parintii. Si la inceputurile aparitiei lui, sunt convinsa ca nu era privit ca o obligatie a bebelusului, ci ca un privilegiu al parintelui. Adica, daca ai noroc, poti sa lasi copilul jos 10 minute, sa iti mai odihnesti bratele. Daca plange si nu ii convine, il iei inapoi, ca doar n-o sa il lasi sa urle acolo. Oricum, mare inventie, dom’le, super, ce bine e sa iei cate o mica pauza de purtat. Si nu e nimic in neregula cu asta, e normal sa obosesti, e normal sa te bucuri de o pauza.

Cand, in ce moment a devenit caruciorul o unealta faradecarenusepoate, cand a devenit obisnuirea bebelusului cu pusul in carut o misiune in sine, cand a devenit bebelusul obligat sa stea cu orele acolo, asta nu stiu. Si ma depaseste faptul ca nu ne gandim la asta, majoritatea. Citim carti despre cum sa ne obisnuim copiii sa stea singuri in carut, fara sa ne intrebam DE CE. De ce e rau sa ii ducem in brate? De ce e rau ca se obisnuiesc asa? Pe bune, de ce? Ca ne dor pe noi bratele si spatele, iacata 😀 Dar bebelusul nu are nicio vina. Daca am porni de la inceput de la premisa ca e normal sa il caram in brate, ca e normal sa vrea apropierea unui adult in detrimentul unei cutii de plastic, atunci am pune altfel problema. Si am primi cu recunostinta cadoul cate unei ore dormite in carut dupa sutele de ore dormite in brate 🙂 nu ca pe ceva de la sine inteles.

Suzeta e un alt simbol absolut al bebelusului, alaturi de sus-mentionatul carucior. Macar cu asta nu trebuie sa te straduiesti prea mult, e acceptata relativ usor din ce am auzit 🙂 . Ramane insa mirarea oamenilor cand vad ca bebelusul tau nu o foloseste. Si ingrijorarea tuturor ca ar putea, in cazul asta, sa te foloseasca pe tine pe post de suzeta. Ideea ar fi ca, in mod normal, mama e suzeta naturala a copilului. Si suzetarea asta a mamei merge mana in mana cu o alaptare fara probleme si de durata, si cu o productie corespunzatoare de lapte. Acu’ nu zic ca suzeta e neaparat bau-bau. Doar punctez ca, din nou, bebelusul nu are nicio vina ca e conditionat genetic sa caute in primul rand sanul, si sa refuze inlocuitorii. Ar fi mai simplu sa acceptam asta ca find normalitatea, si sa vedem ce se poate face pornind de aici.

Apoi. Somnul bebelusilor tinde sa fie agitat si fragmentat. Asta e un fapt indiscutabil. Sunt si unii care dorm de rup fara sa aiba nevoie de incurajari prea multe de pe marginea terenului (eu am fost unul dintre ei 😀 ) dar aia par sa fie exceptiile. General vorbind, bebelusii sunt conditionati sa aiba somnul usor si sa se trezeasca des (de foame, frica, scutec ud sau alte motive care sunt, toate, extrem de importante pentru un omulet de cateva luni), la fel cum sunt conditionati genetic sa doarma mai bine in siguranta bratelor unui parinte, pentru ca timp de sute de mii de ani de asta a depins supravietuirea speciei. Ca acum au patuturile si camerele lor separate, departe de orice pericole fizice, e adevarat, dar asteptarile astea imprimate la nivel genetic nu se modifica atat de repede. Ei nu stiu ca sunt in siguranta, ca atare o cauta in continuare, in mod instinctiv. Deci, e normal sa se trezeasca des. E normal sa doarma mai bine, mai mult, mai linistiti in contact cu mama. Ca noi ne-am dori sa fie altfel, sa doarma mai mult, mai legat, sa fim si noi cu creierii mai asezati la locul lor, sa mai putem iesi seara in oras la o bauta, e alta poveste. Dar din nou, bebelusii nu au nicio vina in treaba asta 🙂

As mai putea sa scriu, dar simt ca am cam acoperit ideea, si in orice caz m-a gasit somnul ala intre timp, asa ca o sa inchei. In caz ca s-a pierdut pe drum printre multele amanunte si divagatii, era aceea ca toate lucrurile care au fost inventate de-a lungul timpului pentru a face viata usoara parintilor sunt binevenite, atata timp cat isi pastreaza rolul initial si nu contribuie masiv la distorsionarea perceptiei asupra normalitatii. Manifestarile bebelusilor nostri sunt normale. Trebuie doar sa acceptam asta cu mintea deschisa, si sa reusim, fiecare in felul si ritmul sau, sa ne adaptam acestei realitati magnific de frumoase care este viata cu bebe 🙂

Sofia luna 3-121

 

6 luni

Am aproape 6 luni de fericire care dorm cu un picior pe mine. 6 luni si 7 kg. That’s what it takes 🙂

Acum 6 luni era vineri si faceam 30 de ani. Ma dureau burta si spatele si habar nu aveam ce ma asteapta in doar cateva ore. Planificam o petrecere la piscina pentru a doua zi 🙂 De fapt, si cand am plecat pe proprie raspundere acasa de la spital, la ora 12 noaptea, cu membranele fisurate, intrebarea mea catre doctorita a fost „pai si credeti ca e OK daca ma duc maine la piscina?” S-a uitat cu un pic de mila la mine si mi-a spus ceva de genul „mai bine nu” 😀 Dupa alte 3 ore, striga la mine sa imping :))

Acum fac 30 de ani si 6 luni. Nu ma doare nimic, imi e doar un somn ancestral 😀 Am o idee despre ceea ce ma asteapta in cateva ore, dar sunt mereu pregatita pentru ceva nou. Am cel mai dragut entertainer la domiciliu, si la fiecare cateva zile invata cate un truc nou.

Gata cu palavrageala, s-au deschis doi ochisori. Un zambet imens: „Mami, m-am trezit!! Tu ce faci?”. Un gangurit vesel. Doua talpite calde, numai bune de pupat. Un mot inconfundabil. Doua manute care cauta sa ma mangaie pe fata. Zambet dupa zambet, gangurit dupa gangurit. Un cascat mare si ziua e gata sa inceapa.

Am avut multe dimineti speciale de-a lungul vietii. Unele bune, unele rele, unele exceptionale. Dar in perioada asta nu imi mai amintesc cum pot exista dimineti fara ochisori. Si nici nu vreau. Nu mai stiu alt mod mai frumos de a incepe o zi.

Maine am sa ma trezesc si am sa spun „La multe jumatati de an, Sofia!!” 😀

prima papica-8

zgomot pe net

N-am chef sa termin si ultimul post despre AP, aparent. Parca prea ma dau desteapta, nu stiu. In fine, o sa revin la el la un moment dat. Intre timp, ma gandeam eu asa, ca tot am fost in mijlocul unor ceva drame de facebook zilele astea, la cat de eronata, defectuoasa si plina de „zgomot” este comunicarea pe net. Voiam de mult sa scriu despre asta. Pe bune, e foarte, foaaarte greu sa iti iasa exact cum vrei din prima. Mie personal imi e greu de multe ori si in comunicarea fata in fata, ma chinui cateodata farte mult timp sa explic un gand care la mine in cap e foarte simplu, dar care nu vrea si pace sa ia aceeasi forma cand il transpun in cuvinte. Si persoana cu care vorbesc ma vede, ma cunoaste, ma simte, are rabdare, pot sa folosesc toate cuvintele din lume pe care le stiu, pot sa reiau explicatia de n ori de la inceput si sa detaliez toate nuantele si sa lamuresc toate ambiguitatile, si uneori tot nu iese :))

Daramite pe net, unde nu ai in ajutorul tau gesturi, nu ai priviri, nu ai intonatii de voce, unde cuvintele scrise oricum au greutate mult mai mare decat cele vorbite. Unde nu ai timp, unde un comentariu la o discutie e lasat de multe ori intre 2-3-4 alte activitati, unde nu stai sa iti alegi cuvintele cu atata atentie si atata rabdare. E normal pana la un punct, la fel de lipsit de timp e si cel care citeste comentariul, nu are deschiderea necesara sa stea sa se puna in pielea celui care a scris, sa se gandeasca pe moment la tot ce am enumerat eu mai sus. Si reactioneaza, fireste, la ceea ce crede el ca a citit, nu la ideea initiala a interlocutorului. Si tot asa se rostogoleste la vale discutia. Asta numeam eu „zgomot”. Sa urmaresti sau sa participi la o discutie de genul asta pe net e ca si cum ai incerca sa asculti o melodie care iti place la un radio care abia se mai prinde. E greu si e frustrant si de multe ori renunti si schimbi postul.

Nu stiu daca se poate face ceva pentru remedierea acestei situatii de fapt, o constatam doar 😀 E o forma de comunicare extrem de, daca nu cumva majoritar, folosita, asa viciata si defectuoasa cum e ea. Ar ajuta, poate, chiar in graba discutiilor, sa ne amintim de adevarurile simple de mai sus un pic mai des. Ar ajuta sa ne abtinem un pic mai des sa judecam o persoana numai in urma unor postari pe net (hei, eu fac asta zilnic, judec adica, nu sunt un model bun 😀 ) Ar ajuta ca, desi este atat de simplu sa vedem mai multe intelesuri intr-o postare aparent inofensiva, sa nu alegem mereu si mereu intelesul care ni se pare noua cel mai naspa si mai jignitor fata de noi; uneori e pe bune, dar statistic vorbind, de cele mai multe ori nu fix aia a vrut persoana respectiva sa comunice. Really. Sunt destui aia care te injura de mama pe fata ca sa ii mai cauti si pe aia care ar face-o cu subinteles. The Universe doesn’t hate you. Sau in orice caz, nu o arata prin comentarii pe net de la cunostinte virtuale 😀

Continuum concept si attachement parenting – ce am inteles eu (partea a IIa)

O sa continui cu altceva, momentan. Ca sa ne intelegem despre ce vorbim aici. Mai exact, cu rezumatul meu propriu si filtrat al cartii din titlu. Pe vremuri scriam despre Iris Murdoch, acum m-am reprofilat :)) M-am apucat sa citesc „The Continuum Concept – In Search of Happiness Lost” dupa ce am inceput sa devin un pic ingrijorata, aprofundand diversele informatii referitoare la AP gasite pe net si gasind ceea ce consideram exagerari personale ale celor care le aplicau. Asa ca am vrut sa inteleg de unde a pornit totul. (Desi conceptul de AP a pornit de la Dr. Sears, intelesesem eu ca „biblia” de la baza ar fi cartea asta)

Asa. Jean Liedloff a scris cartea dupa ce a petrecut ceva ani printre indienii din America de Sud si a ramas fascinata de comunitatea lor. Are mai putina relevanta care indieni exact, important este ca experienta asta a inspirat-o sa vina cu o teorie revolutionara (mai ales pentru perioada respectiva) in ceea ce priveste viata in general si cresterea copiilor in special. Pe scurt, ea spune ca omul a functionat intr-un anume fel timp de milioane de ani, perioada de-a lungul careia schimbarile aparute au fost extrem de lente si ca atare perfect asimilate. Insa de-a lungul ultimelor sute de ani sau asa, omul a inceput sa introduca de bunavoie schimbari din ce in ce mai bruste si mai radicale in viata de zi cu zi, schimbari care nu sunt recunoscute de instinctele ancestrale.

Aplicand asta la cresterea copiiilor, Jean sustine ca nou-nascutii au niste asteptari impregnate genetic, a caror neindeplinire duce la traume profunde, la comportamente deviate pe care noi le percepem ca fiind parte din normal, pentru ca de generatii incoace n-am vazut altceva. Dar lucrurile pot sta si altfel, dupa cum ea insasi a observat in cadrul comunitati de indieni, care fiind atat de departe de civilizatie, ramasesera sa se bazeze majoritar pe instincte si isi cresteau copiii „fara sa intrrupa continuum-ul”. Practic intreaga carte se bazeaza pe observarea situatiilor din viata de zi cu zi a indienilor, compararea lor cu situatii similare din civilizatia vestica, si trasul de concluzii.

Mai sunt ceva idei misto pe acolo; una dintre cele pe care le-am retinut spunea ca adaptabilitatea extrema a omului ii aduce atat bine, cat si rau fundamental, pentru ca el este capabil sa schimbe starea de fapt a lucrurilor astfel incat sa isi faca rau singur, ceea ce un alt animal nu ar putea face. Dadea ca exemplu comparativ un mancator de furnici, care adoptat de o familie de oameni se comporta in continuare ca un mancator de furnici, nu isi schimba fundamental comportamentul; pe cand un om adoptat de o haita de lupi (au fost ceva cazuri prin India 🙂 ) ajunge sa se comporte perfect ca un lup si nu mai poate fi integrat mai apoi in societatea umana. Omul nu e in stare sa isi urmeze instinctele primare referitoare la ceea ce are de facut cand evolueaza, daca i se schimba mediul, de aici impactul devastator pe care o crestere gresita il are asupra omului ca si fiinta sociala.

In fine, pentru mine ideile principale cu care am ramas, referitor la cresterea copiilor, ar fi cele de mai jos. Mentionez ca nu sunt neaparat de acord cu ele, cu atat mai putin nu le consider litera de lege in cazul familiei noastre, le listez doar cu titlu informativ 🙂 pentru ca la nivel de teorie imi plac.

1. Un bebelus nou-nascut are nevoie disperata sa fie tinut in brate cat mai mult si sa i se raspunda cat mai repede la orice alta nevoie ar avea. La varsta de cateva luni, nevoile lui sunt inca putine si simple. Foame, somn, scutec curat si apropiere umana. Daaaaaa, tinutul in brate raspunde unei nevoi reale, nu este o fita sau un mod in care bebelusul profita de parinti. Din contra, pentru el este o teroare cumplita (la pasajul asta iti dau lacrimile daca esti hormonal si slab de inger) sa fie abandonat sa planga singur in patut sau carut. Are nevoie sa stea cat mai mult in brate, sa participe in la viata de zi cu zi a familiei, sa asimileze cat mai multe experiente la adapostul sigur al bratelor mamei. Experienta tinutului in brate este primordiala si ar trebui sa dureze pana ce bebe e capabil sa se deplaseze singur prin alte metode.

2. Copiii trebuiesc alaptati la cerere si luati sa doarma in pat cu parintii pana ce ei singuri decid ca vor sa se intarce si sa doarma singuri. Chiar daca asta inseamna varste de genul 4-5 ani. Ei, aici deja apare o diferenta imensa fata de ceea ce stim noi. Mi se pare dificil, sincer, atata vreme cat nu traim in sat, si nevoile vietii citadine sunt complet diferite. Dar na, cu cat e mai lunga perioada in care e posibila aplicarea, cu atat mai aproape de adevar, banuiesc 🙂

3. Rolul primordial al mamei este „sa fie acolo”. Pentru orice si oricat ar avea nevoie copilul ei. La inceput, asta inseamna cam 95% din timpul ei 🙂 dar pe masura ce copilul creste si simte ca primeste afectiunea de care are nevoie, ca i se raspunde la nevoi, devine mai independent si mai sigur pe el, si vrea singur sa se desprinda, intorcandu-se la mama doar atunci cand are nevoie de prezenta ei.

4. Un copil caruia i se raspunde la nevoi nu trebuie sa insemne un copil rasfatat. E datoria parintelui sa identifice corect nevoile si sa nu ofere mult mai mult decat este necesar. Pe masura ce creste, copilul are nevoie sa vada in parinte o figura pe care sa o urmeze, care sa ii spuna ce e bine si ce e rau, de la care sa invete; nu are nevoie sa se simta centrul universului parintesc, ci doar un alt membru al familiei, DAR iubit si respectat in mod egal cu restul de membri. Asta mi se pare extraordinar de corect, si in egala masura foarte greu de aplicat in societatea noastra dominata de extremele „odoru’ lu’ mama, iti da mama ce vrei tu” si „taci si stai jos, eu te-am facut, eu te omor”.

5. Copiii NU sunt proprietatea parintilor 🙂

6. Omul este fundamental o fiinta sociala. E important sa ai incredere in copiii tai, in faptul ca, instinctiv, cresc in directia buna, nu sunt gresiti din fabricatie si nu trebuie reparati din oficiu.

7. Tot instinctiv, e bine sa lasi libertatea copiilor sa exploreze si sa decida singuri daca o situatie este pericoluasa sau nu. Asta mi se pare extrem rau 😀 Adica e OK pana la un punct, e chiar recomandat si inteleg logica din spate (o data ce copilul stie ca tu esti mereu acolo sa ii spui ce e periculos si ce nu, creste cu impresia ca te astepti ca el sa dea gres daca e lasat singur, si cu prima ocazie, instinctul lui va functiona invers si va face exact lucrul de care te temi – va cadea de pe scari, in apa, in groapa etc.) dar autoarea dadea exemplu cu ceva bebelusi care se jucau cu niste cutite fara sa se taie. Poate ca intr-un univers paralel as putea sa am atata incredere in instinctele de supravietuire ale copilului meu incat sa ii dau ceva macete sa le jongleze. Sorry, dar e prea mult 😀

8. Copiii cresc cel mai bine intr-un mediu mixt, si mai ales inconjurati de alti copii de diferite varste mai degraba decat de adulti. E important si pentru mama sa nu devina izolata, sa incerce sa isi continuie viata de pana atunci, integrand copiii in ea. Fraza care mi-a placut mult a fost cea care concluziona faptul ca cresterea copiiilor nu ar trebui sa fie vazuta ca o corvoada separata, iar actiunile de ingrijire a copilului sa devina parte din rutina de zi cu zi, nimic extraordinar aici, circulati va rog 🙂

9. Aaa, tot aici as mentiona inca o chestie misto. Asa cum nu e bine sa impregnezi copilului sentimentul ca te astepti intr-una ca el sa greseasca (prin vesnicele repetate si infinit inutilele „ai grija ca aluneca”, „vezi sa nu cazi” etc.), nu e bine nici sa te prefaci extrem de surprins de cate ori el face un lucru bun. Adica apreciaza-l, normal, dar nu pe un ton care ar putea denota ca nu te-ai fi asteptat in veci ca el sa reuseasca asa ceva.

Si cam asta. Nu cred ca am uitat nimic fundamental. Per-total, e o carte care merita citita, chiar daca nu luata ca biblie 🙂

Continuum concept si attachement parenting – ce am inteles eu (partea I)

Ca tot e la moda. Maaaaare moda. E totusi o moda mult mai benefica decat altele, daca ma intrebi pe mine, chit ca aduce exagerari si extreme, unele chiar periculoase.

Nici nu mai tin minte cum vedeam lucrurile inainte de a citi prima oara despre conceptele astea din titlu. Adevarul e ca nici nu mi-am batut capul prea mult cu lucruri din-astea pana ce nu m-am trezit cu ditamai burta. Stiam asa, franturi din auzite; ca bebelusii plang mult de tot, ca unul dintre scopurile primordiale e sa ii faci sa doarma noaptea, ca nu tre’ sa ii inveti prost (in brate si pupati adica :D), ca sunt santajisti de mici, ca una, ca alta. Basic stuff. Bai deci nu imi vine sa cred, eu chiar credeam lucrurile astea 😀 I-auzi, Sofia. Jos de pe burta mea, treci imediat si dormi in patut 😀

Dar am inceput incet-incet sa aflu ca exista si alte adevaruri. Cred, fara sa ma insel prea tare, ca primul articol care mi-a dat cu adevarat de gandit, a fost cel al Mariei, un raspuns care m-a emotionat mult si mi-a deschis ochii catre mai multe. Maria, stiu ca tu nu esti fana AP, dar n-am ce-ti face, sincer, tu mi-ai deschis drumul pierzaniei :)) Au urmat alte bloguri de mame de pe care mai spicuiam cate un articol care ajuta sa imi intareasca noile convingeri: Sleepy, Atasat la sanul mamei, Alex creste si siiiigur mai erau, dar din pacate mi-am pierdut toate bookmark-urile la un upgrade de windows 🙂 Nu spun ca fetele astea sunt neaparat AP% (nici nu stiu daca exista asa ceva :D), nu spun nici ca nu sunt; recunosc ca n-am citit niciunul cap-coada, dar de aici am asimilat informatie care sa ma ajute sa imi construiesc propriul sistem. Am gasit apoi Naste cum simti, unde am facut si cursurile Lamaze, si site-ul de AP din Romania. Nasterea se apropia si eu eram din ce in ce mai convinsa ca vreau sa fiu o mama afectuoasa, ca imi voi lua copilul in brate muuuult si ca nu il voi lasa sa planga singur sub nicio forma.

Vreau sa scriu multe si nu stiu cu ce sa incep. Exista multe definitii si descrieri pentru ceea ce inseamna AP, unele extrem de detaliate, exista site-uri si carti. Nu vreau sa incerc sa fac asta aici. Dupa cum spune si titlul, as vrea sa incerc sa sintetizez ce am inteles si vreau sa aplic eu. So. Pentru mine AP inseamna, simplu, sa fii acolo pentru copilul tau cat mai mult posibil, atata vreme cat asta nu te transforma intr-o mama frustrata, nemultumita, nervoasa si obosita, atata vreme cat asta este ceea ceea ce iti doresti cel mai mult pe lume (in mintea mea asa ar trebui sa fie, dar sunt constienta ca nu se aplica in toate cazurile). Sa nu iti fie teama sa il tii in brate, sa il alinti si sa ii dai dovezi de afectiune. Zic teama, pentru ca o atare atitudine merge, momentan, impotriva sistemului, impotriva a ceea ce ne invata sociatatea, prin toate canalele ei, ca e normalul. Cum am aplicat asta?

1. Nasterea. Am fost un pic obsedata de nasterea naturala. Conform teoriei, cel mai benefic ar fi fost sa nasc acasa, intr-un mediu familiar, cu cat mai putine persoane straine in jur, intr-o atmosfera calma, in semi-intuneric, in ritmul meu; sa las cordonul netaiat cat mai mult, eventual pana ce se desprinde si cade singur. Sa pun copilul la san imediat ce iese si sa il tin lipit de mine cat mai mult. Exista enorm de mult material si pe tema asta, cautati „lotus birth” sau „natural birth” pentru detalii. Eu am ales din filosofia asta ceea ce am considerat ca se potriveste cu situatia si felul meu de a fi. Am respins in mod constant gandul nasterii acasa, pentru ca, desi credeam cu tarie, in urma a ceea ce am citit, ca nasterea este un proces profund natural si normal, prin care orice femeie are dreptul sa incerce sa treaca fara interventii brutale si nenecesare, credeam de asemenea ca progresul are rolul  si partile lui fundamental bune, care nu pot fi ignorate 100% si de care intentionam sa profit atata vreme cat aveam posibilitatea. Un proces natural nu e neaparat lipsit de riscuri, si riscurile unei nasteri nu sunt chiar neglijabile. Altfel banuiesc ca nu ar fi fost atat de comuna moartea mamei la nastere in secolele trecute.

Asadar. Am avut un doctor care mi-a urmarit sarcina, caruia i-am impuiat capul la fiecare vizita despre cum vreau sa nasc eu natural, despre cum nu vreau sa aud de cezariana, de epidurala, de epiziotomime, de oxitoccina, despre cum vreau sa am un travaliu activ, despre cum vreau sa nasc in pozitia gravitationala, in cap, in maini :))) Cum mai citeam cate ceva, ii mai explicam. El era mereu cu zambetul pe buze si ma asculta 😀 Am vrut sa discut cat mai mult posibil pe tema asta, ca sa ajung sa simt ca am incredere deplina in el, pentru ca asta imi doream; sa stiu ca e cineva acolo care sa nu intervina decat daca este absoluta nevoie, DAR sa stie cand e exact acea nevoie. Am ales sa nasc la Regina Maria. Aveam impresia ca la un spital de stat nu voi putea avea parte de „naturalul” pe care mi-l doream, cel putin nu in Bucuresti, din conditii diverse. Si dintre spitalele private, metodologia de la RM mi s-a parut cea mai apropiata de ceea ce imi doream eu.

Dupa toate pregatirile astea minutioase, am nascut cu medicul de garda, in juma de ora. Nici sa fi vrut, nu ar mai fi fost timp de vreo interventie; ce oxitoccina, ce travaliu activ (a fost foarte activ, pe bancheta din spate a masinii, simtind fiecare gropita din asfalt), ce epidurala, se ruga doctorita de mine sa nu imping chiar inca, sa isi puna manusile :)) Revenind la ceea ce spuneam initial, nu am nascut din pozitie gravitationala, nu stiu daca era intuneric, nu stiu cine mai era in sala in afara de doctorita si Razvan, si nu prea a contat atat de mult in cele din urma 🙂 Pe Sofia mi-au adus-o inapoi dupa nici o ora, apoi am fost nedespartite. Nu a fost o nastere serena cum citisem, dar nici nu avsesem vreo clipa pretentia la asa ceva; pentru mine a fost perfect asa cum a fost. N-a fost violenta, n-a fost traumatizanta, a fost un inceput minunat al legaturii afective dintre Sofia si noi.

Iar m-am intins. Nu mai sunt in stare sa scriu posturi scurte, vad. Despre ce a fost dupa nastere, in episoadele urmatoare 🙂

Cum a fost cu alaptarea

Initial m-am gandit ca exista destula informatie pe tema asta pe internet. Si ca mie mi-a fost usor si ca nu am ce sa scriu despre asta care sa fie de folos si altora. Dar de ceva vreme, mai ales in urma repetatelor „wow, inca mai ai lapte? norocoaso” sau „ce noroc ai avut sa ai lapte mult de la inceput”, m-am gandit ca poate tocmai faptul ca mi-a fost usor inseamna ca ar fi bine sa impartasesc experienta in mod public, ca poate am facut eu si ceva bine, ce ii va ajuta si pe altii 🙂

Totul a inceput cu multa lectura in timpul sarcinii despre ceea ce ma asteapta dupa. Si inevitabil am ajuns si la alaptat. Nu m-am gandit vreodata ca as alege de bunavoie sa nu alaptez, nu mi se parea o optiune ca nici macar sa nu incerc. Stiam insa din folclor ca se poate „sa nu ai lapte” si alte dume similare. La combaterea acestor idei m-au ajutat mult cursul Lamaze, grupurile de mame de pe forum si facebook si informatiile pe care le-am gasit pe internet. Toate aceste surse m-au facut sa devin ferm convinsa ca NU se poate sa nu am lapte, ca fiecare femeie este proiectata sa poata asigura hrana puiului ei fara ajutor din exterior (ca altfel nu am mai fi existat demult ca si specie) daca procedeaza asa cum cere natura si nu in contra ei, ca alaptatul poate merge struna de la inceput. Am citit despre pozitionarea corecta, despre cat de important este sa iti pui bebelusul la san cat mai repede dupa nastere, despre alaptarea la cerere si nu la program. Mi-am cumparat Garmastan, lanolina si protectii de silicon 🙂 Nu am cumparat lapte praf. Am ascultat povesti de la mame care in primele luni stateau cu bebelusii aproape non-stop la san, despre cum e normal ca o „masa” de nou-nascut sa dureze si o ora, dupa care sa continuie cu alta masa de inca o ora si tot asa, despre cum alaptatul poate sa fie greu la inceput, dar cu rabdare devine una dintre cele mai placute activitati. Si am citit, si am citit, si le asteptam pe toate cu drag.

Si a venit momentul nasterii. Eram pornita rau pe nasterea naturala 🙂 si am avut parte de ceea ce imi doream in mare parte, nici sa fi vrut nu puteam naste altfel la cat de repede s-a petrecut totul; insa despre asta, si despre cat de frumos se poate naste si la spital in Romania, ca tot am auzit numai povesti horror si despre asta, poate ca am sa scriu un post separat. Si am tinut-o pe Sofia in brate la doar cateva secunde de viata; si am tinut-o apoi din nou la mai putin de o ora, dupa ce s-a terminat cu toate manevrele de dupa nastere. Si cumva totul a devenit incredibil de natural; am pus-o la san, am ajutat-o un pic, dar cumva si ea stia ce sa faca cu gurita aia mica si frumoasa. Si am lasat-o acolo cateva ore; mai schimbam doar partea. Mai manca, mai dormea, nu conta, era acolo, lipita de mine. Mai apoi si de Razvan. Si lipita de noi a ramas si in restul de zile petrecute in maternitate (mai putin cele cateva ore de „plaja” pentru icter, care au fost, de altfel, singurele mele ore dormite). M-a amuzat foarte tare faptul ca asistenta credea ca mai am unul acasa, atat de sigura eram pe ceea ce faceam. Nu stiu de unde stiam, dintr-o data, dar stiam. Si probabil ca asta m-a ajutat si contra sfaturilor de tot felul, n-a venit nimeni sa ma verifice, sa ma traga, sa ma maseze, ne lasau acolo in legea noastra, ca parea ca stim ce facem 😀

Si de-atunci… Un sumar bun ar fi ca Sofia a avut sanul la discretie. Cat de des a vrut, unde a vrut, cat de mult a vrut. Zi si noapte. Si inca il mai are. In fine, pe amandoi. Isi face de cap 😀 A avut perioade cand manca in fiecare ora, a avut perioade cand a stat si 4 ore fara sa manance. Initial imi notam orele de masa, pe parcurs am renuntat, si nici acum nu am habar cand o sa vrea sa manance. Dar stiu ca atunci cand o sa vrea, o sa primeasca 😀 A devenit simplu in momentul in care am acceptat inevitabilul, am acceptat ca noptile mele vor ramane fragmentate pentru o perioada nedefinita si ca tinutele mele de zi vor primi un nou criteriu de apreciere: „oare pot sa alaptez in bluza aia?” 😀

A existat si partea neagra ca sa ii zic asa, perioada de inceput cand ma durea procesul de imi venea sa ma urc pe pereti. Nu aveam rani, pentru ca era bine pozitionata broscuta mea, dar tot durea ca naiba. Pentru asta nu exista solutie magica, sau ce sa zic, eu una nu am gasit-o :D. Trebuie doar timp, rabdare si cremele potrivite. Daca imi aduc bine aminte, pe la 6 saptamani spre doua luni deja era istorie partea asta. A durat mai putin decat credeam.

Nu mi-am pus nicio clipa intrebarea daca am destul lapte, jur, nu m-am gandit nicio clipa la asta. Si-o puneau altii pentru mine :)) Nu am baut ceaiuri de lactatie si nu am folosit pompa. Sofia a fost cel mai bun si mai natural stimulent 😀 pentru ca am lasat-o sa fie. Si am scris toate astea pentru ca, desi acum imi par foarte evidente, imi aduc aminte ca a fost o vreme cand habar nu aveam de ele. Si mi-a prins bine sa citesc, si mi-au prins tare bine sfaturile. Si multumesc din suflet fetelor de la care le-am primit (se stiu ele care sunt :D)