Arhivele lunare: Aprilie 2007

La India – contd

Si n-am plecat la munte. Dar nici net nu am avut.

Restaurantul indian a fost OK, mai incerc si pe viitor cand o sa am 50 de lei pusi deoparte. Brr. M-a dezamagit totusi faptul ca mancarea nu era nici pe departe atat de iute pe cat fusesem avertizata. Poate nu am comandat eu ce trebuie. Mi-am luat miel cu linte galbena, suna promitator, a fost bun si oarecum interesant. Mi-au placut aromele, habar nu puteam sa am daca erau indiene sau ba, dar au fost intr-adevar ciudate si deosebite de orice am mancat pana acum.

In rest, atmosfera misto, cliseele puse unde trebuie – penumbra, arcade, elefanti, muzica de profil in surdina, o vaga aroma de betigase. Foarte putina lume pentru samabata seara. La 7, cand am ajuns noi, era pustiu (ma simteam de parce rezervasem tot localul 🙂 ); dupa putin timp au inceput sa mai apara oameni, dar la 9 jumate cand am plecat, gradul de ocupare era de maxim 40%. Foarte placut dp meu dv.

Per total, de la 1 la 5 sa zicem:

mancare – 4 (dar mai astept sa incerc si alte feluri);

atmosfera – 4,5 (mai era loc de clisee);

WC – 5 cu felicitari (aveau inclusiv folie protectoare pentru colac, fapt ce desi e un minim de bun simt, e foarte rar intalnit);

preturi – 3 (nu exista alternativa de low budget, orice fel de mancare este 28 de lei, vinul bate 50 de lei etc.).

Back to work.

Anunțuri

La India

Azi ma duc pentru prima oara la un restaurant indian. Traiesc periculos, la maxim. Am sa scriu maine impresiile.

Middlesex

Am terminat-o acum o saptamana si nu am apucat inca sa scriu despre ea. Este prima carte din seria vreau-sa-ma-apuc-din-nou-de-citit si vreau sa spun ca am reinceput mai mult decat cu dreptul. Cartea asta abordeaza atatea perspective, atatea universuri paralele incat este imposibil sa nu regasesti in ea multe dintre ideile si trairile pe care le-ai avut chiar tu de-a lungul vietii. Si fiecare dintre aceste planuri este redat cu o remarcabila forta epica. Imaginile se formeaza fara sa vrei pe retina in timp ce citesti; rand pe rand iti trec prin fata ochilor micul sat grecesc din Asia Mica, Smyrna in flacari si mai apoi murdarul si grandiosul Detroit, cu diversele sale epoci, ce urmaresc toate traseul aparent banal al unei familii de emigranti.

Incerc sa punctez ce mi-a placut cel mai mult, dar e un pic dificil sa sintetizez in cateva cuvinte. In primul rand frapeaza puterea mare de introspectie. Fiecare personaj se desprinde foarte clar din fundal, portretele sunt facute din cateva tuse groase si corectate apoi din zeci de mici detalii incredibil de relevante in crearea imaginii finale. Personajele sunt atat de vii, temerile , bucuriile, iubirile si durerile lor sunt atat de firesc redate incat nu o data ai impresia certa ca autorul a stat candva de vorba si cu tine si a pus acolo in cartea lui o bucatica din tine. Denota fie o cunoastere profunda a naturii umane, fie o intuitie remarcabila pentru orice inseamna traire. Cred ca tot la capitolul asta pot sa amintesc de intentia declarata a autorului de a relata din doua unghiuri extreme, de a aborda cele doua perspective asupra vietii care ajung cel mai greu la o congruenta: masculinul si femininul. Si a ales sa faca asta prin intermediul mai mult decat original al hermafroditismului. I-a reusit atat de bine incat dupa ce am terminat cartea am rasfoit internetul sa vad daca Jeffrey chiar a fost hermafrodit. N-a fost. Incredibil talent.

In al doilea rand m-a impresionat forta imaginativa de care scriam un pic mai sus. Mai mult decat redarea unor simple cadre vizuale, Jeffrey reuseste recrearea atmosferei unor intregi perioade din numai cateva cuvinte. Nu citisem inainte mai nimic despre Detroit, nu il vazusem in filme; nu stiam nici macar esentialul, anume ca este si mai ales a fost de la inceputuri inima industriei de automobile din America. Motown. Stiam despre Henry Ford si celebrul Model T, despre cei 5 dolari si despre banda rulanta pentru ca am facut la un moment dat o lucrare despre viata lui; dar cam atat. Dupa ce am terminat cartea, devenisem atat de familiarizata cu aerul orasului incat impresiile lasate erau asemeni unor amintiri vechi de cand poate fusesem pe acolo. Si asta fara ca romanul sa se vrea unul descriptiv; orasul apare doar prin referiri punctuale dar constante de-a lungul firului narativ. Este fundalul perfect al acestei povesti cu si despre emigranti: un oras rece, fara catusi de putina poezie sau romantism, un monstru industrializat, dar in acelasi timp pulsand de viata in fiecare colt, mustind de energie si de potential, un oras in care poti sa iei viata de la capat fara sa te intrebe nimeni ce ai fost sau ce ai facut inainte, atata vreme cat muncesti de dimineata pana seara la invartirea rotii capitaliste. De fapt, Detroitul lui Jefferey este chintesenta conceptului de viata americana de acum 100 de ani si probabil si de acum.

Nu pot sa spun ca mi-a placut tema aleasa… am continuat sa citesc in ciuda faptului ca fusesem anuntata inca de la inceput ca personajul central va fi un hermafrodit. M-a scarbit oarecum si m-am intrebat instinctiv „de ce as vrea sa citesc despre trairile unui monstru?” De fapt imi era teama ca ma voi simti ca atunci cand vad pe cineva cu o disabilitate fizica evidenta venind sa isi fluture neputinta in fata oamenilor in cautarea disperata a unui graunte de compasiune. „Monstrul” insa s-a autointrodus atat de discret si de firesc in actiune incat l-am luat ca atare. Te forteaza sa il tratezi ca pe o persoana normala si nicidecum ca pe un handicapat.

Inca un lucru placut, pentru mine ca persoana creascuta in religia ortodoxa (chiar si cu evidentele inclinatii catre ateism) , au fost multiplele referiri la obiceiuri si ritualuri atat de familiare; pentru ca apar nunti, apar inmormantari, apar botezuri, apar traditii vechi de sute de ani, si e imposibil sa nu te atinga un pic si sa nu zambesti, chiar si condescendent, cand e descrisa „dantuiala” din jurul mesei din biserica, sau botezul cu tot cu absurdul scufundarii totale in apa, sau bocetele prelungite de langa cosciug.

Mi-a placut cartea pentru ca se juca cu mine; ma lasa sa anticipez in mod corect, dar numai cu putin timp inainte ca faptele sa aiba loc. Imi dadea cate un indiciu, aparent bine camuflat in neinsemnatatea unui mic detaliu, dar imposibil de ignorat; astfel, actiunea devenea previzibila intr-un mod voit si catusi de putin plictisitor.

In fine, as mai putea sa scriu mult si bine. Dar ca sa concluzionez, este o carte care merita citita pe indelete, care te zgaltaie si care iti rascoleste gandurile cele mai intime fara ca totusi sa te faca sa te simti invadat in vreun fel. Este o carte in care fiecare se va regasi intr-o oarecare masura. Si asta place cel mai mult.

Am aflat ce carte sunt

via Gramo

N-am citit, nici macar nu am auzit, nu prea ma inspira, de fapt ma enerveaza, nu putea sa spuna ceva pozitiv… 😛 Oricum mi se pare o descriere aplicabila unui procent covarsitor de oameni (da, inclusiv mie); dupa ce ca sunt naspa mai sunt si comuna.


You’re Compassion Fatigue!

by Susan Moeller

You used to care, but now it’s just getting too difficult. You cared about the plight of people in lands near and far, but now the media has bombarded you with images of suffering to the point that you just don’t have the energy to go on. You’ve become cold and heartless, as though you’d lived in New York City for a year or so. But you stand as a serious example to all others that they should turn off their TV sets and start caring again.


Take the Book Quiz
at the Blue Pyramid.

Si mie mi-e bine

Cred ca cele mai periculoase situatii in viata sunt cele caldute. Cele in care nu iti merge extraordinar, in care nu operezi la „full potential”, in care stii ca ai putea mai mult, dar totusi iti e bine. Si nu te agiti, nu te zbati sa mai faci un pas, pentru ca iti lipseste energia potentiala necesara. Exemple:

Ai un job mai bun decat majoritatea prietenilor tai. Nu CEL mai bun, dar pe-acolo. Nu iti place neaparat ce faci, dar nici nu iti displace total, si in plus te-ai obisnuit. Iti place colectivul. Stii ca ai putea, cu ceva bataie de cap, sa gasesti ceva mai bun. Ai putea chiar sa pleci din tara, doar nu te tine nimic in mod special, stii ca teoretic pe domeniul tau de munca exista oferte foarte multe si bine platite. Dar… Iti lipseste imboldul necesar. Iti lipseste raul. Gasesti contra-argumente: nu vrei sa renunti la colegii tai si la atmosfera placuta pentru maxim cateva sute de RON in plus; nu vrei sa iti parasesti familia, casa, pentru a pleca aiurea; de altfel acolo sunt preturi mari, viata grea, nu ai prieteni, oamenii sunt reci, nu te accepta, ai auzit tu de la diverse cunostinte (care in ciuda dezavantajelor evidente nu se intorc la sarmaua de acasa, dar tu ignori repde nedumerirea asta). Asa ca ramai in continuare pe jobul tau destul de bun, cu salariul tau destul de bun, in tara ta unde la urma urmei nu e chiar atat de rau, ce naiba.

Ai un prieten. Care tine foarte mult la tine, iti face poftele, te rasfata. Va intelegeti bine catre foarte bine. Nu iti imaginezi viata alaturi de el totusi. Parca altfel arata printul pe cal alb de cand erai mica. Parca altfel arata lista dotarilor din fabrica de pe eticheta barbatului-ideal-pentru-tine. Ce-i drept acum ai crescut, nu mai ai 15 ani, nu iti mai e foarte clar ce vrei; totul s-a complicat. Oricum ar fi, tii la baiatul asta. Si in plus esti fericita. Ma rog, multumita. Tot aia e pana la urma, nu? Nu asta conteaza intr-o relatie? Mai stai, ca e bine, mai ai tu timp sa te gandesti, sa te razgandesti, sa te hotarasti. De ce sa tai in doua o relatie buna? Nu e CEA mai buna. Nu e marea ta dragoste. Dar iti e bine, ce naiba.

Ai un grup de prieteni. Sunt cam anosti, nu mai ai mare lucru in comun cu ei, nu te simti legata sentimental de ei, dar va stiti din facultate, ati trecut prin atatea examene impreuna. Si ce bine va distrati pe vremuri la petreceri in camin. Chit ca acum nu prea se mai leaga gulmele. Ai vrea sa mai discuti si cu alti oameni, sa mai schimbi aerul. Sa iti creezi un anturaj plin de persoane interesante, spirituale, amuzante, profunde, citite, umblate prin lume, pline de povestiri inteligente si captivante. Dar cumva te trezesti tot alaturi de vechea gasca in fiecare sambata. Spunand aceleasi glume flatulate. Si parca nu mai e chiar atat de rau. Si razi si pana la urma te simti bine, ce naiba.

As putea sa continui. Dar cred ca ati prins ideea. Ma intreb, exista o linie care separa „raul” de „bine” in asemenea context? Cum stii ca ai intrat in zona gri? Zona in care nu iti e suficient de bine incat sa simti ca ai putea sa te lafai, dar nu iti e suficient de rau incat sa te apuci sa schimbi ceva. Si cat iti poti permite sa poposesti aici? E ca o halta intr-un orasel frumos. Stai, vizitezi, iti place, stii ca plecasei cu o anumita destinatie, dar parca ai mai sta un pic. Doar nu e graba. Ai toata viata inainte. E un tren azi… sa pleci, sa nu pleci… Uite ce terasa frumoasa si ce de prieteni! Las’ ca pleci maine.

E bine, atata vreme cat esti constient de faptul ca iti asumi riscul ca maine sa nu mai existe nici o cale ferata.

Paste melancolic

Am o stare din aia de melancolie nedefinita… nu imi prind bine zilele libere vad. Am nevoie sa imi umplu timpul cu ceva ca sa nu ma mai gandesc la balarii. Sunt atat de batrani, Doamne, si neajutorati… Nu i-am iubit niciodata, dar nu pot sa nu fiu trista. E o imagine … nu gasesc cuvantul potrivit. Nici dureroasa, nici dramatica, nici mizera, nici cutremuratoare, dar cate un pic din toate. Si nici nu stiu cum sa ma comport fata de ei. Nu pot sa spun ca sunt ca doi straini pentru ca ar fi mult prea simplu. Fata de straini stiu cum sa ma port. Dar ei sunt familie, familia care nu s-a interesat niciodata de mine si recunosc, nici eu de ei; familia care nu m-a mai sunat de la 18 ani sa imi zica „la multi ani”, dar pe care eu nici nu o sun niciodata; sunt doi oameni batrani si bolnavi, cu care nu am nimic in comun si cu care probabil am petrecul 3 luni puse cap la cap toata viata mea. Ii vad de cateva ori pe an, de obicei de Craciun si de Paste, si de fiecare data e si mai ciudat si mai trist.

Nu mai pot sa scriu. E dureros desi am impresia ca nu e imi e clar ce simt. Sau nu vreau sa imi fie clar. Pentru ca e mai simplu sa te ascunzi. Sa zici ca nu iti pasa. Sunt doi oameni care au iesit demult din viata mea si pe care nu i-am chemat niciodata inapoi. Am presupus ca oricum nu ar fi venit. Dar NICI nu am incercat. Pentru ca e mai simplu, fir-ar a naibii de simplitate!

Mi-e ciuda pe mine, nu pentru acum ci pentru toate momentele in care am facut-o. In care am ranit poate oameni dragi doar pentru ca e mult mai greu sa trec peste o bariera emotionala de orice natura si sa dau o imbratisare, o vorba buna, decat sa ignor situatia si sa spun „las’ ca trece si de data asta”.

Traiasca inegalitatea

Nu voi milita niciodata pentru egalitatea absoluta intre sexe. Drepturi egale da, mi se pare normal. Dar nu voi renunta in veci la alte avantaje ale inegalitatii; cel mai mare dintre ele mi se pare ca pot sa fac lucruri considerate „ale barbatilor” si sa fiu admirata pentru asta. De exemplu sa fac o facultate de profil tehnic, sa lucrez in acelasi domeniu tehnic, sa ma uit la formula 1 sau sa bat un baiat la sport (orice sport). De fapt, stau sa ma gandesc ca orice realizare care iese din sfera casnicului sau al PR-ului/HR-ului etc. este mai mare daca apartine unei femei. (Si chiar si aici sunt exceptii: daca un barbat schimba o priza, e normal; daca o femeie face asta, fara sa dea foc la toata instalatia elecrica, e o mini wonderwoman. )

As putea sa dau foarte multe exemple, de la detalii din viata de zi cu zi pana la performante deosebite: umflatul rotii la masina; batutul unui cui; mersul pe motocicleta; sa joci bine bowling; sa poti sa vorbesti pertinent despre masini/chestii tehnice/fotbal; pilotatul unui avion; desfacutul unei sticle de vin; sertizarea unui cablu UTP; sa stii denumirea a mai mult de trei piese din motorul masinii (daca stii si cum arata esti deja zeita). Sunt multe femei care stiu si pot mult mai mult de atat. Sunt inca mult mai multe care nu au nici o treaba. Nu generalizez. Dar incerc sa arat ca privind din acest punct de vedere, viata e plina de situatii mai mult sau mai putin marunte in care aceasta mult blamata inegalitate iti ofera tot atatea motive de satisfactie.

Nu e o declaratie de inferioritate. Din contra. De la bun inceput femeile au fost proiectate de catre natura astfel incat sa aiba capacitati fizice si psihice diferite de cele ale barbatilor. Tocmai pentru ca urmau sa presteze activitati diferite. Faptul ca trec peste aceste diferente evidente si dovedesc capabilitatea de a performa in orice domeniu e doar un mare punct in plus.

Ah, bineinteles, din nou e si a atitudine extrem de comoda. Pentru ca in momentul cand abordezi orice tip de activitate „out of your range” ai doua alternative: fie reusesti sa fii buna in ceea ce faci, fapt ce iti aduce coroane peste coroane de lauri, fie dai gres dar ai scuza „sunt femeie”. Ce poate fi mai frumos? Sa faci acelasi lucru pe care il face si un barbat dar sa primesti de 3 ori mai multe laude – doar pentru ca esti femeie. Si in aceste conditii, de ce sa renunti de bunavoie la asemenea atu doar pentru un orgoliu prost inteles?

Mi-am adus aminte de un citat dintr-unul din jocurile mele favorite (NOLF): El:”Isn’t that what this whole feminist thing is about? To allow young women to become men?” Ea:”Feminism is about allowing young women to become whatever they may please.” Foarte dragut si foarte adevarat. Si imi sustine teoria. Toti avem aceleasi drepturi in cadrul societatii; sansele oferite si tratamentul ar trebui sa fie egale, indiferent de sex. Dar femeia si barbatul sunt elemente diferite ale acestei societati, fiecare cu lipsuri si calitati, astfel incat sa se completeze armonios. De fapt stau si ma gandesc acum ca cei mai puternici oameni, de-a lungul istoriei, sunt cei care, fie barbati sau femei, au stiut sa-si recunoasca propriile slabiciuni la nivel de „specie” si sa preia partile bune ale sexului opus. Si sa le foloseasca. Un fel de hermafroditi la nivel spiritual.

Revin. Asa ca ma voi folosi in continuare de avantajul de a putea sa intarzii la intalniri, de a fi condusa pana acasa, de a primi flori si de a fi ajutata sa cobor din autobuz (chit ca sunt perfect capabila sa cobor si singura, dar daca le place…). Si voi continua sa fiu mandra de mine ori de cate ori imi iese din prima parcarea laterala (adica aproape de fiecare data :P). Pentru ca, nu-i asa, sunt femeie.