Arhive pe categorii: De zi cu zi

Briose, grisine si un exercitiu de sinceritate :D

Se da un status pe facebook.

status

Se poate inlocui textul cu ceva si mai zen, de genul „zi perfecta intre fete” „cum m-am distrat astazi cu fi-mea” etc. Chestiile uzuale, le-ati mai vazut si la mine de nushcate ori. Multe like-uri, comentarii pozitive, poate ganduri de invidie.

Si acum, povestea din spate 😀

Gravida in 9 luni cu toddler de 2 ani jumate, singure acasa 😀 I-am promis Sofiei ca astazi facem prajituri. Ca avem dimineata noastra intre fete si uite, facem o prajitura buna. Trebuie neaparat sa mentionez din nou ca urasc sa gatesc. Orice. In afara de floricele. Plus ca nici nu ma pricep, mancarea imi iese cel mult comestibila, dar o fac totusi de nevoie si in ideea ca e bine pentru noi sa mancam pe cat posibil chestii facute in casa, fara mizerii in ele. Buuuuun.

Prajitura inseamna, de fapt, briosele pe care le-am mai facut de n ori si despre care stiu sigur ca imi ies chiar bunicele. Dar zic, hai sa le fac cu faina integrala de data asta, sa fie mai sanatoase. Cautand informatii despre treaba asta, gasesc pe net si o reteta, cu potential, de grisine. Zic, daca tot e bal, hai sa facem si grisine in casa, vedem ce iese. Decat sa cumpar porcarii.

Incepem frumos si vesel, coboram impreuna pana la chiosc sa cumparam ce ne lipsea, incep pregatirile pentru grisine, prepar compozitia de briose, le torn in forme cu ajutorul pretios al Sofiei (avand in vedere ca fac treaba asta mai mult pentru ea si amuzamentul ei, ar fi culmea sa nu o las). Mici incidente pe parcurs, de genul – citesc a n-a oara reteta, retin ca trebuie 2 oua, ii spun ca il sparg eu pe primul si ea pe al doilea. Apoi, dupa ce il sparg pe primul, realizez ca eu folosesc doar jumatate din cantitati. Deci nema al doilea ou. Ii explic, se uita la mine cu niste ochi tristi si dezamagiti de imi vine sa intru in pamant :)) Parca mai bine ar urla decat asa. In fine, bag briosele la cuptor, termin aluatul de grisine, arata chiar promitator. Il pun la crescut, curat bucataria un pic si zic, gata, ce simplu a fost.

E deja tarziu, sunt obosita, nu stiu cand a trecut o ora. Sofia nu e. Vrea salata la masa de pranz. Incerc sa o conving ca poate facem maine, imi dau seama ca energia necesara pentru convingere e mai mare decat energia necesara pentru salata. Ne apucam de salata. Trebuie sa dea ea pe razatoare mai intai. Terminam si salata cu un minim de dezastru, pun mancare, curat din nou bucataria, mancam. Apoi, zic, hai sa bagam grisinele la cuptor inainte de somn, cat poa sa dureze. Bai, a durat. Minim juma de ora. Incluzand negocieri la fiecare pas cu piticul ce voia sa ma ajute sa modeleze si ea aluatul in forme. Din pacate, voia in forme de om de zapada, care nu erau compatibile cu modul de preparare. Intr-un final glorios le asez pe toate frumos pe tavi, bag tavile in cuptor, si zic, gata.

Noroc ca imi aduc aminte ca mai trebuia sa pun ceva peste ele. Scot imediat prima tava. In flacari. Nu stiu cum naiba luase foc hartia de copt. Ca eu am cuptor electric. Nimic grav, o trantesc in chiuveta, acum am toata chiuveta si juma de bucatarie pline de bucatele de hartie arsa. Ma ambitionez sa recuperez grisinele vietii, le clatesc pe cat posibil, le pun la loc in tava cu o noua hartie de copt, le dau cu ce mai trebuiau date si le bag in cuptor. Deja fierb de nervi, Sofia e obosita, ma contrazice la fiecare pas, ajung sa tip la ea. Urlete. Iau pauza, merg langa ea, ii explic, imi cer scuze, imi pare rau, hai fugi la baie si apoi asteapta-ma in pat cu ce carte vrei tu ca vin acush. Intr-un final ne intelegem

Deschid larg geamurile si curat a treia oara bucataria. Bag vasele in masina si ii dau drumul. Multumesc geniului care a inventat masina de spalat vase. Din tot sufletul 😀 Stau in picioare de 2 ore deja, ma doare fiecare particica a corpului de la mijlocul spatelui si pana la genunchi, sunt nervoasa si nu mai chef de nimic. Sa il ia naiba de gatit si de cine a mai avut vreodata ideea ca e fun si usor sa faci prajituri.

La final, totusi… Sofia a adormit ca niciodata, in 10 minute de scarpinat si dragalit. Bucataria s-a aerisit si nu mai miroase a hartie arsa, ci a paine proaspata si vanilie. Grisinele sunt (aproximativ) comestibile. Data viitoare sigur le nimeresc mai bine 🙂 Mi-am facut o cafea si am venit sa scriu asta. A fost fun? Asa si-asa. A fost obositor? Pfff, da. As fi preferat sa zac pe canapea la un maraton de seriale? In alta viata, da. As repeta experienta? 😀 Bai, chiar si maine. Nu stiu exact de ce. It’s not what it’s all cracked up to be. Si in niciun caz nu este nici pe departe atat de misto cat se poate vedea dintr-un status pe facebook. Dar cumva, la final, merita de o mie de ori 😀

Anunțuri

6 luni

Am aproape 6 luni de fericire care dorm cu un picior pe mine. 6 luni si 7 kg. That’s what it takes 🙂

Acum 6 luni era vineri si faceam 30 de ani. Ma dureau burta si spatele si habar nu aveam ce ma asteapta in doar cateva ore. Planificam o petrecere la piscina pentru a doua zi 🙂 De fapt, si cand am plecat pe proprie raspundere acasa de la spital, la ora 12 noaptea, cu membranele fisurate, intrebarea mea catre doctorita a fost „pai si credeti ca e OK daca ma duc maine la piscina?” S-a uitat cu un pic de mila la mine si mi-a spus ceva de genul „mai bine nu” 😀 Dupa alte 3 ore, striga la mine sa imping :))

Acum fac 30 de ani si 6 luni. Nu ma doare nimic, imi e doar un somn ancestral 😀 Am o idee despre ceea ce ma asteapta in cateva ore, dar sunt mereu pregatita pentru ceva nou. Am cel mai dragut entertainer la domiciliu, si la fiecare cateva zile invata cate un truc nou.

Gata cu palavrageala, s-au deschis doi ochisori. Un zambet imens: „Mami, m-am trezit!! Tu ce faci?”. Un gangurit vesel. Doua talpite calde, numai bune de pupat. Un mot inconfundabil. Doua manute care cauta sa ma mangaie pe fata. Zambet dupa zambet, gangurit dupa gangurit. Un cascat mare si ziua e gata sa inceapa.

Am avut multe dimineti speciale de-a lungul vietii. Unele bune, unele rele, unele exceptionale. Dar in perioada asta nu imi mai amintesc cum pot exista dimineti fara ochisori. Si nici nu vreau. Nu mai stiu alt mod mai frumos de a incepe o zi.

Maine am sa ma trezesc si am sa spun „La multe jumatati de an, Sofia!!” 😀

prima papica-8

Ce face (si nu face) un bebe de 3 luni jumate

Adica al nostru, in orice caz. Sofia ii spunem 😀 Sa nu generalizam, zic.

Initial titlul era doar cu 3 luni, dar de vreo 2 saptamani ma cacai sa scriu postul asta :)) Asadar.

Un bebe de 3 luni jumate zambeste cu gura pana la urechi dimineata cand ma vede, dimineata cand il vede pe Razvan, seara cand il vede pe Razvan, in timpul zilei cand se trezeste din somn si ne vede, pe mine sau pe Razvan, cand o pup pe burta, cand o pup pe picioare, cand zambesc si eu la ea – bingo, FOARTE des 😀 Ma termina cu zambetele astea. Sunt extraordinar de frumoase si de generatoare de buna dispozitie. N-ai cum sa ramai suparat cand vezi asa ceva. E fizic imposibil.

Un bebe de 3 luni jumate domiciliaza mai ales in brate si are nevoie de variatie. Nu ii convine o mama lenesa care zace pe canapea, chit ca il tine in brate :D. E buna canapeaua o perioada, dar mai apoi trebuie schimba activitatea urgent. Pot sa ma plimb prin casa, pot sa spal vase, pot sa calc, pot sa ies in parc, orice doar sa nu stau pe loc o perioada prea lunga de timp. Pot sa o las si jos din brate, insa tot pe perioada limitata. Poa’sa fie toate jucariile din lume adunate deasupra patutului, dupa 15 minute devin maxim de neinteresante. Ba mai mult, un bebe de 3 luni jumate nu doarme in timpul zilei mai mult de 30-40 de minute decat in brate, in miscare. In brate, daca merg, doarme si 2 ore. Atat. Si nu e satisfacuta cu 2-3 somnuri de 30-40 de minute, are nevoie de somnul ala de 2 ore, altfel seara e mare jale.

Un bebe de 3 luni jumate se intoarce de pe spate be burta, isi inalta capul din orice pozitie si se impinge in picioare de zici ca acum-acum o ia la fuga. Se uita cu o curiozitate debusolanta la absolut tot ce o inconjoara cand iesim in parc, inalta capul, il da pe spate si il suceste dintr-o parte in alta ca nu cumva sa rateze vreun detaliu al peisajului. Zambeste fericita la magnetii de pe frigider si la reflexia din oglinda.

Un bebe de 3 luni jumate doarme cu noi in pat si se trezeste foarte discret cand ii e foame. Prea discret, avand in vedere ca zilele astea are o mama atat de nesimtita incat trebuie sa impinga cu picioarele in ea ca sa o trezeasca 😀 Ca veni vorba, un bebe de 3 luni jumate are inca minim 8 mese pe zi, ceea ce la un calcul sumar inseamna cam una la 3 ore. Asta intr-o zi buna 😀

Un bebe de 3 luni jumate nu doarme in carucior sau in scaunul de masina decat accidental. Bine, vorbim despre acelasi bebe care nici la 7 zile nu dormea in carucior.  Asta este un motiv suficient sa ma bucur ca nu am luat un carucior excesiv de scump, ca am luat un wrap suficient de scump si ca m-a dotat natura cu un spate puternic si sanatos :))

Un bebe de 3 luni jumate socializeaza cu noi in fel si chip, are adevarate fraze compuse majoritar din chrrr si ghrrr. Cand i se ia de noi, mai socializeaza si cu oaia de plus, cu desenele de pe pereti, cu pernele canapelei si in general cu orice obiect din casa dispus sa ii asculte povestile extrem de importante si interesante. Nu stiu cu cine ar putea sa semene 😀

Un bebe de 3 luni jumate plange destul si in cele mai neasteptate momente, indiferent cat il tii in brate; pentru ca in afara de cele chrr si ghrr mentionate mai sus, nu stie cum sa se exprime altfel 😀 Pe langa asta, scuipa laptic si saliva mai ceva ca un mops.

Nu mi-am imaginat vreodata cum ar fi viata cu un bebe de 3 luni jumate. In principal pentru ca am refuzat sa imi proiectez in orice fel viata de dupa mometntul zero; mi se parea o necunoscuta atat de mare incat am decis ca macar o data sa incerc sa nu planific nimic si sa fiu complet flexibila, ca sa am sanse de supravietuire 😀 Insa ceea e am primit este perfect si nu mi-as fi putut dori altceva vreodata de la aceasta viata cu un bebe de 3 luni jumate 😀

Botezul – impresii la cald

Primul gand ce imi vine in minte, acum ca stau in pat, proaspat imbaiata si cu fixativul scos din par si cu Sofia adormita lipita de mine, este „what the fuck just happened?” 😀 Am in creier un amalgam de fete de prieteni, de zgomote, de culori, de stresuri dintre cele mai variate – Doamne, oare s-a simtit toata lumea bine? oare nu o sa uite Razvan ceva cadouri la restaurant? oare mancarea a fost buna? sper ca Sofia n-a fost prea traumatizata. ce cumintica a stat ea acolo. oare n-am bruftuluit pe nimeni prea tare in mijlocul agitatiei? iar n-am apucat sa stau de vorba cu nimeni, doar m-am fatait de colo-colo ca o zaluda cu copilul atarnat de mine. si ce rochita frumomasa a avut, merci Stefi  ♥ sper ca n-a plecat nimeni suparat. nu stiu ce ce ar fi plecat suparati, da’asa ma intreb eu. Cred ca ar trebui sa ma culc mai bine 😀

A plans tare-tare la biserica, apoi a fost o papusica. Am dansat toti 3 pe „Never tear us apart”.  Am facut multe poze si daca imi aduc bine aminte, cred ca am si ras. Dar, sincer, ma bucur extrem ca s-a terminat 😀

3 luni – o completare

Mai bag o fisa, ca vad ca v-a placut 😀

Revenind dintre metafore si cuvinte frumoase si analizand la nivel de detaliu, sunt zile si zile. Sunt momente in care am impresia ca o inteleg perfect, comunicam nene 😀 stiu fix de ce plange si exact ce am de facut, totul merge brici. Ca apoi, doua ore mai tarziu, sa ma uit la ea ca la un extraterestru verde cu 5 antene. Nu mai inteleg nimic, nu mai stiu nimic, in capul meu se face un mare gol si zen-ul rataceste pe undeva pe la vreo 3 planete distanta. Sunt zile in care doarme si e vesela si casa noastra e o pajiste pe care zburda mielusei, si sunt zile in care sunt chioara de somn si nu inteleg nici cum ma cheama, si nu am nici cea mai vaga idee depre ceea ce fac si casa noastra e fix aia din familia adams, cu norisorul negru deasupra.

Dar ceea ce am invatat pana acum e ca e crucial sa nu ma panichez. Pentru ca in general nu prea e timp de panica 🙂 cat timp eu sunt ocupata cu panica, ea plange din ce in ce mai rau si lucrurile nu se remediaza singure in timp. Breathe 🙂 Trebuie sa reusesc cumva. Instinctul imi spune sa o iau in brate? pai o iau, fac tot ce stiu si pot ca sa o linistesc, si abia mai apoi analizez la rece ce s-a intamplat de fapt. Ma ajuta faptul ca am citit multe si diverse inainte; ma ajuta mai ales sa am incredere in mine, in faptul ca informatia necesara pentru a ii raspunde nevoilor ei de baza este scrisa undeva in codul meu genetic. Plus ca sunt descurcareti rau astia micii, si orientati, in general stiu foarte clar ce vor, nici nu sunt foarte multe optiuni :)) Mai au de lucru la capitolul comunicare, insa 😀

Am mai invatat sa imi complic cat mai putin noua viata de mama. Deviza a fost „just go along with it”. N-am incercat sa repar lucruri care au mers de la sine si n-am cautat problemele cu lupa. M-am gandit ca atata vreme cat nu plange, ia in greutate, e alerta si iese OK la controalele lunare, probabil ca facem bine ceea ce facem. Probabil ca mananca suficient, probabil ca nu ii e prea frig sau prea cald, probabil ca! 😀 Am intervenit doar cand am crezut ca vad semne concrete ca ceva nu e in regula. Nu mai pomenesc de dileme inutile de genul „oare sa ii dau o caciulita sau 3????”

Daca e greu? 😀 Fireste ca e greu. Insa viata in sine e grea, daca e sa o luam asa, nu? N-a fost si nu o sa fie niciodata un picnic de la cap la coada. Sunt bune si rele. Munca nu e usoara, relatiile nu sunt usoare, nimic nu iti vine pe tava in general. De ce ar fi cresterea unui copil altfel? Deci, nu e greu, e doar parte din viata, daca esti constient si dispus sa o iei ca atare 😀 Importante sunt satisfactiile de la final, si din punctul meu de vedere, satisfactiile de care am parte zilele astea sunt al naibii de mari.

LE: Bai, sa nu uit. Chiar AM voma pe haine si parul valvoi :)) Most of the time, anyway. Dar jur ca nu e nici pe departe asa de rau cum suna. Nu imi statea mie nici inainte prea dragut parul 😀

3 luni

Zilele astea mi-am tot adus aminte ca aveam un blog pe vremuri. Mi-am amintit chiar si parola, ha ha. Inseamna, ca intotdeauna, ca ori ma simt extrem de fericita, ori la maxim de deprimata. De data asta e prima varianta.

Sunt o mama zen. Sunt cosmarul oricarei proaspete mame. As putea sa ganguresc ore in sir despre cat de implinita ma simt, despre cat de superba este perioada asta a vietii mele, despre cat de fericiti suntem amandoi (sau chiar toti 3 daca ar fi sa ma iau dupa zambetele de dimineata ale Sofiei 😀 ) Si vreau sa scriu asta, vreau sa imi aduc aminte, vreau sa dau speranta oricui e dispus sa o primeasca.

Inainte de momentul zero, inca de cand am constientizat amandoi ca ne lipseste cel putin un membru al familiei si am inceput sa actionam ca atare, ne-am simtit bombardati constant cu informatii ingrijoratoare, cu experiente care de care mai cosmaresti, cu oftaturi, cu „profitati acum cat mai puteti”. Eram atat de convinsa cateodata ca urmeaza o perioada foarte nasoala din viata mea, incat in timpul sarcinii ii aminteam in mod periodic lui Razvan cum dupa nastere voi deveni, timp de minim 3 pana la 6 luni, un monstrulet incapabil de comunicare, cu cearcane, parul valvoi si voma pe haine. Un monstrulet caruia el va trebui sa ii zambeasca si sa ii spuna ca e cea mai frumoasa femeie si cea mai buna mama din univers. Eram oarecum convinsa ca ne vom certa ca turcii, ca micutul nostru apartament va deveni un loc oribil, plin de caca si de resentimente.

In fine, astea erau asteptarile setate pentru cel mai rau caz. In cea mai mare parte a timpului speram la ce-i mai bine si visam cu ochii deschisi la zilele frumoase si insorite in care eu, mama fericita, voi zburda cu caruciorul prin parc zi de zi si ma voi dragali cu bebelusul meu, si incercam sa ignor cu gratie povestirile „rele” pe principiul „lasa, ca Sofia nu o sa fie asa” 😀

Si acum… Primele temute 3 luni aproape au trecut. Au fost 3 luni extraordinare, in care totul a mers bine. Am avut noroc si am avut incredere oarba in noi 3, in faptul ca ne descurcam si ca ne intelegem. Si pana acum ne-a reusit, zic eu 🙂 Sofia este cea mai frumoasa si mai isteata fetita de varsta ei din intreaga lume, fireste. Nu ca avem noi vreun merit, asa a iesit ea :-p Si eu ma simt plina de dulcegarii de nu ma recunosc 😀 (e de la hormoni, cred, dar poate fi si de la tonele de dulciuri pe care simt nevoia sa le halesc zilele astea). Nu stiu exact care a fost reteta. Noroc in primul rand (sau lipsa ghinionului :D), ca avem un copil sanatos si cuminte, apoi optimism, gandire pozitiva, entuziasm, multa dragoste, afectiune si rabdare. Si nu in ultimul rand, ajutor la curatenie :D. Asta mi se pare de baza, e ultimul lucru de care ai chef si totusi casa e mai murdara ca oricand.

Pai si cum e, concret, in aceste conditii? Ca tot e intrebarea asta pe buzele tutror celor cu care ma intalnesc. In primul rand e o schimbare care nu seamana cu nicio alta schimbare de pana acum. Simt cumva ca faptul ca mi-am dorit-o foarte mult si ca am fost pregatita cu adevarat m-au ajutat sa o pot trai la intensitatea la care merita. Se da un pic peste cap ritmul vietii asa cum o stiai, se schimba prioritatile, in fine, you know the drill. Dar ceea ce te ajuta este ca si perceptia ta se schimba; si tot ceea ce ti se parea incomensurabil de greu inainte, devine parte din tine, devine ceva ce simti ca ai fi putut face dintotdeauna, devine scopul pentru care te dai jos din pat dimineata. Si recompensele sunt sub forma unor ochisori mari si mirati care te cauta in fiecare dimineata in patul in care nu ai dormit cine stie ce in noaptea care tocmai s-a incheiat; a unei gurite care se mai schimonoseste in plans dar care se deschide si in cel mai mare si mai sincer zambet pe care l-ai vazut vreodata; a unor manute care capata in fiecare zi mai multa coerenta in incercarea de a te apuca de deget.

Deci, am zis ca e o schimbare. Apoi, e frumos tare. Inveti sa faci toate lucrurile cu o singura mana. Inveti cum e sa ai mereu un omulet mic lipit de tine, in tot ceea ce faci (daca ai un omulet ca al meu, care nu sta prea mult timp intr-un loc singur 😀 ) Inveti sa schimbi scutecele, care, apropos, nu miros asa de urat (inca) si cu ochii inchisi. Inveti sa iubesti inca si mai mult si in alt fel decat stiai ca poti. Inveti sa folosesti un wrap. Inveti sa faci lucrurile pe bucati, atunci cand ai ocazia, nu cand vrei –  in mod dubios, asta ma ajuta sa am o casa mai ordonata decat inainte, cand amanam stransul unor haine si cateva saptamani 😀 Inveti sa dormi intepenita intr-o pozitie. Ca veni vorba, inveti ca nu e chiar atat de greu sa supravietuiesti dormind in intervale de maxim 3 ore. Inveti parcul de langa bloc pe de rost. Inveti ca specia mamelor este cea mai periculos de contrazis (cu tine in frunte, fireste). Inveti ca sotul tau e cel mai bun si mai emotionat tata din lume si inveti sa iti protejezi in cu atat mai multe feluri relatia cu el.

Nu stiu ce sa mai scriu acum. Am scris si-asa o tona, imi vine sa sar de la una la alta, sunt vraiste 😀 Dar dupa cum spuneam, sunt fericita. Stau cu Sofia care imi doarme pe burta, mananc cookies cu merisoare si ciocolata alba si beau ceai si sunt fericita. Abia astept sa il facem pe al doilea 😀

ceva de bine

Voiam sa incep cu o nota optimista in 2010. La multi ani, btw.

Astazi examinam, ca de obicei, oamenii din metrou. (De multe ori imi place sa creez  caractere fictive pe care le aplic oamenilor doar asa, dupa felul in care sunt imbracati si dupa expresi fetei, dar despre asta alta data.) Si mi-am adus aminte cum, acum un an jumate cand am scapat eu pentru prima oara in ordonata Suedie, am fost foarte impresionata de faptul ca acolo majoritatea oamenilor din tren/metrou citeau carti, nu ziarul Libertatea ca la noi. Bine, in Suedia nu cred ca au Libertatea. In fine. Eram foarte dezamagita de natia mea de cititori de Click si scoteam cu ingamfare cartea din geanta de fiecare data, cu o mica strambatura de dezgust la adresa mocofanilor.

Ei bine, azi am avut revelatia faptului ca in acest an jumate au aparut foarte multi cititori de carti in metrou. Aceeasi oameni care rasfirau alta data pagini de tabloid stau acum cu nasul in cate un roman. Foarte multi citesc, fireste, cartile de la adevarul/jurnalul/maistiueuce. Dar si asta mi se pare un lucru foarte bun. Am auzit multe pareri negative de-a lungul timpului la adresa actiunilor acestor ziare, si nu sunt de acord cu ele. Chit ca sunt oameni care nu pricep nimic din cartile alea, dar macar trec prin ele, si in loc sa isi piarda cateva zeci de neuroni interesandu-se ce a mai facut sexi braileanca, si-i pastreaza incercand sa inteleaga ceva dintr-o carte. Io zic ca e de bine. Adica poate, doar poate, e un semn bun pentru generatia a treia de acum incolo.

Si in plus, la Dristor au pus panouri de-alea de arata cate minute mai sunt pana la urmatorul metrou. De alea am fost foarte incantata, cred ca plang dupa ele de vreo cativa ani. Si se repara toate scarile rulante din Bucuresti cred. Bine, dureaza o vesnicie, dar totusi.

E un pic mai bine. Sunt optimista azi, am spus. La multi ani din nou 🙂