Arhivele lunare: Februarie 2009

stii cand e cel mai naspa?

(ok, nu cel mai naspa, dar suficient de)

Cand iti dai seama ca tot ce ai vrea la un moment dat e sa te simti, sa fii un pic special. Un pic altfel decat ceilalti. Si dupa aia esti suficient de realist sau de masochist incat sa realizezi ca intotdeauna vor fi oameni la fel ca tine, care fac ceea ce faci si tu, unele poate mai prost decat tine dar unele mai bine decat tine. Si atunci unde e sclipirea ta? Unde faci tu diferenta fata de ceilalti? De ce tu si nu altul? Care e faza? Si, in cel mai rau caz, cum poti sa scapi de gandurile astea? 🙂

Anunțuri

personaje principale si crize de identitate

Mi-a devenit intr-o zi evident un lucru care este in mod fireste evident pentru oricine, dar cum eu am o minte mai contorsionata, ajung mai greu la evidenta aflata la indemana celorlalti oameni. Ne vine foarte usor sa ne identificam cu personajul principal din orice film sau carte, pentru ca in propria noastra viata noi reprezentam acest personaj. Ideea de a ne regasi intr-un alt personaj secundar ne repugna pentru ca automat ne scade importanta pe care ne-o acordam in mod mai mult sau mai putin constient. Chiar daca personajul principal e un criminal in serie, suntem facuti de asa natura (si scenariul ne ajuta, fireste, mai putin in „No Country for Old Men” dar acolo e din cauza ca filmul e incredibil de plicticos si nu intelegi nimic 😀 ) sa ne gasim puncte comune cu el. Un personaj principal nu va putea fi niciodata fundamental rau, pentru ca ne-ar facea sa parem pe oricare din noi fundamental rai.

Dar e foarte dificil, chiar si asa personaj principal cum esti,  sa iti pastrezi identitatea intr-o relatie. Nu in orice relatie de fapt, ci in relatia cu acea persoana care iti bulverseaza traseul bine definit pana atunci. Cu persoana care nu mai e doar un afluent minor, ci o forta cu care te ciocnesti si impreuna cu care iti schimbi traiectoria intr-un mod ireversibil. In momentul ala e foarte firesc ca eu sa devina noi dar se creeaza pericolul sa te pierzi de tot in acel noi. (Femeile mi se par predispuse la asta) Nu vei mai putea fi oricum perfect egal cu ceea ce erai inainte, fiindca anumite parti din tine se vor schimba fundamental prin interactiunea intensa cu celalalt, dar trebuie sa faci un efort sa iti pastrezi individualitatea, femeie. Incep sa inteleg mult mai bine conceptul din spatele luptei cu memoriile colective pe care o aveau initiatii din Dune (daca n-ati citit Dune nu va bateti capul, am eu o obsesie 🙂 ) si sentimentul de regasire a propriei entitati. E un ciudat sentiment de liniste viscerala.

Azi

E ca dracu. Nici macar sa urasc pe cineva pana la capat nu sunt in stare. Si mi se pare la fel de stupid sa te chinui sa urasti pe cineva ca si sa te chinui sa iubesti, desi iarasi mi se par egal necesare amandoua. In fine, explicatia este ca probabil confund sentimentul de ura cu alte chestii, frustrari, invidie, nesigurante, mai stiu eu ce. La fel cum si iubirea prea des e confundata cu diverse alte treburi care nu au nicio legatura cu ea de fapt. Asta inseamna ca nu am urat niciodata pe nimeni cu adevarat. Oare e nevoie si de asta pentru o dezvoltare completa si armonioasa a fiecarei persoane, sau se poate trai si fara? 😀

e enervant…

… ca de cele mai multe ori nu reusesc sa fiu de o anumita parere ferma, fiindca inainte de a da verdictul ma gandesc la cum as putea fi contrazisa. Si o data ce gasesc argumentul contrar, mi se pare atat de bun incat nu mai reusesc sa imi dau seama care e parerea mea de fapt. Si inclin sa dau dreptate ambelor parti si imi e foarte greu sa sustin oricare dintre cele doua puncte de vedere. Voua vi se intampla asa ceva? 🙂

lucruri bune

Ma chinuia aseara o idee dar imi era prea somn sa imi caut laptopul, asa ca am scrijelit-o pe telefon. Nu stiu daca o sa mai iasa la fel de inspirata dar in fine. Ma gandeam ca lucrurile bune incep sa ti se intample atunci cand esti pregatit pentru ele. Atunci de-abia incepi sa le percepi, sa le vezi cu adevarat. Mai mult chiar, asta se aplica si perfectiunii; de fapt notiunii de perfectiune, pentru ca perfectiunea in sine este o utopie, asa ca in realitate fiecare dintre noi are o perceptie subiectiva asupra ei. Si intr-un fel e normal, cred, sa o vezi doar atunci cand esti pregatit pentru ea, atunci cand ti-o doresti. Pentru ca altfel vei cauta defectele si le vei gasi, fireste, vorbind despre notiuni subiective.

Adica, o anumita latura a vietii tale poate deveni, in mod subiectiv, perfecta atunci cand incetezi sa ii mai cauti defecte. Si poate ca asta este cel mai apropiat punct de perfectiune in care ne vom afla vreodata.

Cismigiu

Azi dimineata, mult mai devreme decat normalul noilor mele dobandite obiceiuri, am avut drum prin vechiul parc din centrul orasului. Iubesc Cismigiul intr-un fel discret si totusi fundamental, asa cum iubesc toate lucrurile strans legate de copilarie.

Cismigiul imi aduce instantaneu aminte de doua persoane: mama si tataie. Amandoi mult mai tineri…

Cu mama am fost pe-acolo de catvea ori poate, dar imi aduc aminte ca si cum s-ar fi intamplat mereu. Treceam in mod sigur de cate doua ori pe saptamana, in drumul de la statia Izvor la Casa Centrala a Armatei, cum se numea pe atunci, pentru lectiile de pian. Imi aduc aminte in special primaverile, cand ma uitam in fiecare zi cu nerabdare dupa capetele ghioceilor, pana cand in sfarsit, intr-o buna dimineata, erau acolo, in petece albe printre cele cateva fire de iarba timpurii. Apareau mai tarziu si viorelele si niste floricele galbene lucioase pe care nu am stiut niciodata cum le cheama 🙂 Si traiam momentele astea cu intensitate de care imi e dor acum, cu bucuria cuiva care descopera cine stie ce comoara. Si nu cred ca am cules vreo floare vreodata, cu toate ca tanjeam dupa asta de fiecare data cand le vedeam, dar aveam mult prea bine inradacinata in cap ideea ca nu am voie, asa cum nu aveam voie sa calc pe iarba. Si intr-un fel, interdictiile astea contribuiau la perceptia din capul meu asupra Cismigiului ca fiind un loc special, aristocratic, spre deosebire de parcul din cartier de exemplu, unde stiam ca pot sa fac si tumbe pe iarba si sa rup cate flori voiam. Cismigiul era ca o casa veche, frumoasa, a unui unchi bogat poate, unde mergeam „in vizita”. Aveam aceeasi infrigurare de fiecare data, indiferent cat de des mergeam acolo.

Cu tataie mergeam inca si mai des. Mergeam cu troleibuzul banuiesc, nu mai tin minte si oricum la varsta aia nu imi era deloc clar care e diferenta intre troleibuz si autobuz, fiindca inca mai existau autobuze cu burduf 😀 sau poate tot cu metroul. Cumparam jumatate de paine de la brutaria de la coltul parcului, vis-a-vis de primarie, si mergeam direct la locul cu porumbei. Si cu greu ma mai urneam de acolo, fascinata de agitatia zgomotoasa si continua a pasarilor. Ascultam apoi povestea statuii Sissi, de care nu ma saturam pentru ca izvorul ala mi se parea cam printre cele mai frumoase izvoare din lume. Era perfect, cu micutele lui arcade si scurta albie ciobita de piatra. In multe zile, urma plimbarea pe aleea cu statui, si tataie ma invatase numele fiecareia si era cea mai mare placere sa ma straduiesc de fiecare data sa aduc aminte corect cine e cine. Fiecare bust avea cate un detaliu amuzant dupa care il recunosteam. De exemplu, tin minte perfect cum aveam impresia clara ca lui Titu Maiorescu barba ii creste direct din gura 😀 si fusese catalogat drept „ala care isi isi manca barba”. Si intr-un final ajungeam la coltul sahistilor, tataie fiind mare amator de sah, unde in mod ciudat nu ma plictiseam niciodata uitandu-ma la batranii, intotdeauna extrem de artagosi, care isi petreceau zilele in fata pieselor de plasti ieftine.

Imi mai placea foarte mult „muntele” din mijlocul parcului, pe care l-as fi urcat de cate 20 de ori pe zi, pe potecutele cu scarite si mai ales pe langa, direct pe pietre 🙂

Mai tarziu am ajuns si in partea din spate a parcului, unde ascultam incantata povestile mamei despre lebedele care ar fi domiciliat acolo cu ani in urma. Posibil sa fi fost vorba si de ceva pelicani, sau posibil sa fi fost numai imaginatia mea de atunci, transformata acum in false amintiri. Imi era destul de ciuda ca eu prinsesem zile atat de plicticoase si in acelasi timp imi crestea respectul pentru vechiul parc.

Mult mai tarziu ma plimbam prin Cismigiu cu cea mai buna prietena, vorbind despre baieti, barfind, facand planuri de viitor… Tot in Cismigiu am fost la singura pseudo-intalnire cu baiatul de care am fost indragostita cam mare parte din liceu (foarte romantica intalnire de altfel, am vazut Mr. Bean the Movie 😀 ), din care a ramas pana acum o floare de lacramioara presata cu grija in jurnalul de atunci.

Dar cel mai pregnanta amintire raman tot ghioceii. As fi vrut sa am un pic mai mult timp azi dimineata pentru reverii 😛 Abia astept primavara!

American Pie

The original…

Nu stiam ca azi se comemoreaza asta, toti anii astia pentru mine 3 februarie a fost doar ziua mamei mele (la multi ani by the way 😀 ), dar melodia lui Don McLean a fost intotdeauna printre favoritele mele.

Bonus: