Arhivele lunare: Mai 2009

Cosmeticiana mea e si ea om

Vorbesc cu fetele in postu’ asta, ca voi, gigi-durilor, habar n-aveti ce zic. Daca ati avea, v-ati face mici, mici si ati plange ca vreti la mama. 😀

Va ganditi periodic (cam o data, de doua ori pe luna poate) ca sunt putine lucruri mai rele decat mersul la cosmetica. Din pacate pentru mine, am aflat astazi care e unul dintre ele. Bine, sunt multe lucruri mai rele, da’ restrang acum aria la posibilitatile femeilor cu o viata normala dupa standardele in care am crescut noi. In fine. Si spuneam, in caz ca erati curioase. Este sa te duci la cosmetica in conditiile in care cosmeticiana ta este proaspat divortata si tocmai are o cearta furibunda cu iubirea ei de o viata (nu, nu cel de care divortase, altu’). Cum de unde stiu, pai e lege sa iti povestesti viata cosmeticienei si sa o stii pe a ei. Barfa de la cosmetica e un subiect despre care se poate scrie un roman. 😀

Revenind. Ahhhhh, senzatia pe care o ai cand ceara fierbinte ti se intareste prin diverse locuri si o auzi pe fata altminteri vesela pe care o stiai urland in telefon „Lasa-ma in m*** m***** in pace, dobitocu’ p@$%@$%@%%&, nu intelegi ca imi sta clienta pe masa aici? Iti inchid, sa stii!!! Lasa-ma, ca sparg telefonul, ca am mai spart doua azi!!!!!” Si cu un gest violent inchide telefonul si se intoarce brusc spre tine, cu o sclipire usor dementa in ochi. Si tu, stiind ce urmeaza, iti iei o privire inocenta si usor terorizata, rugandu-te in acelasi timp din tot sufletul ca gestul pe care urmeaza sa il faca cosmeticiana sa nu cuprinda CHIAR toata furia impotriva nenorocitului. Care nenorocit, nu pare sa fie impresionat de soarta ta nefericita, si continua sa sune, pana la pulverizarea totala a nervilor celor doua fete din povestirea de fata.

A continuat asa o perioada. Putin imi pasa cine avea dreptate, da’ mie imi venea sa ii smulg telefonu’ si sa ii spun „psihopatului” ca ii doresc sa stea el cu ceara fierbinte pe varfu’… nasului in conditii similare, dupa care sa il arunc intr-un veceu. Telefonul, nu pe el 🙂 Dupa care sa ma duc dracului in alta parte. ORIUNDE in alta parte.

Am scapat cu bine, in caz ca va intrebati. Ma doare, dar sunt bine, imi revin 😀 . M-a amuzat insa pana la muscatul buzelor sa nu rad partea in care, in mijlocu’ uneia dintre disputele telefonice, fata mea ii spune „dobitocului”: „Niciodata nu imi respecti munca!!! Tu nu intelegi ca eu am o datorie MORALA fata de clientele mele???!!” WTF? Eu nu stiam 😀 Pe bune? Se depune si un juramant?

Altfel, e o fata de zahar cosmeticiana mea. Sa nu credeti altceva, ca  de-aia nici nu sunt suparata. Da’ e o experienta pe care nu mi-o doream neaparat 🙂

Milano revisited

– articol scris pe 11 mai 2009

Milano e al doilea oras in care revin. Nu de bunavoie, dar cu mare placere, fiindca si-a castigat usor inca de prima data locul pe lista de favorite. Din mai multe motive dintre care, din nou trebuie sa recunosc, amintirile anumitor momente oarecum placute nu sunt chiar pe ultimul loc. In definitiv e firesc sa iti ramana in suflet locurile unde te-ai simtit bine.

In general, cand plec undeva, ma poseda o neliniste acuta si starea de stres care nu prea ma paraseste capata dimensiuni interesante. Dar totul pare sa se linisteasca in avion. Si acum, dupa aterizare, pe drumul dinspre aeroport, eram deja cuprinsa de entuziasmul de a fi intr-un loc strain. Mai ales ca drumul trecea printre livezi de salcami infloriti, care nu se terminau decat ca sa faca loc unor castani la fel de infloriti sau unor grupuri de casute ciudat de atragatoare in griul si caramiziul lor. Si aparent salcamii infloriti au proprietati benefice asupra mea. 🙂

N-am apucat sa scriu despre el prima oara, si acum nu prea am timp sa vizitez, dar Milano este, exceptand pretul exorbitant al vietii, unul dintre orasele in care declar cu mana pe inima ca mi-ar placea sa traiesc. Arhitectura e spectaculoasa pe alocuri (multe locuri); sunt si multe cladiri kitschoase, sunt si altele, si mai multe multe, pur si simplu frumoase, exceland cu domul care m-a impresionat foarte mult inca de prima oara cand l-am vazut, mai ales acoperisul, care e tot numai o dantela de piatra alba.

Imi mai plac mult strazile pavate cu dale mari de piatra, dau orasului asa, un aer elegant si aparte.

Ca si atmosfera, Milano este prea nordic pentru a fi pur italian si prea italian pentru a fi catalogat drept nordic, si pentru mine pare a fi combinatia perfecta. Oamenii sunt alerti si totusi politicosi si mai ales foarte misto imbracati 😀 . E curat aproape ca in Stockholm; sunt magazine, e moda, sunt spectacole, este centru vechi si linistit si fara trafic si cu dom si castel. Sunt cartiere periferice curate si dragute. Si extrem de multe terase cu bere si prosciutto la discretie. Ce poti sa iti doresti mai mult? 😀

Totusi, in momentul asta ceva fundamental lipseste, si abia astept sa ma intorc acasa. Desi cand cititi voi asta, eu voi fi deja acasa, ca momentan nu am net, laptop-ul are buba si eu ecriu cu pixul pe caiet ca in secolul trecut 😀 Si constat cu tristete ca scrisul meu de mana a devenit intr-un fel pentru care ilizibil e un bland eufemism. In fine. A rivederci 😀

PS: pozele din Milano de asta toamna sunt aici.

Capul retezat

Am terminat si „Capul Retezat (A Severed head)”. Deja m-am obisnuit cu stilul si cu leit-motivele lui Iris. Casatoria, adulterul si studiul vietii de familie mi se par cele mai pregnante. Si aici, ca si in restul de romane citite, casatoria nu apare ca o urmare a vreunei mari iubiri, ci e prezentata in toata platitudinea vietii de zi cu zi, plina de conveniente si compromisuri. E o viziune extrem de cinica asupra superficialitatii relatiilor dintre oameni in general; oameni care n-au fost nicicand mai dezbracati de frumusete si noblete decat in viziunea lui Iris. Romanul e intr-adevar o satira extrem de dura asupra unei  societati degenerate, fara trecut si fara visuri de viitor, fara constiinta sau morala. Pana si dragostea are o tenta extrem de pamantie si de dezolanta, parca ar fi o pictura de mare pe furtuna (sunt poeta).

Daca motivele se repeta, personajele in schimb sunt mereu altfel.  Ce forta portretistica a putut sa creeze atatea entitati diferite si complexe si surprinse intr-o continua schimbare? Pe scurt, as putea sa spun ca sunt cu totii nebuni. Dar, de fapt, ceea ce personajele reusesc sa faca este sa ia demonii pe care fiecare din noi ii ascundem prin cotloane mai mult sau mai putin accesibile ale constiintei si sa le dea drumul cu dezinvoltura sa se manifeste in voie. Romanul de fata, ca si restul, se constituie astfel intr-o exagerare voita a slabiciunilor omenesti, pana la limita absurdului (si poate chiar dincolo de ea). Pai da, ca am zis ca e o satira.

Oricum, imi place la nebunie umorul negru care iese la suprafata mai tot timpul. As da exemple, dar stric placerea cui vrea sa o citeasca, fiindca e plina de intorsaturi de situatie a caror anticipare ia prea mult din farmecu’ general. Deci nu. Dar mi-a placut 😀

Sibiu, mai detaliat

Sa revenim…

In ciuda previziunilor meteo catastrofice, am ajuns pe o vreme oarecum insorita; am facut cunostinta cu hotelul si nu stiu cum sunt restul dar in necunostinta de cauza eu il declar cel mai frumos hotel din Sibiu, chiar in piata mare, decorat si mobilat pe interior ca un palat mic (un palatel 😀 )

From 1 mai 2009

Dupa o examinare amanuntita a camerei imense (de la etajul 2, se vedea toata piata 😀 ), am petrecut restul dupa amiezii mancand si plimbandu-ne prin mare parte din centrul vechi. Fireste ca imi placea deja si imi revenea instinctul de mic japonez, care s-a manifestat printr-un numar haotic de poze declarate artistice.

From 1 mai 2009

M-a mirat si nemultumit un pic, mai mult in fiecare zi, procentul exagerat (cred ca 70% nu e o greseala) de restaurante italienesti. Avand in vedere ca si Bucurestiul abunda de ele, sunt un pic saturata de mancarea italieneasca, si in ciuda asteptarilor mi-a fost destul de greu sa gasesc un loc in care sa imi fie satisfacuta in mod acceptabil pofta acumulata de ceafa de porc la gratar cu cartofi prajiti 😀 (am cele mai nesanatoase pofte la mancare, da’ incerc sa le dau urmare cat mai rar). In fine, nu a fost o problema majora, dar intr-un oras ca Sibiul m-as fi asteptat mai degraba la restaurante cu specific medieval decat la pizzerii. Parca nu se potriveau.

A doua zi am mers, fireste, la muzeul satului. Foarte misto amplasat, cu casutele bine intretinute si totusi pastrand o oarecare salbaticie data de padurea de ulmi si stejari, multi seculari. Mi-a placut faptul ca puteai sa intri in multe dintre case, sa urci pe toate prispele, desi asta duce la o potentiala degradare mult mai rapida; mi-a placut biserica mica-mica, de tavanul careia aproape dadeam cu capul, mi-au placut morile de apa si de vant, mi-a placut grija pentru detalii, mi-au placut oamenii care dadeau la coasa pe post de masini ecologice de tuns iarba 😀 si mi-a placut cam tot ce am vazut in general. NU mi-a placut restaurantul-terasa la care am mancat, singurul de acolo, din doua motive nesemnificative: mancarea proasta (ceafa la gratar = felii de mezel lejer arse, cartofii prajiti = cartofi de macdonalds si ciolanul cu varza incredibil de gras) si serviciile tot proaste (am asteptat jumatate de ora sa ni se aduca nota de plata, fiecare chelner pe care il abordam ne spunea sa vorbim cu cel care ne servise si care aparent intrase in pamant). Nu mergeti acolo. Dar per total, muzeul e impresionant si merita o zi intreaga de vizita… trebuie numai sa fii mancat si entuziast, ca sunt foarte multe de vazut.

From 1 mai 2009

Dup-aia… Am vazut muzeul Bruckental, unde eu m-am extaziat la numarul mare de picturi de Grigorescu, Aman, Andreescu, Luchian, Tonitza, chiar si Tuculescu; nu stiam ca sunt atatea acolo si nu ma asteptam. Am urcat intr-un turn (ala dintre piete) si am cinat romantic intr-un restaurat subteran care avea marele avantaj ca dadea meciul. Mama, ce m-am mai bucurat, nu imi venea sa cred ce norocoasa sunt 😀 Dar de data asta gusturile mele culinare s-au declarat total satisfacute, asa ca spatele meu s-a resemnat cu a deveni temporar fan Dinamo, desi portarul lu’ ailalti era mult mai dragut. Niciodata nu am inteles cum poti sa iti alegi cu ce echipa de fotbal tii daca nu dupa cat de draguti sunt jucatorii.

M-am plictisit de scris, da’ voi n-aveti de unde sa stiti, ca n-a ajuns nimeni cu cititul pana aici 🙂 Mai vreau sa spun doar de turnul bisericii (evangheliste?) care era destul de inalt si ale carui scari nu aveau niciun sistem de siguranta, in schimb daca te uitai in jos puteai sa vezi perfect de unde pornisei, nefiind niciun etaj sau platforma intermediara intre randurile de scari. De-asta era poate o idee buna sa nu te uiti in jos pe cat posibil. Si am ajuns langa clopotele imense fix cand se dadea ora exacta, de imi mai zangane si acum creierii, zici ca sunau de sfarsitul lumii, atata galagie faceau.

From 1 mai 2009

Si cam atata. Sigur mi-au scapat acum multe alte lucruri care mi-au placut , mi-am adus intre timp aminte de plimbarea pe langa zidurile vechi ale cetatii si de faptul ca peste tot prin centru reclamele firmelor sunt fortate sa se incadreze in peisaj – de exemplu, sigla Vodafone era maro si nicidecum rosie, doar lumina din magazin era rosie de zici ca era bordel din Amsterdam (nu stiu de unde stie Razvan cum aratau bordelurile din Amsterdam, da’ am trecut peste asta 😀 ).

From 1 mai 2009

Restul de poze aici.

Sibiu

Si uite ca dupa doi ani de zile in care mi-am propus in mod constant sa ajung acolo, am reusit in cele din urma, intr-o nobila incercare de a iesi din Bucuresti de 1 mai si totusi de a nu nimeri in aceeasi vesnica aglomeratie…

Semnificatia aparte a zilei de 1 mai (pentru unii) a avut in mod sigur partea ei de vina in romantismul si afectiunea pe care mi le inspira acum Sibiul. E inevitabila formarea unei legaturi un pic mai stranse cu locurile prin care ti se ratacesc aiurea momentele incadrate mai apoi in categoria „cele mai frumoase din viata”. Dar trebuie separat de toate astea meritul in sine al orasului.

Datorita in cea mai mare parte, sunt sigura, primarului neamt si titlului de capitala a culturii europene la inaltimea caruia a trebui sa se ridice acum mai putin de 2 ani, Sibiul arata natural diferit de orice alt oras romanesc vazut de mine (nu ca ar fi prea multe). Si da clasa de departe mult laudatei Sighisoare. Dincolo de curatenia stradutelor pavate si de cochetaria vechilor cladiri renovate, mi-au placut linistea si calmul pe care numai un centru de oras vechi de sute de ani poate sa le aiba. Adica poa’ sa fie liniste si calm in multe locuri, dar va zic eu ca nu e la fel. Casele astea vechi au ceva profund nemiscat in ele.

Printre  plimbarile prelungite pe stradute aparent mereu altele desi aratau tare la fel si de zacutul amestecat cu discutii fara un scop anume la cate o terasa micuta, au iesit in evidenta hotelul in care am stat, escaladarea turnului bisericii, vizita la Bruckental si cea la muzeul satului. Dar asta mai incolo, odata cu pozele 🙂

happiness

sa stai in pat, in camera in penumbra si sa tii in brate tot ce ai mai scump pe lume; afara sa fie soare si racoare si amandoua sa intre in camera odata cu vantul usor care umfla perdeaua alba de la geam; si prin acelasi geam intredeschis sa se auda rasete si joaca de copii si de pasari galagioase si dincolo de asta sa nu mai fie decat linistea calma a orasului fara masini; si sa stii ca nu ai nicio grija adevarata pe lume; si sa stii ca poti sta asa oricat si ca oriunde te-ai duce sentimentul asta ti-ar fi de ajuns fiindca iti umple existenta pana in goluri pe care nici nu stiai ca le ai.