Arhivele lunare: Ianuarie 2013

Continuum concept si attachement parenting – ce am inteles eu (partea a IIa)

O sa continui cu altceva, momentan. Ca sa ne intelegem despre ce vorbim aici. Mai exact, cu rezumatul meu propriu si filtrat al cartii din titlu. Pe vremuri scriam despre Iris Murdoch, acum m-am reprofilat :)) M-am apucat sa citesc „The Continuum Concept – In Search of Happiness Lost” dupa ce am inceput sa devin un pic ingrijorata, aprofundand diversele informatii referitoare la AP gasite pe net si gasind ceea ce consideram exagerari personale ale celor care le aplicau. Asa ca am vrut sa inteleg de unde a pornit totul. (Desi conceptul de AP a pornit de la Dr. Sears, intelesesem eu ca „biblia” de la baza ar fi cartea asta)

Asa. Jean Liedloff a scris cartea dupa ce a petrecut ceva ani printre indienii din America de Sud si a ramas fascinata de comunitatea lor. Are mai putina relevanta care indieni exact, important este ca experienta asta a inspirat-o sa vina cu o teorie revolutionara (mai ales pentru perioada respectiva) in ceea ce priveste viata in general si cresterea copiilor in special. Pe scurt, ea spune ca omul a functionat intr-un anume fel timp de milioane de ani, perioada de-a lungul careia schimbarile aparute au fost extrem de lente si ca atare perfect asimilate. Insa de-a lungul ultimelor sute de ani sau asa, omul a inceput sa introduca de bunavoie schimbari din ce in ce mai bruste si mai radicale in viata de zi cu zi, schimbari care nu sunt recunoscute de instinctele ancestrale.

Aplicand asta la cresterea copiiilor, Jean sustine ca nou-nascutii au niste asteptari impregnate genetic, a caror neindeplinire duce la traume profunde, la comportamente deviate pe care noi le percepem ca fiind parte din normal, pentru ca de generatii incoace n-am vazut altceva. Dar lucrurile pot sta si altfel, dupa cum ea insasi a observat in cadrul comunitati de indieni, care fiind atat de departe de civilizatie, ramasesera sa se bazeze majoritar pe instincte si isi cresteau copiii „fara sa intrrupa continuum-ul”. Practic intreaga carte se bazeaza pe observarea situatiilor din viata de zi cu zi a indienilor, compararea lor cu situatii similare din civilizatia vestica, si trasul de concluzii.

Mai sunt ceva idei misto pe acolo; una dintre cele pe care le-am retinut spunea ca adaptabilitatea extrema a omului ii aduce atat bine, cat si rau fundamental, pentru ca el este capabil sa schimbe starea de fapt a lucrurilor astfel incat sa isi faca rau singur, ceea ce un alt animal nu ar putea face. Dadea ca exemplu comparativ un mancator de furnici, care adoptat de o familie de oameni se comporta in continuare ca un mancator de furnici, nu isi schimba fundamental comportamentul; pe cand un om adoptat de o haita de lupi (au fost ceva cazuri prin India 🙂 ) ajunge sa se comporte perfect ca un lup si nu mai poate fi integrat mai apoi in societatea umana. Omul nu e in stare sa isi urmeze instinctele primare referitoare la ceea ce are de facut cand evolueaza, daca i se schimba mediul, de aici impactul devastator pe care o crestere gresita il are asupra omului ca si fiinta sociala.

In fine, pentru mine ideile principale cu care am ramas, referitor la cresterea copiilor, ar fi cele de mai jos. Mentionez ca nu sunt neaparat de acord cu ele, cu atat mai putin nu le consider litera de lege in cazul familiei noastre, le listez doar cu titlu informativ 🙂 pentru ca la nivel de teorie imi plac.

1. Un bebelus nou-nascut are nevoie disperata sa fie tinut in brate cat mai mult si sa i se raspunda cat mai repede la orice alta nevoie ar avea. La varsta de cateva luni, nevoile lui sunt inca putine si simple. Foame, somn, scutec curat si apropiere umana. Daaaaaa, tinutul in brate raspunde unei nevoi reale, nu este o fita sau un mod in care bebelusul profita de parinti. Din contra, pentru el este o teroare cumplita (la pasajul asta iti dau lacrimile daca esti hormonal si slab de inger) sa fie abandonat sa planga singur in patut sau carut. Are nevoie sa stea cat mai mult in brate, sa participe in la viata de zi cu zi a familiei, sa asimileze cat mai multe experiente la adapostul sigur al bratelor mamei. Experienta tinutului in brate este primordiala si ar trebui sa dureze pana ce bebe e capabil sa se deplaseze singur prin alte metode.

2. Copiii trebuiesc alaptati la cerere si luati sa doarma in pat cu parintii pana ce ei singuri decid ca vor sa se intarce si sa doarma singuri. Chiar daca asta inseamna varste de genul 4-5 ani. Ei, aici deja apare o diferenta imensa fata de ceea ce stim noi. Mi se pare dificil, sincer, atata vreme cat nu traim in sat, si nevoile vietii citadine sunt complet diferite. Dar na, cu cat e mai lunga perioada in care e posibila aplicarea, cu atat mai aproape de adevar, banuiesc 🙂

3. Rolul primordial al mamei este „sa fie acolo”. Pentru orice si oricat ar avea nevoie copilul ei. La inceput, asta inseamna cam 95% din timpul ei 🙂 dar pe masura ce copilul creste si simte ca primeste afectiunea de care are nevoie, ca i se raspunde la nevoi, devine mai independent si mai sigur pe el, si vrea singur sa se desprinda, intorcandu-se la mama doar atunci cand are nevoie de prezenta ei.

4. Un copil caruia i se raspunde la nevoi nu trebuie sa insemne un copil rasfatat. E datoria parintelui sa identifice corect nevoile si sa nu ofere mult mai mult decat este necesar. Pe masura ce creste, copilul are nevoie sa vada in parinte o figura pe care sa o urmeze, care sa ii spuna ce e bine si ce e rau, de la care sa invete; nu are nevoie sa se simta centrul universului parintesc, ci doar un alt membru al familiei, DAR iubit si respectat in mod egal cu restul de membri. Asta mi se pare extraordinar de corect, si in egala masura foarte greu de aplicat in societatea noastra dominata de extremele „odoru’ lu’ mama, iti da mama ce vrei tu” si „taci si stai jos, eu te-am facut, eu te omor”.

5. Copiii NU sunt proprietatea parintilor 🙂

6. Omul este fundamental o fiinta sociala. E important sa ai incredere in copiii tai, in faptul ca, instinctiv, cresc in directia buna, nu sunt gresiti din fabricatie si nu trebuie reparati din oficiu.

7. Tot instinctiv, e bine sa lasi libertatea copiilor sa exploreze si sa decida singuri daca o situatie este pericoluasa sau nu. Asta mi se pare extrem rau 😀 Adica e OK pana la un punct, e chiar recomandat si inteleg logica din spate (o data ce copilul stie ca tu esti mereu acolo sa ii spui ce e periculos si ce nu, creste cu impresia ca te astepti ca el sa dea gres daca e lasat singur, si cu prima ocazie, instinctul lui va functiona invers si va face exact lucrul de care te temi – va cadea de pe scari, in apa, in groapa etc.) dar autoarea dadea exemplu cu ceva bebelusi care se jucau cu niste cutite fara sa se taie. Poate ca intr-un univers paralel as putea sa am atata incredere in instinctele de supravietuire ale copilului meu incat sa ii dau ceva macete sa le jongleze. Sorry, dar e prea mult 😀

8. Copiii cresc cel mai bine intr-un mediu mixt, si mai ales inconjurati de alti copii de diferite varste mai degraba decat de adulti. E important si pentru mama sa nu devina izolata, sa incerce sa isi continuie viata de pana atunci, integrand copiii in ea. Fraza care mi-a placut mult a fost cea care concluziona faptul ca cresterea copiiilor nu ar trebui sa fie vazuta ca o corvoada separata, iar actiunile de ingrijire a copilului sa devina parte din rutina de zi cu zi, nimic extraordinar aici, circulati va rog 🙂

9. Aaa, tot aici as mentiona inca o chestie misto. Asa cum nu e bine sa impregnezi copilului sentimentul ca te astepti intr-una ca el sa greseasca (prin vesnicele repetate si infinit inutilele „ai grija ca aluneca”, „vezi sa nu cazi” etc.), nu e bine nici sa te prefaci extrem de surprins de cate ori el face un lucru bun. Adica apreciaza-l, normal, dar nu pe un ton care ar putea denota ca nu te-ai fi asteptat in veci ca el sa reuseasca asa ceva.

Si cam asta. Nu cred ca am uitat nimic fundamental. Per-total, e o carte care merita citita, chiar daca nu luata ca biblie 🙂

Anunțuri

Continuum concept si attachement parenting – ce am inteles eu (partea I)

Ca tot e la moda. Maaaaare moda. E totusi o moda mult mai benefica decat altele, daca ma intrebi pe mine, chit ca aduce exagerari si extreme, unele chiar periculoase.

Nici nu mai tin minte cum vedeam lucrurile inainte de a citi prima oara despre conceptele astea din titlu. Adevarul e ca nici nu mi-am batut capul prea mult cu lucruri din-astea pana ce nu m-am trezit cu ditamai burta. Stiam asa, franturi din auzite; ca bebelusii plang mult de tot, ca unul dintre scopurile primordiale e sa ii faci sa doarma noaptea, ca nu tre’ sa ii inveti prost (in brate si pupati adica :D), ca sunt santajisti de mici, ca una, ca alta. Basic stuff. Bai deci nu imi vine sa cred, eu chiar credeam lucrurile astea 😀 I-auzi, Sofia. Jos de pe burta mea, treci imediat si dormi in patut 😀

Dar am inceput incet-incet sa aflu ca exista si alte adevaruri. Cred, fara sa ma insel prea tare, ca primul articol care mi-a dat cu adevarat de gandit, a fost cel al Mariei, un raspuns care m-a emotionat mult si mi-a deschis ochii catre mai multe. Maria, stiu ca tu nu esti fana AP, dar n-am ce-ti face, sincer, tu mi-ai deschis drumul pierzaniei :)) Au urmat alte bloguri de mame de pe care mai spicuiam cate un articol care ajuta sa imi intareasca noile convingeri: Sleepy, Atasat la sanul mamei, Alex creste si siiiigur mai erau, dar din pacate mi-am pierdut toate bookmark-urile la un upgrade de windows 🙂 Nu spun ca fetele astea sunt neaparat AP% (nici nu stiu daca exista asa ceva :D), nu spun nici ca nu sunt; recunosc ca n-am citit niciunul cap-coada, dar de aici am asimilat informatie care sa ma ajute sa imi construiesc propriul sistem. Am gasit apoi Naste cum simti, unde am facut si cursurile Lamaze, si site-ul de AP din Romania. Nasterea se apropia si eu eram din ce in ce mai convinsa ca vreau sa fiu o mama afectuoasa, ca imi voi lua copilul in brate muuuult si ca nu il voi lasa sa planga singur sub nicio forma.

Vreau sa scriu multe si nu stiu cu ce sa incep. Exista multe definitii si descrieri pentru ceea ce inseamna AP, unele extrem de detaliate, exista site-uri si carti. Nu vreau sa incerc sa fac asta aici. Dupa cum spune si titlul, as vrea sa incerc sa sintetizez ce am inteles si vreau sa aplic eu. So. Pentru mine AP inseamna, simplu, sa fii acolo pentru copilul tau cat mai mult posibil, atata vreme cat asta nu te transforma intr-o mama frustrata, nemultumita, nervoasa si obosita, atata vreme cat asta este ceea ceea ce iti doresti cel mai mult pe lume (in mintea mea asa ar trebui sa fie, dar sunt constienta ca nu se aplica in toate cazurile). Sa nu iti fie teama sa il tii in brate, sa il alinti si sa ii dai dovezi de afectiune. Zic teama, pentru ca o atare atitudine merge, momentan, impotriva sistemului, impotriva a ceea ce ne invata sociatatea, prin toate canalele ei, ca e normalul. Cum am aplicat asta?

1. Nasterea. Am fost un pic obsedata de nasterea naturala. Conform teoriei, cel mai benefic ar fi fost sa nasc acasa, intr-un mediu familiar, cu cat mai putine persoane straine in jur, intr-o atmosfera calma, in semi-intuneric, in ritmul meu; sa las cordonul netaiat cat mai mult, eventual pana ce se desprinde si cade singur. Sa pun copilul la san imediat ce iese si sa il tin lipit de mine cat mai mult. Exista enorm de mult material si pe tema asta, cautati „lotus birth” sau „natural birth” pentru detalii. Eu am ales din filosofia asta ceea ce am considerat ca se potriveste cu situatia si felul meu de a fi. Am respins in mod constant gandul nasterii acasa, pentru ca, desi credeam cu tarie, in urma a ceea ce am citit, ca nasterea este un proces profund natural si normal, prin care orice femeie are dreptul sa incerce sa treaca fara interventii brutale si nenecesare, credeam de asemenea ca progresul are rolul  si partile lui fundamental bune, care nu pot fi ignorate 100% si de care intentionam sa profit atata vreme cat aveam posibilitatea. Un proces natural nu e neaparat lipsit de riscuri, si riscurile unei nasteri nu sunt chiar neglijabile. Altfel banuiesc ca nu ar fi fost atat de comuna moartea mamei la nastere in secolele trecute.

Asadar. Am avut un doctor care mi-a urmarit sarcina, caruia i-am impuiat capul la fiecare vizita despre cum vreau sa nasc eu natural, despre cum nu vreau sa aud de cezariana, de epidurala, de epiziotomime, de oxitoccina, despre cum vreau sa am un travaliu activ, despre cum vreau sa nasc in pozitia gravitationala, in cap, in maini :))) Cum mai citeam cate ceva, ii mai explicam. El era mereu cu zambetul pe buze si ma asculta 😀 Am vrut sa discut cat mai mult posibil pe tema asta, ca sa ajung sa simt ca am incredere deplina in el, pentru ca asta imi doream; sa stiu ca e cineva acolo care sa nu intervina decat daca este absoluta nevoie, DAR sa stie cand e exact acea nevoie. Am ales sa nasc la Regina Maria. Aveam impresia ca la un spital de stat nu voi putea avea parte de „naturalul” pe care mi-l doream, cel putin nu in Bucuresti, din conditii diverse. Si dintre spitalele private, metodologia de la RM mi s-a parut cea mai apropiata de ceea ce imi doream eu.

Dupa toate pregatirile astea minutioase, am nascut cu medicul de garda, in juma de ora. Nici sa fi vrut, nu ar mai fi fost timp de vreo interventie; ce oxitoccina, ce travaliu activ (a fost foarte activ, pe bancheta din spate a masinii, simtind fiecare gropita din asfalt), ce epidurala, se ruga doctorita de mine sa nu imping chiar inca, sa isi puna manusile :)) Revenind la ceea ce spuneam initial, nu am nascut din pozitie gravitationala, nu stiu daca era intuneric, nu stiu cine mai era in sala in afara de doctorita si Razvan, si nu prea a contat atat de mult in cele din urma 🙂 Pe Sofia mi-au adus-o inapoi dupa nici o ora, apoi am fost nedespartite. Nu a fost o nastere serena cum citisem, dar nici nu avsesem vreo clipa pretentia la asa ceva; pentru mine a fost perfect asa cum a fost. N-a fost violenta, n-a fost traumatizanta, a fost un inceput minunat al legaturii afective dintre Sofia si noi.

Iar m-am intins. Nu mai sunt in stare sa scriu posturi scurte, vad. Despre ce a fost dupa nastere, in episoadele urmatoare 🙂

Cum a fost cu alaptarea

Initial m-am gandit ca exista destula informatie pe tema asta pe internet. Si ca mie mi-a fost usor si ca nu am ce sa scriu despre asta care sa fie de folos si altora. Dar de ceva vreme, mai ales in urma repetatelor „wow, inca mai ai lapte? norocoaso” sau „ce noroc ai avut sa ai lapte mult de la inceput”, m-am gandit ca poate tocmai faptul ca mi-a fost usor inseamna ca ar fi bine sa impartasesc experienta in mod public, ca poate am facut eu si ceva bine, ce ii va ajuta si pe altii 🙂

Totul a inceput cu multa lectura in timpul sarcinii despre ceea ce ma asteapta dupa. Si inevitabil am ajuns si la alaptat. Nu m-am gandit vreodata ca as alege de bunavoie sa nu alaptez, nu mi se parea o optiune ca nici macar sa nu incerc. Stiam insa din folclor ca se poate „sa nu ai lapte” si alte dume similare. La combaterea acestor idei m-au ajutat mult cursul Lamaze, grupurile de mame de pe forum si facebook si informatiile pe care le-am gasit pe internet. Toate aceste surse m-au facut sa devin ferm convinsa ca NU se poate sa nu am lapte, ca fiecare femeie este proiectata sa poata asigura hrana puiului ei fara ajutor din exterior (ca altfel nu am mai fi existat demult ca si specie) daca procedeaza asa cum cere natura si nu in contra ei, ca alaptatul poate merge struna de la inceput. Am citit despre pozitionarea corecta, despre cat de important este sa iti pui bebelusul la san cat mai repede dupa nastere, despre alaptarea la cerere si nu la program. Mi-am cumparat Garmastan, lanolina si protectii de silicon 🙂 Nu am cumparat lapte praf. Am ascultat povesti de la mame care in primele luni stateau cu bebelusii aproape non-stop la san, despre cum e normal ca o „masa” de nou-nascut sa dureze si o ora, dupa care sa continuie cu alta masa de inca o ora si tot asa, despre cum alaptatul poate sa fie greu la inceput, dar cu rabdare devine una dintre cele mai placute activitati. Si am citit, si am citit, si le asteptam pe toate cu drag.

Si a venit momentul nasterii. Eram pornita rau pe nasterea naturala 🙂 si am avut parte de ceea ce imi doream in mare parte, nici sa fi vrut nu puteam naste altfel la cat de repede s-a petrecut totul; insa despre asta, si despre cat de frumos se poate naste si la spital in Romania, ca tot am auzit numai povesti horror si despre asta, poate ca am sa scriu un post separat. Si am tinut-o pe Sofia in brate la doar cateva secunde de viata; si am tinut-o apoi din nou la mai putin de o ora, dupa ce s-a terminat cu toate manevrele de dupa nastere. Si cumva totul a devenit incredibil de natural; am pus-o la san, am ajutat-o un pic, dar cumva si ea stia ce sa faca cu gurita aia mica si frumoasa. Si am lasat-o acolo cateva ore; mai schimbam doar partea. Mai manca, mai dormea, nu conta, era acolo, lipita de mine. Mai apoi si de Razvan. Si lipita de noi a ramas si in restul de zile petrecute in maternitate (mai putin cele cateva ore de „plaja” pentru icter, care au fost, de altfel, singurele mele ore dormite). M-a amuzat foarte tare faptul ca asistenta credea ca mai am unul acasa, atat de sigura eram pe ceea ce faceam. Nu stiu de unde stiam, dintr-o data, dar stiam. Si probabil ca asta m-a ajutat si contra sfaturilor de tot felul, n-a venit nimeni sa ma verifice, sa ma traga, sa ma maseze, ne lasau acolo in legea noastra, ca parea ca stim ce facem 😀

Si de-atunci… Un sumar bun ar fi ca Sofia a avut sanul la discretie. Cat de des a vrut, unde a vrut, cat de mult a vrut. Zi si noapte. Si inca il mai are. In fine, pe amandoi. Isi face de cap 😀 A avut perioade cand manca in fiecare ora, a avut perioade cand a stat si 4 ore fara sa manance. Initial imi notam orele de masa, pe parcurs am renuntat, si nici acum nu am habar cand o sa vrea sa manance. Dar stiu ca atunci cand o sa vrea, o sa primeasca 😀 A devenit simplu in momentul in care am acceptat inevitabilul, am acceptat ca noptile mele vor ramane fragmentate pentru o perioada nedefinita si ca tinutele mele de zi vor primi un nou criteriu de apreciere: „oare pot sa alaptez in bluza aia?” 😀

A existat si partea neagra ca sa ii zic asa, perioada de inceput cand ma durea procesul de imi venea sa ma urc pe pereti. Nu aveam rani, pentru ca era bine pozitionata broscuta mea, dar tot durea ca naiba. Pentru asta nu exista solutie magica, sau ce sa zic, eu una nu am gasit-o :D. Trebuie doar timp, rabdare si cremele potrivite. Daca imi aduc bine aminte, pe la 6 saptamani spre doua luni deja era istorie partea asta. A durat mai putin decat credeam.

Nu mi-am pus nicio clipa intrebarea daca am destul lapte, jur, nu m-am gandit nicio clipa la asta. Si-o puneau altii pentru mine :)) Nu am baut ceaiuri de lactatie si nu am folosit pompa. Sofia a fost cel mai bun si mai natural stimulent 😀 pentru ca am lasat-o sa fie. Si am scris toate astea pentru ca, desi acum imi par foarte evidente, imi aduc aminte ca a fost o vreme cand habar nu aveam de ele. Si mi-a prins bine sa citesc, si mi-au prins tare bine sfaturile. Si multumesc din suflet fetelor de la care le-am primit (se stiu ele care sunt :D)

 

here we go again

Pe vremea cand eram blogger-ita cu acte, imi placea sa scriu la inceput de an. Sa contemplu ce a fost, sa imi propun ce va fi. Si cum anul care abia s-a incheiat a fost cu totul special, am zis sa nu ratez momentul sa mai fac niste liste. 😀

In mod normal, 2012 ar fi fost definit de faptul ca am facut 30 de ani. Ceea ce in sine constituie un eveniment destul de important. Dar undeva, candva cand se scria povestea mea, s-a decis ca in ziua de dupa aniversarea mea sa se sarbatoresca de anul asta inainte o noua aniversare, de o mie de ori mai importanta. Si de atunci incolo, viata noastra a devenit minunatul haos in 3, plin de dragoste si de zambete fara dinti. Pe bune, cliseu sau nu, chiar nu am cuvinte suficient de expresive incat sa explic ce a insemnat anul asta pentru noi. Cand scriam aici despre schimbari, habar nu aveam despre ce vorbesc. Dar sunt sigura ca oricine are macar un copil, mai ales daca e nascut de curand, ma intelege perfect, chiar si fara cuvintele alea expresive.

Ce vreau de la 2013? In primul rand, tot multa sanatate, pentru gandacelul nostru, pentru noi si ai nostri. Apoi… As vrea sa imi ramana rabdarea asta proaspat dobandita, sa pot raspunde in continuare fiecarui scancet cu un zambet si fiecarei crize cu o imbratisare. As vrea sa gasim in continuare timp si pentru noi si sa nu uitam unul de celalalt. As vrea sa reusim sa raspundem cat mai bine din ce in ce mai noilor si mai multelor provocari aduse de Sofia, si mai ales as vrea din tot sufletul sa ne iasa abordarea asta „atasata”, sa reusim sa o luam cu noi peste tot, sa o integram in viata noastra ca pe binecuvantarea care este, nu ca pe o povara in plus.

In 2012 am bifat primul scancet, primul zambet, prima strangere a degetului in pumnisor, prima baita, prima apucare a unei jucarii, prima intoarcere pe burta, primul caca, primele sunete, prima mangaiere pe fata, si inca multe altele. De la 2013 astept cu emotie prima ridicare in fund, primul dinte, prima vacanta in  3, prima masa de legume, poate primul cuvant, poate primul pas, si alte si alte premiere, si nu vreau decat sa am mereu entuziasmul si energia necesara sa le constientizez pe fiecare in parte asa cum merita.

Si pentru mine? Pai ce mai ramane? Am familia pe care am stiut mereu ca mi-o doresc mai mult decat orice, in formula aproape completa, am prieteni buni, vechi si noi, am liniste si multa dragoste. Indraznesc totusi sa imi doresc o noapte intreaga de somn. Una, jur, nu mai multe, doar asa, cat sa nu uit ca se poate 😀