Arhive pe categorii: spleen

stii cand e cel mai naspa?

(ok, nu cel mai naspa, dar suficient de)

Cand iti dai seama ca tot ce ai vrea la un moment dat e sa te simti, sa fii un pic special. Un pic altfel decat ceilalti. Si dupa aia esti suficient de realist sau de masochist incat sa realizezi ca intotdeauna vor fi oameni la fel ca tine, care fac ceea ce faci si tu, unele poate mai prost decat tine dar unele mai bine decat tine. Si atunci unde e sclipirea ta? Unde faci tu diferenta fata de ceilalti? De ce tu si nu altul? Care e faza? Si, in cel mai rau caz, cum poti sa scapi de gandurile astea? 🙂

Anunțuri

Poker

Ai avut vreodata impresia ca joci poker cu viata? Si ca mai mult, ai o mana atat de buna incat este practic imposibil sa pierzi? Si sa te arunci in joc fara sa te gandesti prea mult, ca de, iti permiti la cartile tale, si sa faci greseala dupa greseala, si sa realizezi cu stupoare la sfarsitul jocului ca s-a ales praful de mana ta cea buna? Cum, cand dracu ai pierdut, te intrebi un pic nedumerit. Hm… parca aveai niste asi pe undeva, dar degeaba iti scuturi manecile, nu mai e nimic acolo. Si cel mai tare e sa te uiti apoi cu atentie la cei din jurul tau si sa realizezi ca nimeni nu a castigat de fapt. (nu stiu daca asa ceva se poate intampla cu adevarat in poker, deoarece cunostintele mele in domeniu se rezuma la capacitatea de a pronunta oarecum corect „full house” si „all in”) Nici cei care au trisat si s-au uitat in cartile adversarului, nici cei care au jucat la cacialma, nici macar cei care au jucat la doua capete. V-au furat banii, oameni buni. 🙂

Ei bine, in cazul asta… ori inveti, ori te lasi de joc si te rezumi la tabinet sau ceva mai putin costisitor. Si acum, fiecare la el acasa, mi-a facut placere sa joc cu voi dar nu mai am credit.

PS: Teoria asta mi-a adus aminte de „Closer”; nu mi-a placut cine stie ce dar apreciez faptul ca e unul din putinele filme realiste despre dragoste pe care le-am vazut. Pentru ca da, cam asa se intampla in majoritatea cazurilor… m-am saturat de comedii romantice optimiste si cliseice care ne prezinta cu nonsalanta acel procent minim de cazuri happy-end-ice. Plus ca am iubit coloana sonora.

E bine sa crezi?

Ma intreb si eu asa, ca prostu, intr-o seara cam rece de decembrie. Oare e bine sa crezi in oameni? Toata viata am fost educata spre a fi sceptica si cinica, pentru a ma feri de potentiale suferinte. Si in cea mai mare parte a timpului imi place sa cred ca sunt. Sau macar ma prefac, pana si fata de mine, ceea ce pentru voi si pentru orgoliul meu e totuna. Dar cateodata mi se intampla sa cred. Pur si simplu. Si cateodata e extraordinar, si cateodata doare ca dracu. Ar trebui sa cred mai des? Ar merita sa cred mai des? Voi credeti?

Nu sunt utopica acum, nu ma intreb daca ar trebui sa cred ca redusul mintal orice mi se zice. Dar… poate intelegti voi. Sunt unele momente in care chiar vrei sa crezi. In care inchizi ochii si iti astupi urechile si crezi. Si uneori asta duce la fericire, alteori la disperare. Uneori iti iei zborul, alteori ajungi in fundul gropii. Oricum mergi mai departe, oricum sunt doar momente. Dar, intreb eu, merita? Poti sa ajungi la fericire daca nu crezi, deci daca nu iti asumi riscul disperarii?

In cautarea dafinului metaforic

Stii, e greu sa treci prin viata avand ca principal scop nedeclarat strangerea de lauri. Din toate locurile posibile, de la toate persoanele pe care le-ai cunoscut vreodata, fie si pentru cateva minute. In primul rand pentru ca viata ta va fi un esec continuu; statistic si matematic vorbind este si va fi intotdeauna imposibil ca absolut toata lumea sa te placa. Apoi, pentru ca cei din jur nu prea inteleg reactiile tale dramatice la orice vorba mai dura pe care o primesti si esti catalogat drept „ala care nu stie sa primeasca critici”, „da’ ce sari draga asa, ti-a luat cineva galoanele?”, „emo”, „mironosita”. Si mai apoi, pentru ca atunci cand intampini rezistenta, parca intri in transa: te-ai da si peste cap ca sa convingi persoana respectiva ca se inseala, ca tu de fapt ESTI cea mai desteapta, frumoasa si interesanta creatura pe care a intalnit-o pana acum; si firesc ca refuzurile sistematice ale unui om care pur si simplu nu te place, conform dreptului constitutional la libera alegere, te deprima foarte tare. Pentru ca imagineaza-ti cum e cand increderea in tine, si parerea despre umila ta persoana fluctueaza puternic odata cu parerea oricarui nenea de pe strada.

Cum dracu sa traiesti doar reflectandu-te in ceea ce iti imaginezi ca gandesc ceilalti despre tine? Ma doare capul numai cand citesc fraza de mai sus 🙂 Dar… cum?

Paste melancolic

Am o stare din aia de melancolie nedefinita… nu imi prind bine zilele libere vad. Am nevoie sa imi umplu timpul cu ceva ca sa nu ma mai gandesc la balarii. Sunt atat de batrani, Doamne, si neajutorati… Nu i-am iubit niciodata, dar nu pot sa nu fiu trista. E o imagine … nu gasesc cuvantul potrivit. Nici dureroasa, nici dramatica, nici mizera, nici cutremuratoare, dar cate un pic din toate. Si nici nu stiu cum sa ma comport fata de ei. Nu pot sa spun ca sunt ca doi straini pentru ca ar fi mult prea simplu. Fata de straini stiu cum sa ma port. Dar ei sunt familie, familia care nu s-a interesat niciodata de mine si recunosc, nici eu de ei; familia care nu m-a mai sunat de la 18 ani sa imi zica „la multi ani”, dar pe care eu nici nu o sun niciodata; sunt doi oameni batrani si bolnavi, cu care nu am nimic in comun si cu care probabil am petrecul 3 luni puse cap la cap toata viata mea. Ii vad de cateva ori pe an, de obicei de Craciun si de Paste, si de fiecare data e si mai ciudat si mai trist.

Nu mai pot sa scriu. E dureros desi am impresia ca nu e imi e clar ce simt. Sau nu vreau sa imi fie clar. Pentru ca e mai simplu sa te ascunzi. Sa zici ca nu iti pasa. Sunt doi oameni care au iesit demult din viata mea si pe care nu i-am chemat niciodata inapoi. Am presupus ca oricum nu ar fi venit. Dar NICI nu am incercat. Pentru ca e mai simplu, fir-ar a naibii de simplitate!

Mi-e ciuda pe mine, nu pentru acum ci pentru toate momentele in care am facut-o. In care am ranit poate oameni dragi doar pentru ca e mult mai greu sa trec peste o bariera emotionala de orice natura si sa dau o imbratisare, o vorba buna, decat sa ignor situatia si sa spun „las’ ca trece si de data asta”.

As vrea

As vrea sa nu ma mai urasc. „Urasc” e un cuvant prea mare dar nu gasesc un sinonim potrivit; imaginati-va sentimentul de ura la o scara mult mai mica. As vrea sa nu ma mai discreditez in proprii mei ochi; sa nu ma mai autopedepsesc si sa nu mai minimalizez tot ce fac. As vrea sa pot sa vad lumea prin proprii mei ochi. As vrea sa pot sa delimitez ceea ce vreau si ceea ce imi place de ceea ce cred ca ar vrea cei din jurul meu sa vreau si sa imi placa. As vrea sa nu ma mai simt vinovata de atat de multe lucruri; de fiecare data cand ies afara, in oras, de fiecare data cand vin tarziu de la servici, de fiecare data cand mama e nervoasa sau tata nu are timp sau frate-miu nu sta de vorba cu noi, de faptul ca nu am prieten sau am un prieten care nu place nimanui, de faptul ca lucrez aici, in tara, si nu in afara, undeva aiurea, de faptul ca nu am un salariu mai mare.

As vrea sa fiu mereu vesela si senina. Frustrarile imi provoaca o agresivitate necontrolata, agresivitatea ii raneste pe cei de langa mine, ceea ce imi provoaca frustrari si mai mari. E un cerc vicios menit doar sa imi demonstreze din ce in ce mai mult ce fiinta monstruoasa sunt. E o parte din mine pe care o urasc (da, acum chiar o urasc!!!) si care ma uraste. Nu stiu de ce. Se bucura abject de cate ori ma doare, de cate ori gresesc, de cate ori sunt slaba sau lasa sau rea sau egoista. Imi spune ca nu am dreptul sa fiu asa, ca lumea ma va uri din cauza acestor greseli si ca de altfel este numai ceea ce merit. Si rade, Doamne cum rade, muteste, nu in hohote, si cum ma patrunde rasul pana in maduva oaselor… As vrea sa taca, as vrea sa fiu buna, dar nu pot, nu-i asa? pentru ca sunt corupta de rautate orice as face. TACI!!!

Ma doare. Sunt totusi umana. As vrea sa am un raspuns. Macar unul. As vrea sa stiu de unde sa incep. As vrea sa ma vad cu alti ochi in momentul asta. As vrea sa fiu mandra de mine. As vrea sa stiu de ce am aripi. As vrea sa plang. As vrea sa ma gandesc mai mult la ceilalti. Poate asta ar ajuta.

Dar cel mai mult as fi vrut sa fi scris de fiecare data „vreau” in loc de „as vrea” …