Arhive pe categorii: De-ale mele

Ganduri de dupa un an

Ma gandeam ca, odata cu Sofia, o parte din mine a renascut, sau s-a regenerat, sau poate ca s-a generat de la zero si ea. Partea din mine plina de nesigurante, plina de teama de a nu gresi, plina de teama de a nu mai fi iubita pentru ca a gresit, plina de frica sau lenea de a isi asuma responsabilitati nu exista, sau e redusa la un minim absolut cand e vorba de Sofia. Rabufneste cand si cand, dar nu are nicio sansa in fata valului de incredere pe care mi l-a facut cadou ghemotocul asta mic de om.

Pe bune, e ca si cum in mine creste o alta persoana, odata cu Sofia. Si isi face loc, impinge in stanga si in dreapta, si simt cum se mareste putin cate putin in defavoarea vechilor euri. A fost mai intai dragostea pentru tas-su care m-a scuturat un pic, m-a transformat, m-a purificat intr-o oarecare masura. Apoi a venit navala dragostea pentru puiul asta de noi, m-a umplut toata, m-a facut sa pot sa trec peste vechi frustrari si resentimente si sa o iau de la zero pe drumul catre invatarea si acceptarea afectiunii pure.

De cand e Sofia, parca am devenit, in sfarsit, om mare. Poate ca toate starile alea de dinainte de a se naste, cand realizam ca asta e, ca asta va fi prima schimbare cu adevarat si fundamental ireversibila din viata mea, ma pregateau pentru asta. Pot sa iau cu adevarat decizii, pot sa cladesc cu adevarat ceva, ceva real, ceva al meu. Familia mea. Familia noastra ♥

Probabil ca nu se vede inca la exterior, dar eu simt. Constientizez schimbarea asta in mine, ca si cum mi-as vedea celulele divizandu-se. Poate ca nu va ajunge niciodata foarte vizibila, desi vreau sa cred ca da. Pentru ca acum ma vad prin ochii copilului meu, si prin ochii astia frumosi vreau sa ma vad mai buna, vreau sa fiu mai buna. Vreau sa vad cum creste in mine tot mai mult increderea ca pot fi si buna.

Bai, a fost un an GENIAL. Genial. Si cica asta e cel mai greu. Pai daca atunci cand ne-o fi mai greu, asa o sa ne fie, din punct de vedere afectiv, ce sa zic, keep them coming 😀

azi

Sunt intr-o stare de rahat azi. De cand cu Sofia, anumite vesti si intamplari ma afecteaza mult mai mult decat inainte. Ceea ce trecea pe langa urechile sau ochii mei fara sa imi spuna nimic, acum ma face sa plang, pentru ca pot sa empatizez instant cu persoana careia i se intampla.

Si voiam sa spun asta. Cate mame regreta sincer faptul ca au petrecut prea mult timp tinandu-si copilul in brate? Cate mame se uita inapoi la anii copilariei puilor lor si isi spun „cred ca i-am iubit prea mult”? Cate mame isi spun „am petrecut prea mult timp cu copiii mei cand erau mici, era mai bine daca petreceam timpul ala spaland pe jos sau facand mancare”?

Nu stii cand vine un moment in care soarta te forteaza sa te uiti brusc inapoi si sa vezi ce ai facut pana atunci. Indiferent ce ar insemna asta. Iubiti-va copiii. Tineti-i in brate, tineti-i aproape, dormiti cu ei, sarutati-i des, foarte des, alintati-i, spuneti-le ca ii iubiti, spuneti-le povesti, radeti cu ei, jucati-va cu ei, apoi tineti-i inca un pic in brate. Si inca un pic. Si apoi un pic mai mult. Si nu le dati drumul. Sunt ai vostri, ii iubiti, nu mai fugiti de ei in cautarea unui viitor iluzoriu in care va fi mai bine daca acum nu va atasati prea tare de ei si ii cresteti „independenti”. Nu va mai amagiti cu gandul ca nu aveti timp pentru ei din cauza altor lucruri mai importante. Pentru ca EI sunt tot ce-i mai important in viata voastra.

Au fost doua momente in viata mea in care am simit ca daruiesc totul, ca ma pierd pe mine insami intr-o simbioza. Si da, cand faci asta risti sa pierzi totul, risti sa suferi ingrozitor de mult. Si ce daca. M-am regasit, incet-incet, in alta forma, schimbata, dar fundamental tot eu eram. Nu regret nicio secunda. Daca va fi vreodata sa sufar, voi suferi. Atunci, in viitorul ala iluzoriu naspa. Pana atunci, aleg sa continui sa daruiesc totul, sa cred cu ochii inchisi si sa ma bucur de fiecare secunda plina de fericire alaturi de cei carora le daruiesc.

Iubesc din tot sufletul. E ca si cum toata viata m-a pregatit pentru asta. Si dincolo de trairile marunte de zi cu zi, sunt profund fericita si recunoscatoare si nu imi doresc nimic mai mult decat ceea ce am acum. Decat, la un moment dat peste vreo 2 ani, inca un moment de daruire.

It’s just a phase

Daca e ceva ce am invatat in ultimele 10 luni, este ca, in orice moment al vietii m-as afla, e doar o faza. De cand s-a nascut, Sofia nu a avut doua saptamani fix la fel. Cand era bine, era bine 😀 si cand era rau, uneori singurul gand care functiona era „o sa treaca si asta, e doar o faza”. Pusee de crestere, colici, salturi mentale, eruptii dentare, anxietate de separare, apoi iar pusee de crestere, toate au venit si au trecut cu viteza luminii. Si au fost extrem de vizibile, fiind condensate in intervale atat de mici de timp.

Pe noi, adultii, dinamica lenta a vietii de zi cu zi nu ne lasa sa ne dam seama de asta in timp real, dar uitandu-ma in urma, realizez ca de fapt nu am stat nicio clipa pe loc. Totul a fost doar o faza. Mereu am fost cu un picior in trecut si cu unul in viitor, mereu am fost in tranzitie de la o faza la alta. Si nu ma refer acum la faze bine definite de societate – liceu, facultate, serviciu, singur, intr-o relatie, casatorit etc. Ma refer la dinamica noastra interna, la momente de rascruce pe care doar noi stim sa le definim, la perioade care, poate, doar pentru noi au o insemnatate speciala.

Nu stiu cum sa explic mai bine, parca nu mi se aseaza cuvintele cum trebuie. Dar cand ma gandesc la viata mea de pana acum, la toate dramele, la toate bucuriile, la toate sfarsiturile de lume, la toate exaltarile noilor inceputuri, imi e mult mai usor sa aduc la dimensiuni normale o perioada fericita sau una grea. Ma ajuta sa ma bucur mai mult de binele de care am parte, si ma ajuta ca la rau sa imi zic ca da, e rau, si e posibil sa fie inca si mai rau de-atat inainte sa fie bine; dar in cele din urma va fi bine, pentru ca asa e dinamica asta de la inceputul timpului si pana acum 🙂

O nota optimista

Imi place mult sa zbor cu avionul. Dincolo de o senzatie de panica pe care nu o pot suprima complet, o pot doar ascunde bine, la fiecare decolare si aterizare, imi place chiar mult de tot. Imi plac aeroporturile, imi plac escalele, cu cat mai lungi cu atat mai bine, imi place timpul petrecut in avion. Imi place mancarea oribila servita pe zborurile de linie si nu ratez ocazia sa imi iau o bere pe fiecare zbor (nu ratam, ma rog… 😀 ) Daca e ceva ce imi lipseste de la job, si imi va lipsi in continuare, e zborul relativ des cu avionul.

Dar altceva voiam sa spun. Mi-au ramas cateva chestii misto de-a lungul timpului dupa numeroasele zboruri. Una dintre ele este imaginea de neuitat a cerului instelat vazut de la 11.000 de metri, departe de orice lumina pamanteasca. Alta este imaginea rasaritului vazut din avion. Insa cel mai important mi se pare faptul ca, intr-o zi mohorata, oricat de cenusiu ar fi cerul, si oricat m-ar deprima asta, stiu cu certitudine ca undeva deasupra norilor, suficient de sus, e o zi senina si un soare orbitor. Si gandul asta ma face mereu sa zambesc 🙂

malaga-airport-sunset

ganduri vag dezlanate despre dileme morale si alegeri

Intre miile de citate care circula pe facebook si enerveaza un procent semnificativ din populatie, am vazut la un moment dat unul care chiar mi-a placut mult. Era ceva de genul „Stop worrying about the world your children will have to grow up into, and start worrying about the children you raise to take care about this world”  – sau ceva pe-acolo. Desi na, sunt legate oarecum, una n-o exclude neaparat pe cealalta. Mi-a placut pentru ca, in timp ce prima optiune poate indemna la resemnare, nemultumire si alte sentimente la fel de negative si neproductive, cea de-a doua indeamna la actiunea personala.

Ma gandesc mai mult la lucrurile astea de cand cu Sofia, evident. Ma gandesc ca la un moment dat va trebui sa ii explic de ce eu ii spun ca e bine intr-un fel, in timp ce multi fac altfel, si le merge de minune. De ce sa arunce o hartie la cos, cand baiatul din fata noastra a aruncat-o pe jos. De ce sa munceasca daca poate sa fure. De ce sa spuna adevarul cand poate sa minta. Dileme de-astea.

De ce, Sofia? Pentru ca lumea poate fi si buna. Pentru ca odata cu fiecare om care alege calea corecta in detrimentul celei usoare, devine un pic, infinitezimal acolo, nu conteaza cat, si mai buna. Si ce bine ar fi daca din ce in ce mai multi oameni ar alege sa faca ceea ce simt ei ca e bine si trebuie, indiferent de ceea ce vad in jur ca fac ceilalti. Daca fiecare ar alege sa faca el primul pas, din nou si din nou, indiferent daca ceilalti il urmeaza sau nu, si lasand la o parte principiul „eu de ce sa ma obosesc daca alalat nu face, ce, eu sunt mai fraier?”.

Prea multi oameni cauta scurtaturi, „the easy way out”. Si e tare bine sa gasesti si sa folosesti cate-o scurtatura din cand in cand, insa nu sa faci asta ca mod de viata. Nu stiu, in viziunea mea viata nu poate fi numai usoara. Nu poate fi o insiruire de momente in care ai stat si nu ai facut nimic, i-ai lasat pe ceilalti, ca tu nu esti fraier. Cand iti treci in revista amintirile, cu ce ramai? Bai, si eu sunt o persoana comoda, mi-e atat de lene sa fac una si alta, de ma doare. Insa am incercat, cat mai des, sa nu aleg calea usoara in detrimentul celei corecte. Si am constatat, de cele mai multe ori, ca solutiile rapide echivaleaza cu avantaje pe termen scurt si probleme pe termen lung. Stating the obvious here, stiu 🙂

E doar o problema de alegere. Cand eram mica, lumea se impartea in personaje pozitive si personaje negative. Alb si negru. Ani de zile m-am simtit oribil pentru ca imi dadeam seama ca, uneori, prin ceea ce simt, ce gandesc, ma inscriu lejer in categoria personajelor negative. Acum cred ca toti ne putem inscrie acolo, cu mici exceptii. Important e cate din gandurile si sentimentele negative iau forma de fapte. In mod absolut hilar, prima oara cand m-am simtit tentata sa pic pentru totdeauna la pace cu mine insami, a fost in timp ce ma uitam la un film pentru copii (nu spun care :)) ). „I want you to listen to me very carefully, Harry. You’re not a bad person. You’re a very good person, who bad things have happened to. Besides, the world isn’t split into good people and Death Eaters. We’ve all got both light and dark inside us. What matters is the part we choose to act on. That’s who we really are.” Tare drag mi-a ramas citatul asta. Mai ca l-am invatat pe de rost 🙂

Ce pot sa fac pentru Sofia (in afara de a ii da sa citeasca Harry Potter 🙂 )? Sa fiu un exemplu in primul rand. Sa ii ofer toata dragostea de care sunt in stare. Sa o invat ca lucrurile bune nu le faci asteptand ca ceilalti sa le faca la randul lor, sau sa te urmeze. Le faci pentru ca asa crezi tu ca e bine. Tata zicea uneori ca se teme ca ne-a crescut inapti pentru lumea in care traim, prea cuminti si corecti. Dar lumea e facuta tot de oameni. Si eu vreau sa imi cresc copiii asa cum as vrea sa fie toti oamenii din jurul meu. Vor fi destul de destepti si de independenti ca sa se descurce fara a fi rai si egoisti, sunt sigura de asta. Am incredere in ei. Nu stiu daca gresesc, nu am adevarul absolut. Stiu doar ceea ce cred eu ca e bine sa fac, si am sa continui sa o fac, chiar daca exista 1000 de alte cai mai usoare.

Continuum concept si attachement parenting – ce am inteles eu (partea I)

Ca tot e la moda. Maaaaare moda. E totusi o moda mult mai benefica decat altele, daca ma intrebi pe mine, chit ca aduce exagerari si extreme, unele chiar periculoase.

Nici nu mai tin minte cum vedeam lucrurile inainte de a citi prima oara despre conceptele astea din titlu. Adevarul e ca nici nu mi-am batut capul prea mult cu lucruri din-astea pana ce nu m-am trezit cu ditamai burta. Stiam asa, franturi din auzite; ca bebelusii plang mult de tot, ca unul dintre scopurile primordiale e sa ii faci sa doarma noaptea, ca nu tre’ sa ii inveti prost (in brate si pupati adica :D), ca sunt santajisti de mici, ca una, ca alta. Basic stuff. Bai deci nu imi vine sa cred, eu chiar credeam lucrurile astea 😀 I-auzi, Sofia. Jos de pe burta mea, treci imediat si dormi in patut 😀

Dar am inceput incet-incet sa aflu ca exista si alte adevaruri. Cred, fara sa ma insel prea tare, ca primul articol care mi-a dat cu adevarat de gandit, a fost cel al Mariei, un raspuns care m-a emotionat mult si mi-a deschis ochii catre mai multe. Maria, stiu ca tu nu esti fana AP, dar n-am ce-ti face, sincer, tu mi-ai deschis drumul pierzaniei :)) Au urmat alte bloguri de mame de pe care mai spicuiam cate un articol care ajuta sa imi intareasca noile convingeri: Sleepy, Atasat la sanul mamei, Alex creste si siiiigur mai erau, dar din pacate mi-am pierdut toate bookmark-urile la un upgrade de windows 🙂 Nu spun ca fetele astea sunt neaparat AP% (nici nu stiu daca exista asa ceva :D), nu spun nici ca nu sunt; recunosc ca n-am citit niciunul cap-coada, dar de aici am asimilat informatie care sa ma ajute sa imi construiesc propriul sistem. Am gasit apoi Naste cum simti, unde am facut si cursurile Lamaze, si site-ul de AP din Romania. Nasterea se apropia si eu eram din ce in ce mai convinsa ca vreau sa fiu o mama afectuoasa, ca imi voi lua copilul in brate muuuult si ca nu il voi lasa sa planga singur sub nicio forma.

Vreau sa scriu multe si nu stiu cu ce sa incep. Exista multe definitii si descrieri pentru ceea ce inseamna AP, unele extrem de detaliate, exista site-uri si carti. Nu vreau sa incerc sa fac asta aici. Dupa cum spune si titlul, as vrea sa incerc sa sintetizez ce am inteles si vreau sa aplic eu. So. Pentru mine AP inseamna, simplu, sa fii acolo pentru copilul tau cat mai mult posibil, atata vreme cat asta nu te transforma intr-o mama frustrata, nemultumita, nervoasa si obosita, atata vreme cat asta este ceea ceea ce iti doresti cel mai mult pe lume (in mintea mea asa ar trebui sa fie, dar sunt constienta ca nu se aplica in toate cazurile). Sa nu iti fie teama sa il tii in brate, sa il alinti si sa ii dai dovezi de afectiune. Zic teama, pentru ca o atare atitudine merge, momentan, impotriva sistemului, impotriva a ceea ce ne invata sociatatea, prin toate canalele ei, ca e normalul. Cum am aplicat asta?

1. Nasterea. Am fost un pic obsedata de nasterea naturala. Conform teoriei, cel mai benefic ar fi fost sa nasc acasa, intr-un mediu familiar, cu cat mai putine persoane straine in jur, intr-o atmosfera calma, in semi-intuneric, in ritmul meu; sa las cordonul netaiat cat mai mult, eventual pana ce se desprinde si cade singur. Sa pun copilul la san imediat ce iese si sa il tin lipit de mine cat mai mult. Exista enorm de mult material si pe tema asta, cautati „lotus birth” sau „natural birth” pentru detalii. Eu am ales din filosofia asta ceea ce am considerat ca se potriveste cu situatia si felul meu de a fi. Am respins in mod constant gandul nasterii acasa, pentru ca, desi credeam cu tarie, in urma a ceea ce am citit, ca nasterea este un proces profund natural si normal, prin care orice femeie are dreptul sa incerce sa treaca fara interventii brutale si nenecesare, credeam de asemenea ca progresul are rolul  si partile lui fundamental bune, care nu pot fi ignorate 100% si de care intentionam sa profit atata vreme cat aveam posibilitatea. Un proces natural nu e neaparat lipsit de riscuri, si riscurile unei nasteri nu sunt chiar neglijabile. Altfel banuiesc ca nu ar fi fost atat de comuna moartea mamei la nastere in secolele trecute.

Asadar. Am avut un doctor care mi-a urmarit sarcina, caruia i-am impuiat capul la fiecare vizita despre cum vreau sa nasc eu natural, despre cum nu vreau sa aud de cezariana, de epidurala, de epiziotomime, de oxitoccina, despre cum vreau sa am un travaliu activ, despre cum vreau sa nasc in pozitia gravitationala, in cap, in maini :))) Cum mai citeam cate ceva, ii mai explicam. El era mereu cu zambetul pe buze si ma asculta 😀 Am vrut sa discut cat mai mult posibil pe tema asta, ca sa ajung sa simt ca am incredere deplina in el, pentru ca asta imi doream; sa stiu ca e cineva acolo care sa nu intervina decat daca este absoluta nevoie, DAR sa stie cand e exact acea nevoie. Am ales sa nasc la Regina Maria. Aveam impresia ca la un spital de stat nu voi putea avea parte de „naturalul” pe care mi-l doream, cel putin nu in Bucuresti, din conditii diverse. Si dintre spitalele private, metodologia de la RM mi s-a parut cea mai apropiata de ceea ce imi doream eu.

Dupa toate pregatirile astea minutioase, am nascut cu medicul de garda, in juma de ora. Nici sa fi vrut, nu ar mai fi fost timp de vreo interventie; ce oxitoccina, ce travaliu activ (a fost foarte activ, pe bancheta din spate a masinii, simtind fiecare gropita din asfalt), ce epidurala, se ruga doctorita de mine sa nu imping chiar inca, sa isi puna manusile :)) Revenind la ceea ce spuneam initial, nu am nascut din pozitie gravitationala, nu stiu daca era intuneric, nu stiu cine mai era in sala in afara de doctorita si Razvan, si nu prea a contat atat de mult in cele din urma 🙂 Pe Sofia mi-au adus-o inapoi dupa nici o ora, apoi am fost nedespartite. Nu a fost o nastere serena cum citisem, dar nici nu avsesem vreo clipa pretentia la asa ceva; pentru mine a fost perfect asa cum a fost. N-a fost violenta, n-a fost traumatizanta, a fost un inceput minunat al legaturii afective dintre Sofia si noi.

Iar m-am intins. Nu mai sunt in stare sa scriu posturi scurte, vad. Despre ce a fost dupa nastere, in episoadele urmatoare 🙂

here we go again

Pe vremea cand eram blogger-ita cu acte, imi placea sa scriu la inceput de an. Sa contemplu ce a fost, sa imi propun ce va fi. Si cum anul care abia s-a incheiat a fost cu totul special, am zis sa nu ratez momentul sa mai fac niste liste. 😀

In mod normal, 2012 ar fi fost definit de faptul ca am facut 30 de ani. Ceea ce in sine constituie un eveniment destul de important. Dar undeva, candva cand se scria povestea mea, s-a decis ca in ziua de dupa aniversarea mea sa se sarbatoresca de anul asta inainte o noua aniversare, de o mie de ori mai importanta. Si de atunci incolo, viata noastra a devenit minunatul haos in 3, plin de dragoste si de zambete fara dinti. Pe bune, cliseu sau nu, chiar nu am cuvinte suficient de expresive incat sa explic ce a insemnat anul asta pentru noi. Cand scriam aici despre schimbari, habar nu aveam despre ce vorbesc. Dar sunt sigura ca oricine are macar un copil, mai ales daca e nascut de curand, ma intelege perfect, chiar si fara cuvintele alea expresive.

Ce vreau de la 2013? In primul rand, tot multa sanatate, pentru gandacelul nostru, pentru noi si ai nostri. Apoi… As vrea sa imi ramana rabdarea asta proaspat dobandita, sa pot raspunde in continuare fiecarui scancet cu un zambet si fiecarei crize cu o imbratisare. As vrea sa gasim in continuare timp si pentru noi si sa nu uitam unul de celalalt. As vrea sa reusim sa raspundem cat mai bine din ce in ce mai noilor si mai multelor provocari aduse de Sofia, si mai ales as vrea din tot sufletul sa ne iasa abordarea asta „atasata”, sa reusim sa o luam cu noi peste tot, sa o integram in viata noastra ca pe binecuvantarea care este, nu ca pe o povara in plus.

In 2012 am bifat primul scancet, primul zambet, prima strangere a degetului in pumnisor, prima baita, prima apucare a unei jucarii, prima intoarcere pe burta, primul caca, primele sunete, prima mangaiere pe fata, si inca multe altele. De la 2013 astept cu emotie prima ridicare in fund, primul dinte, prima vacanta in  3, prima masa de legume, poate primul cuvant, poate primul pas, si alte si alte premiere, si nu vreau decat sa am mereu entuziasmul si energia necesara sa le constientizez pe fiecare in parte asa cum merita.

Si pentru mine? Pai ce mai ramane? Am familia pe care am stiut mereu ca mi-o doresc mai mult decat orice, in formula aproape completa, am prieteni buni, vechi si noi, am liniste si multa dragoste. Indraznesc totusi sa imi doresc o noapte intreaga de somn. Una, jur, nu mai multe, doar asa, cat sa nu uit ca se poate 😀