Arhivele lunare: Decembrie 2009

si pentru a zecea oara, da :)

Iarna asta e fantastica. Mi-a implinit deja doua mari dorinte (chiar 3 daca numaram si pantofii de la musette 😀 ). Prima ar fi fost sa ninga din belsug in Bucuresti din nou, ca atunci cand eram mica. Iar a doua… ei bine, a doua a fost pusa aici la comun doar din dorinta de a ma da interesanta, insa nu are nicio treaba cu nimic din ce mi-as fi putut dori vreodata pana acum.

Si ce e ciudat e ca sunt o persoana care raspunde mai intai nu la orice tip de cerere. Dup-aia ma mai gandesc daca ar trebui sa o fac sau nu. Insa se pare ca sunt cateva momente absolut nerepetabile in viata in care esti mai sigura de ceea ce iti doresti sa faci decat de faptul ca te cheama magda si ca esti in zodia leului. Si printre primii fulgi de la prima ninsoare pe care ti-ai dorit-o atat de mult, iti iese un da, asa, din prima. Pentru ca stii ca niciodata nu ai vrut si nu vei mai vrea sa spui asta cu atata convingere. Pentru ca nu vei mai avea cui altcuiva.

Restul… va urma 😀

in mijlocul drumului

Ma gandeam azi ca noi suntem un popor care traieste in mijlocul strazii. Nunta o facem pe strada, cu lautarul. Inmormantarea o bocim pe strada, cu lung sir de masini si claxoane (desi n-am mai vazut in ultima vreme). Copiii ii crestem pe strada, in fata blocului. La tara, gastele, ratele, porcii si puradeii alearga liberi pe ulita, ca acolo nu’s strazi. Ne certam pe strada, ne impacam pe strada, stam la o barfa pe strada. Ne plimbam cainii pe strada si tot acolo le lasam rahatii. Barbatii adevarati baga cate o miuta in mijlocul strazii. Ne spalam masinile pe strada si tot acolo ne batem covoarele. Mijlocul strazii e parte integranta din viata oricui 😀

N-am zis ca e rau, doar amuzant, si n-o facem doar noi. E mai ales un pic de nostalgie a vremurile in care eu insami jucam fata ascunselea cu ceilalti copii de la bloc printre masinile, mult mai putine, parcate pe strada de la blocul meu… Pe strada MEA 🙂

despre un omulet

Sunt unii oameni care nu inteleg atunci cand sunt respinsi in mod evident. Adica banuiesc din tot sufletul ca sunt mai multi, eu cunosc unul si nu pot fi atat de ghinionista incat sa fie singurul de pe lume.

De fapt cunosc e mult spus. Cred (cu o mare marja de eroare), din amintiri vagi de acum 8-9 ani, ca este fratele unei foste prietene de-a unui fost coleg de liceu de-al meu. Adica eu nu am mai vorbit cu colegul in cauza de ani buni, si el a iesit cu gagica aia doar o scurta perioada de timp, suficient aparent cat eu sa ii cunosc fratele. Si cat el sa ma tina minte pentru eternitate.

Acum, nu va imaginati ca eu cultiv cu intensitate cunostinte trecatoare de genul asta. Dar intamplarea a facut ca acum cativa ani sa ma intalnesc cu el la metrou, el sa ma recunoasca, sa ma salute si sa se tina scai de mine pana la unirii. Vorbim aici de un omulet de 1.60, cu parul slinos pieptanat pe o parte, ingrozitor de insistent si de plicticos in subiectele de discutie si usor infricosator, nush de ce. (Bine, si eu sunt foarte dispusa la etichetarea oamenilor care nu imi plac din prima si plina de mine si cu nasu’ pe sus, da’ pana una alta asta este) Nu imi placea absolut deloc de el, din contra; nu era genul de persoana cu care sa vreau sa stau de vorba despre absolut nimic pentru ca nu aveam si nu voiam sa am nimic in comun cu el. Asa ca m-am purtat cum am stiut eu mai bine (= rau) pentru a fi sigura ca nu sunt abordata a doua oara. Aiurea. S-a intamplat fix a doua zi. Si a treia. Din disperare am schimbat cu 10 minute ora de plecare si partea de peron in care asteptam. Am scapat pentru cativa ani.

Pana azi. Aveam o dimineata acceptabila, nici prea rea nici prea buna, pana ce mi-a rasarit in fata. Cu bartai zambetul (eu am avut o tresarire nervoasa), m-a salutat ca pe un prieten vechi. M-a intrebat de cand nu l-am mai vazut pe x (singura noastra cunostinta comuna). A venit metroul, ne-am urcat amandoi, el bagat in sufletul meu in continuare. M-a intrebat unde lucrez. M-a intrebat ce planuri am de revelion. M-a intrebat unde cobor – la dristor, am zis – a, da? eu merg la unirii, pacat… – „Yessssssssssssss!!!!!”. Dupa alte 2 minute de conversatie torturanta, zice: ma gandesc sa cobor si eu la dristor, sa mai schimb traseul. Nu stiu daca am reusit sa imi stapanesc cum trebuie grimasa.

Cum sa spun. Am avut castile in urechi pe tot parcursul conversatiei si am intrebat la fiecare interpelare „Ce zici?”. Am raspuns numai prin hm-ituri si monosilabe si nu am intrebat absolut nimic. Timp in care el mi-a povestit ce planuri are de revelion. Unde lucreaza. Ce face la servici, ceva cu rutere, nusht, ca incepuse bon jovi in casti. M-a intrebat daca eu fac acelasi lucru la servici, am raspuns „hm…”. M-a intrebat ce muzica ascult si mi-a zis ca el asculta numai musica clasica. M-a intrebat ce am facut in minivacanta de 1 decembrie. Am raspuns „curat in casa”. M-a intrebat ce facultate am facut. In fine. Nu as fi vrut decat sa taca si sa ma lase in pace. Am ajuns la dristor. Ma gandeam ca as putea sa spun ca astept pe cineva, da’ mi-era ca o sa astepte cu mine si intarziam si la servici. Asa ca cel mai bun lucru pe care l-am putut face a fost sa merg pe langa metroul gol pana ce am gasit un loc liber cu celelalte de langa el ocupate. M-am asezat, dupa care i-am sugerat si lui sa stea jos in alta parte. Dupa care am scos fulgerator cartea din geanta si am rasuflat usurata.

Dar maine tre’ sa plec cu 10 minute mai devreme 🙂 . Desi daca si dupa ziua de astazi va mai incerca vreodata sa vorbeasca cu mine, este masochist pe fata. Si daca spuneti ca sunt naspa, vi-l fac cadou, sa vorbiti voi dimineata cu el la metru. Discutam dup-aia.