07.01.09
New York, partea 1
Hai sa incerc sa ma adun si sa nu mai insir vorbe aiurea ca in drafturile pe care, bine ca mi-am adus aminte, trebuie sa le sterg. Chiar vreau sa povestesc cum a fost. Mai ales ca, odata cu trecerea timpului, incepe sa creasca entuziasmul. Nu e ciudat, e normal, va zic eu. M-am intors nedormita, surescitata, obosita cum n-am mai fost de mult si direct sub foc automat la munca. Dar intre timp amintirile din concediu au inceput sa se aseze fiecare la locul ei, sa prinda forma si sa isi ceara drepturile. Plus ca deja din ce in ce mai des cand vad prin filme (si nu sunt putine) imagini din locurile prin care am fost, ma apuca asa, o bucurie de-aia de copil mic ca “uite, uite, am fost si noi acolo!!!!!!” (cam ca atunci cand vedeam scene cu metroul londonez, nu stiu de ce m-am indragostit eu asa de tare de metroul londonez).
Pentru mine prima oprire, cea din New York, a fost foarte importanta. La urma urmei, era locul pe care chiar nu concepeam sa nu il vad. Fiecare detaliu a contat. De exemplu, mi se parea foarte tare ca am aterizat pe JKF, cred ca din cauza ca JFK este aeroportul cel mai des mentionat si inca de mult imi doream cumva sa ma dau si eu pe-acolo. Iaca na. Apoi, de pe bancheta din spatele masinii conduse (destul de prost) de un chinez a carui engleza se reducea la cateva cuvinte destul de dificil de pozitionat din punct de vedere fonetic, am asteptat timp de 45 de minute cu infrigurare (si o usoara senzatie de rau 
) aparitia cliseicei Empire State Building (o sa ii zic EBS de-acum). Si cand in sfarsit am vazut-o, in mijlocul intregului grup de zgarie-nori, parca nu-mi venea sa cred. In fine. Clar am pozat-o, e prima mea poza din NY si din state 
In ciuda nesomnului si mai ales in incercarea (destul de esuata, va spun de pe acum) de a ne adapta la noul fus orar, am plecat prin oras cu o dupa amiaza intreaga in fata, in care singura activitate care parea a ne opri din a adormi instantaneu era mersul pe jos fara oprire Eu eram turistul perfect (intotdeauna sunt ): 80% din timp mergeam cu gura cascata si cu capul dat mult pe spate. (Cu un ghid in mana.) Da’ adevarul e ca orasul asta n-avea nicio treaba cu niciun oras pe care l-as mai fi vazut inainte. Probabil mai sunt si altele in genu’ asta in state, da’ pentru mine era primul (si singurul 
) Am ajuns, un pic mai tarziu, direct in varful lu’ EBS, la etajul 86, pe platforma care NU VIBRA, refuz sa vorbesc despre asta N-am ce sa descriu, se vede din poze. 
Pentru mine, asta este un oras, este ORASUL de fapt. E murdar, e galagios, e plin de beton si otel, e urat in multe aspecte, dar este fundamental urban si prin comparatie tot restul devin provincie.
Sunt prea multe de zis intr-un singur post. Despre cartiere (am fost in multe din ele) – mai ales China Town – despre cafenele, despre oamenii dragut imbracati (haha), despre Central Park, pfuuuuu. Si eu care credeam ca scap cu postul asta Revin.
06.26.09
Back to life :D
Internet life, that is.
Nu mai merg nicaieri cu Razvan, ca dupa aia o perioada tre sa scriem amandoi de acelesi lucruri bine, io sunt mai lenesa si dureaza de ceva timp sa ma mobilizez sa mai sterg praful pe aici. (Si nici in casa, ca tot veni vorba. De aspirat nici nu mai pomenesc. In fine, e loc sa calci pe jos, ce atata tevatura.)
Ca sa revin. Toata lumea ma intreaba “Si, cum a fost????” Nu am reusit pana acum sa imi construiesc un raspuns cat de cat decent la intrebarea asta. De fapt nu am reusit sa trec de stadiul in care ma blochez cu gura deschisa incercand sa sintetizez ceva intr-unul sau cateva cuvinte. Fireste ca mi-a placut si ca a fost o experienta misto, dar au fost atatea locuri si lucruri noi incat dureaza un pic pana sa se aseze fiecare la locul lui.
Oricum, desi nu erau pe lista mea de locuri favorite din lume pe care sa le vad, m-am bucurat din plin sa fiu acolo si am strans multe, multe de prin fiecare loc. Acum ca m-am pornit, sper sa revin in curand cu detalii sedimentate
05.21.09
Cosmeticiana mea e si ea om
Vorbesc cu fetele in postu’ asta, ca voi, gigi-durilor, habar n-aveti ce zic. Daca ati avea, v-ati face mici, mici si ati plange ca vreti la mama.
Va ganditi periodic (cam o data, de doua ori pe luna poate) ca sunt putine lucruri mai rele decat mersul la cosmetica. Din pacate pentru mine, am aflat astazi care e unul dintre ele. Bine, sunt multe lucruri mai rele, da’ restrang acum aria la posibilitatile femeilor cu o viata normala dupa standardele in care am crescut noi. In fine. Si spuneam, in caz ca erati curioase. Este sa te duci la cosmetica in conditiile in care cosmeticiana ta este proaspat divortata si tocmai are o cearta furibunda cu iubirea ei de o viata (nu, nu cel de care divortase, altu’). Cum de unde stiu, pai e lege sa iti povestesti viata cosmeticienei si sa o stii pe a ei. Barfa de la cosmetica e un subiect despre care se poate scrie un roman.
Revenind. Ahhhhh, senzatia pe care o ai cand ceara fierbinte ti se intareste prin diverse locuri si o auzi pe fata altminteri vesela pe care o stiai urland in telefon “Lasa-ma in m*** m***** in pace, dobitocu’ p@$%@$%@%%&, nu intelegi ca imi sta clienta pe masa aici? Iti inchid, sa stii!!! Lasa-ma, ca sparg telefonul, ca am mai spart doua azi!!!!!” Si cu un gest violent inchide telefonul si se intoarce brusc spre tine, cu o sclipire usor dementa in ochi. Si tu, stiind ce urmeaza, iti iei o privire inocenta si usor terorizata, rugandu-te in acelasi timp din tot sufletul ca gestul pe care urmeaza sa il faca cosmeticiana sa nu cuprinda CHIAR toata furia impotriva nenorocitului. Care nenorocit, nu pare sa fie impresionat de soarta ta nefericita, si continua sa sune, pana la pulverizarea totala a nervilor celor doua fete din povestirea de fata.
A continuat asa o perioada. Putin imi pasa cine avea dreptate, da’ mie imi venea sa ii smulg telefonu’ si sa ii spun “psihopatului” ca ii doresc sa stea el cu ceara fierbinte pe varfu’… nasului in conditii similare, dupa care sa il arunc intr-un veceu. Telefonul, nu pe el 
Dupa care sa ma duc dracului in alta parte. ORIUNDE in alta parte.
Am scapat cu bine, in caz ca va intrebati. Ma doare, dar sunt bine, imi revin . M-a amuzat insa pana la muscatul buzelor sa nu rad partea in care, in mijlocu’ uneia dintre disputele telefonice, fata mea ii spune “dobitocului”: “Niciodata nu imi respecti munca!!! Tu nu intelegi ca eu am o datorie MORALA fata de clientele mele???!!” WTF? Eu nu stiam Pe bune? Se depune si un juramant?
Altfel, e o fata de zahar cosmeticiana mea. Sa nu credeti altceva, ca de-aia nici nu sunt suparata. Da’ e o experienta pe care nu mi-o doream neaparat
05.14.09
Milano revisited
– articol scris pe 11 mai 2009
Milano e al doilea oras in care revin. Nu de bunavoie, dar cu mare placere, fiindca si-a castigat usor inca de prima data locul pe lista de favorite. Din mai multe motive dintre care, din nou trebuie sa recunosc, amintirile anumitor momente oarecum placute nu sunt chiar pe ultimul loc. In definitiv e firesc sa iti ramana in suflet locurile unde te-ai simtit bine.
In general, cand plec undeva, ma poseda o neliniste acuta si starea de stres care nu prea ma paraseste capata dimensiuni interesante. Dar totul pare sa se linisteasca in avion. Si acum, dupa aterizare, pe drumul dinspre aeroport, eram deja cuprinsa de entuziasmul de a fi intr-un loc strain. Mai ales ca drumul trecea printre livezi de salcami infloriti, care nu se terminau decat ca sa faca loc unor castani la fel de infloriti sau unor grupuri de casute ciudat de atragatoare in griul si caramiziul lor. Si aparent salcamii infloriti au proprietati benefice asupra mea.
N-am apucat sa scriu despre el prima oara, si acum nu prea am timp sa vizitez, dar Milano este, exceptand pretul exorbitant al vietii, unul dintre orasele in care declar cu mana pe inima ca mi-ar placea sa traiesc. Arhitectura e spectaculoasa pe alocuri (multe locuri); sunt si multe cladiri kitschoase, sunt si altele, si mai multe multe, pur si simplu frumoase, exceland cu domul care m-a impresionat foarte mult inca de prima oara cand l-am vazut, mai ales acoperisul, care e tot numai o dantela de piatra alba.
Imi mai plac mult strazile pavate cu dale mari de piatra, dau orasului asa, un aer elegant si aparte.
Ca si atmosfera, Milano este prea nordic pentru a fi pur italian si prea italian pentru a fi catalogat drept nordic, si pentru mine pare a fi combinatia perfecta. Oamenii sunt alerti si totusi politicosi si mai ales foarte misto imbracati . E curat aproape ca in Stockholm; sunt magazine, e moda, sunt spectacole, este centru vechi si linistit si fara trafic si cu dom si castel. Sunt cartiere periferice curate si dragute. Si extrem de multe terase cu bere si prosciutto la discretie. Ce poti sa iti doresti mai mult?
Totusi, in momentul asta ceva fundamental lipseste, si abia astept sa ma intorc acasa. Desi cand cititi voi asta, eu voi fi deja acasa, ca momentan nu am net, laptop-ul are buba si eu ecriu cu pixul pe caiet ca in secolul trecut Si constat cu tristete ca scrisul meu de mana a devenit intr-un fel pentru care ilizibil e un bland eufemism. In fine. A rivederci
PS: pozele din Milano de asta toamna sunt aici.
05.08.09
Capul retezat
Am terminat si “Capul Retezat (A Severed head)”. Deja m-am obisnuit cu stilul si cu leit-motivele lui Iris. Casatoria, adulterul si studiul vietii de familie mi se par cele mai pregnante. Si aici, ca si in restul de romane citite, casatoria nu apare ca o urmare a vreunei mari iubiri, ci e prezentata in toata platitudinea vietii de zi cu zi, plina de conveniente si compromisuri. E o viziune extrem de cinica asupra superficialitatii relatiilor dintre oameni in general; oameni care n-au fost nicicand mai dezbracati de frumusete si noblete decat in viziunea lui Iris. Romanul e intr-adevar o satira extrem de dura asupra unei societati degenerate, fara trecut si fara visuri de viitor, fara constiinta sau morala. Pana si dragostea are o tenta extrem de pamantie si de dezolanta, parca ar fi o pictura de mare pe furtuna (sunt poeta).
Daca motivele se repeta, personajele in schimb sunt mereu altfel. Ce forta portretistica a putut sa creeze atatea entitati diferite si complexe si surprinse intr-o continua schimbare? Pe scurt, as putea sa spun ca sunt cu totii nebuni. Dar, de fapt, ceea ce personajele reusesc sa faca este sa ia demonii pe care fiecare din noi ii ascundem prin cotloane mai mult sau mai putin accesibile ale constiintei si sa le dea drumul cu dezinvoltura sa se manifeste in voie. Romanul de fata, ca si restul, se constituie astfel intr-o exagerare voita a slabiciunilor omenesti, pana la limita absurdului (si poate chiar dincolo de ea). Pai da, ca am zis ca e o satira.
Oricum, imi place la nebunie umorul negru care iese la suprafata mai tot timpul. As da exemple, dar stric placerea cui vrea sa o citeasca, fiindca e plina de intorsaturi de situatie a caror anticipare ia prea mult din farmecu’ general. Deci nu. Dar mi-a placut
05.06.09
Sibiu, mai detaliat
Sa revenim…
In ciuda previziunilor meteo catastrofice, am ajuns pe o vreme oarecum insorita; am facut cunostinta cu hotelul si nu stiu cum sunt restul dar in necunostinta de cauza eu il declar cel mai frumos hotel din Sibiu, chiar in piata mare, decorat si mobilat pe interior ca un palat mic (un palatel )
|
|
| From 1 mai 2009 |
Dupa o examinare amanuntita a camerei imense (de la etajul 2, se vedea toata piata ), am petrecut restul dupa amiezii mancand si plimbandu-ne prin mare parte din centrul vechi. Fireste ca imi placea deja si imi revenea instinctul de mic japonez, care s-a manifestat printr-un numar haotic de poze declarate artistice.
   |
| From 1 mai 2009 |
M-a mirat si nemultumit un pic, mai mult in fiecare zi, procentul exagerat (cred ca 70% nu e o greseala) de restaurante italienesti. Avand in vedere ca si Bucurestiul abunda de ele, sunt un pic saturata de mancarea italieneasca, si in ciuda asteptarilor mi-a fost destul de greu sa gasesc un loc in care sa imi fie satisfacuta in mod acceptabil pofta acumulata de ceafa de porc la gratar cu cartofi prajiti (am cele mai nesanatoase pofte la mancare, da’ incerc sa le dau urmare cat mai rar). In fine, nu a fost o problema majora, dar intr-un oras ca Sibiul m-as fi asteptat mai degraba la restaurante cu specific medieval decat la pizzerii. Parca nu se potriveau.
A doua zi am mers, fireste, la muzeul satului. Foarte misto amplasat, cu casutele bine intretinute si totusi pastrand o oarecare salbaticie data de padurea de ulmi si stejari, multi seculari. Mi-a placut faptul ca puteai sa intri in multe dintre case, sa urci pe toate prispele, desi asta duce la o potentiala degradare mult mai rapida; mi-a placut biserica mica-mica, de tavanul careia aproape dadeam cu capul, mi-au placut morile de apa si de vant, mi-a placut grija pentru detalii, mi-au placut oamenii care dadeau la coasa pe post de masini ecologice de tuns iarba si mi-a placut cam tot ce am vazut in general. NU mi-a placut restaurantul-terasa la care am mancat, singurul de acolo, din doua motive nesemnificative: mancarea proasta (ceafa la gratar = felii de mezel lejer arse, cartofii prajiti = cartofi de macdonalds si ciolanul cu varza incredibil de gras) si serviciile tot proaste (am asteptat jumatate de ora sa ni se aduca nota de plata, fiecare chelner pe care il abordam ne spunea sa vorbim cu cel care ne servise si care aparent intrase in pamant). Nu mergeti acolo. Dar per total, muzeul e impresionant si merita o zi intreaga de vizita… trebuie numai sa fii mancat si entuziast, ca sunt foarte multe de vazut.
   |
| From 1 mai 2009 |
Dup-aia… Am vazut muzeul Bruckental, unde eu m-am extaziat la numarul mare de picturi de Grigorescu, Aman, Andreescu, Luchian, Tonitza, chiar si Tuculescu; nu stiam ca sunt atatea acolo si nu ma asteptam. Am urcat intr-un turn (ala dintre piete) si am cinat romantic intr-un restaurat subteran care avea marele avantaj ca dadea meciul. Mama, ce m-am mai bucurat, nu imi venea sa cred ce norocoasa sunt Dar de data asta gusturile mele culinare s-au declarat total satisfacute, asa ca spatele meu s-a resemnat cu a deveni temporar fan Dinamo, desi portarul lu’ ailalti era mult mai dragut. Niciodata nu am inteles cum poti sa iti alegi cu ce echipa de fotbal tii daca nu dupa cat de draguti sunt jucatorii.
M-am plictisit de scris, da’ voi n-aveti de unde sa stiti, ca n-a ajuns nimeni cu cititul pana aici Mai vreau sa spun doar de turnul bisericii (evangheliste?) care era destul de inalt si ale carui scari nu aveau niciun sistem de siguranta, in schimb daca te uitai in jos puteai sa vezi perfect de unde pornisei, nefiind niciun etaj sau platforma intermediara intre randurile de scari. De-asta era poate o idee buna sa nu te uiti in jos pe cat posibil. Si am ajuns langa clopotele imense fix cand se dadea ora exacta, de imi mai zangane si acum creierii, zici ca sunau de sfarsitul lumii, atata galagie faceau.
 |
| From 1 mai 2009 |
Si cam atata. Sigur mi-au scapat acum multe alte lucruri care mi-au placut , mi-am adus intre timp aminte de plimbarea pe langa zidurile vechi ale cetatii si de faptul ca peste tot prin centru reclamele firmelor sunt fortate sa se incadreze in peisaj – de exemplu, sigla Vodafone era maro si nicidecum rosie, doar lumina din magazin era rosie de zici ca era bordel din Amsterdam (nu stiu de unde stie Razvan cum aratau bordelurile din Amsterdam, da’ am trecut peste asta ).
 |
| From 1 mai 2009 |
Restul de poze aici.
05.04.09
Sibiu
Si uite ca dupa doi ani de zile in care mi-am propus in mod constant sa ajung acolo, am reusit in cele din urma, intr-o nobila incercare de a iesi din Bucuresti de 1 mai si totusi de a nu nimeri in aceeasi vesnica aglomeratie…
Semnificatia aparte a zilei de 1 mai (pentru unii) a avut in mod sigur partea ei de vina in romantismul si afectiunea pe care mi le inspira acum Sibiul. E inevitabila formarea unei legaturi un pic mai stranse cu locurile prin care ti se ratacesc aiurea momentele incadrate mai apoi in categoria “cele mai frumoase din viata”. Dar trebuie separat de toate astea meritul in sine al orasului.
Datorita in cea mai mare parte, sunt sigura, primarului neamt si titlului de capitala a culturii europene la inaltimea caruia a trebui sa se ridice acum mai putin de 2 ani, Sibiul arata natural diferit de orice alt oras romanesc vazut de mine (nu ca ar fi prea multe). Si da clasa de departe mult laudatei Sighisoare. Dincolo de curatenia stradutelor pavate si de cochetaria vechilor cladiri renovate, mi-au placut linistea si calmul pe care numai un centru de oras vechi de sute de ani poate sa le aiba. Adica poa’ sa fie liniste si calm in multe locuri, dar va zic eu ca nu e la fel. Casele astea vechi au ceva profund nemiscat in ele.
Printre plimbarile prelungite pe stradute aparent mereu altele desi aratau tare la fel si de zacutul amestecat cu discutii fara un scop anume la cate o terasa micuta, au iesit in evidenta hotelul in care am stat, escaladarea turnului bisericii, vizita la Bruckental si cea la muzeul satului. Dar asta mai incolo, odata cu pozele
05.03.09
happiness
sa stai in pat, in camera in penumbra si sa tii in brate tot ce ai mai scump pe lume; afara sa fie soare si racoare si amandoua sa intre in camera odata cu vantul usor care umfla perdeaua alba de la geam; si prin acelasi geam intredeschis sa se auda rasete si joaca de copii si de pasari galagioase si dincolo de asta sa nu mai fie decat linistea calma a orasului fara masini; si sa stii ca nu ai nicio grija adevarata pe lume; si sa stii ca poti sta asa oricat si ca oriunde te-ai duce sentimentul asta ti-ar fi de ajuns fiindca iti umple existenta pana in goluri pe care nici nu stiai ca le ai.
04.29.09
Castelul de nisip (The Sandcastle)
In ultima vreme am facut doua noi pasiuni. Una se cheama Lightroom, o sa scriu de ea mai incolo daca e cazul, cealalta se cheama Iris Murdoch. Asta pentru ca demult nu am mai dat peste un autor care sa ma fascineze prin forta personajelor si, mai mult, prin detaliul si acuratetea in care sunt trasate relatiile dintre ele.
Dupa ce acum ceva vreme m-am chinuit mult sa duc la bun sfarsit “Discipolul (The Philosopher’s Pupil)”, pe care cu parere de rau sunt convinsa ca nu am inteles-o cum trebuie, mi s-a parut foarte greu de citit si de digerat, nu m-am lasat si azi am terminat “Castelul de nisip”. Mult mai usoara si nefiind considerata printre cartile ei de referinta, mie mi-a placut totusi foarte mult. Poate e un pic previzibila, poate tocmai de asta mi-a placut; dar asta nu scade cu nimic ritmul alert al firului narativ si complexitatea crescanda a relatiilor dintre personaje, m-a captivat mai ales felul natural in care acestea evolueaza de la simple senzatii aproape ignorate la sentimente devastatoare si fericiri si drame cu deznodamant mai mult sau mai putin neasteptat, implicand din ce in ce mai multe persoane si dezvoltandu-se pe din ce in ce mai multe planuri adiacente.
Nu vreau sa scriu nimic despre subiectul cartii, de altfel nici nu e neaparat important, cred ca ar putea scrie la fel de bine despre orice. Si apoi poate vrea cineva sa o citeasca si ii stric bucuria Dar voiam sa imi exprim entuziasmul cauzat de “descoperirea” mea. Mi-am mai cumparat “Capul retezat (A Severed head)” si aspteapta la cotitura sa fie cumparate “Under the Net” si “The Bell”. Abia astept
04.21.09
Romeo si Julieta (1968)
Pentru ca Razvan si-a luat in serios rolul de comentator pentru toate filmele pe care le vedem impreuna si nu numai, comentariile mele, daca exista, sunt pe acolo Da’ uite ca totusi scriu si eu despre un film pe care l-am vizionat cu oarecare placere, fiindca e un clasic pe care il aveam de mult pe lista, mai ales ca, oricat de ciudat ar parea, pana la varsta asta nu citisem piesa, nu o vazusem la teatru si nici in vreo ecranizare, nici macar aia cu di Caprio. Cam mare lacuna
Ce stiam eu despre film e ca Zeffirelli era primul care readucea personajele lui Shakespeare la varsta lor originala, si nu m-a dezamagit. In plus, erau si frumosi tare, amandoi. Nu prea pot sa laud jocul actorilor sau complexitatea scenariului, dar erau tineri si puneau pasiune si in general tot filmul e plin de viata si agitatie. Mi s-a parut exagerat, chiar pueril de multe ori, insa banuiesc ca ideea era sa se incerce o apropiere cat mai mare de jocul de teatru, si de asemenea fata de piesa originala, de unde si folosirea multor replici luate direct de acolo.
E placut si reconfortant, fiindca ii lipsesc cliseele de scenariu, imagine, machiaj si asa mai departe nelipsite din orice film din ziua de azi. Vedeti-l!!
04.15.09
Amantul Doamnei Chatterley ma dezamageste cumplit
Pfuu de cand n-am mai scris Am scuza ca am avut mult de lucru, dupa care am avut concediu, in care mi-am umplut timpul cu activitati relativ departe de calculator. Ne-am plimbat, am vizitat si am citit.
Apropos de citit, principalul motiv pentru care m-am urnit sa scriu post-ul asta (celalalt motiv ar fi ca m-am intors la birou si nu am absolut niciun chef de nimic ) este ca vreau sa spun ca D.H. Lawrence e un misogin nesimtit. Si cred ca si impotent. Si sper ca nu a avut niciun orgasm toata viata lui, in niciun caz nu cu o femeie. Doar de unul singur. Asta ar fi meritat pentru pasajul de carte care mi-a stricat mie dimineata si parte din increderea in capacitatile mele feminine. In alta ordine de idei, citesc “Amantul Doamnei Chatterley” si dupa ce m-a plictisit rau timp de doua saptamani, in dimineata asta a reusit performanta sa ma deprime mai rau decat m-a plictisit. Nu v-o recomand daca sunteti femei. Sau na, poate am eu o problema cu modul in care un barbat are placerea sa acuze toate femeile de nefericirea lui sexuala. Daca sunteti barbati, faceti-va de cap. Of. O sa ma ambitionez totusi sa o termin. Sa nu judecam in lipsa tuturor informatiilor.
Ma duc sa caut pe net sa aflu ce mai au si altii de zis. Sunt curioasa. Voi ati citit cartea asta? V-a placut?
LE:
Am terminat cateva zile cartea. Per total, nu-mi pare rau ca am citit-o, dar tot nu mi-a placut.
In primul rand, stilul e prea descriptiv pentru mine. Densitatea de metafore, comparatii, hiperbole si diverse alte figuri de stil neidentificabile e obositoare.
In al doilea rand, nu am reusit sa ma regasesc in prea multe dintre trairile personajelor. Cartea e prea ancorata in problemele si realitatea Angliei de la inceputul secolului 20 ca sa ma poata atinge. In plus, personajele sunt create de asa natura, incat numarul celor care s-ar putea identifica cu ei este mult prea mic. Un barbat hiperactiv sexual dar in acelasi timp sensibil si incapabil de comunicare cu femeile si o femeie la fel de hiperactiva sexual care ajunge la orgasm uite-asa, pocnind din degete. Si sunt ei fericiti ca s-au gasit si fac mult, mult sex, si au multe orgasme in toata cartea. Explicit. Acum inteleg de ce in Anglia nu a putut fi publicata decat in 1960, desi a fost scrisa in 1928
Acum, mi-a placut ideea de revolta impotriva constipatilor care nu puneau pret decat pe comuniunea mentala, la nivel de idei si desconsiderau total dragostea fizica dar, dupa cum spuneam mai sus, nu pot decat sa presupun ca asta era realitatea in Anglia la inceputul secolului, pentru ca pentru mine este o falsa problema. Da’ oricum, sunt de acord, erau niste constipati. Dupa fete se vede.
De fapt, cred ca ma racaie intrebarea, care a fost scopul cu care a fost scrisa cartea? Cui a fost destinata? Mie mi se pare in mare parte refularea unui barbat care nu a reusit niciodata sa inteleaga femeile, si le-a invinuit pe ele, pe toate, pentru asta. Personajul feminin al cartii mi se pare o fictiune nascuta din ideea lui Lawrence asupra cum ar fi trebuit sa arate femeia perfecta pe care n-a intalnit-o niciodata. Si asta e trist.
03.02.09
am
am vise neimplinite care ma fac sa merg mai departe si am dorinte indeplinite care ma fac sa privesc inapoi cu o fericire multumita de sine. am frustrari care ma fac sa plang si am indoieli care ma fac sa ma intreb daca a avut vreun sens pana acum. am sigurante care ma fac sa fiu vesela si am nesigurante care ma fac sa fiu prea departe de perfectiune.
am accese de egocentricitate si grandomanie si am momente de ridicol care ma aduc la realitate. am tendinte de dramatizare a fiecarei secunde a vietii si am un simt al umorului care mai balanseaza un pic.
am o invidie ucigatoare pe care cu greu o pot convinge ca nimeni nu e perfect. si atunci am o ciudata multumire de sine pentru ca desi multi seamana, nimeni nu e exact ca mine. si, fireste, ca mine e un pic mai bine. apoi am depresii si tristeti, am nevoie de ele pentru ca viata nu poate fi plicticoasa, si am momente de fericire care nu seamana cu nimic altceva.
in plus. pe vremuri imi imaginam ca sunt fericita pentru ca eram vesela. acum sunt fericita dar fericirea diminueaza veselia, in parte pentru ca aduce cu ea temeri si frici inexistente inainte, cand nu aveai nimic de pierdut, si in parte pentru ca te propulseaza automat la un alt nivel de perceptie si cunoastere. adica depasirea superficialitatii are un pret, fireste, actiunea aduce reactiunea, stiti voi.
02.26.09
stii cand e cel mai naspa?
(ok, nu cel mai naspa, dar suficient de)
Cand iti dai seama ca tot ce ai vrea la un moment dat e sa te simti, sa fii un pic special. Un pic altfel decat ceilalti. Si dupa aia esti suficient de realist sau de masochist incat sa realizezi ca intotdeauna vor fi oameni la fel ca tine, care fac ceea ce faci si tu, unele poate mai prost decat tine dar unele mai bine decat tine. Si atunci unde e sclipirea ta? Unde faci tu diferenta fata de ceilalti? De ce tu si nu altul? Care e faza? Si, in cel mai rau caz, cum poti sa scapi de gandurile astea?
02.24.09
personaje principale si crize de identitate
Mi-a devenit intr-o zi evident un lucru care este in mod fireste evident pentru oricine, dar cum eu am o minte mai contorsionata, ajung mai greu la evidenta aflata la indemana celorlalti oameni. Ne vine foarte usor sa ne identificam cu personajul principal din orice film sau carte, pentru ca in propria noastra viata noi reprezentam acest personaj. Ideea de a ne regasi intr-un alt personaj secundar ne repugna pentru ca automat ne scade importanta pe care ne-o acordam in mod mai mult sau mai putin constient. Chiar daca personajul principal e un criminal in serie, suntem facuti de asa natura (si scenariul ne ajuta, fireste, mai putin in “No Country for Old Men” dar acolo e din cauza ca filmul e incredibil de plicticos si nu intelegi nimic ) sa ne gasim puncte comune cu el. Un personaj principal nu va putea fi niciodata fundamental rau, pentru ca ne-ar facea sa parem pe oricare din noi fundamental rai.
Dar e foarte dificil, chiar si asa personaj principal cum esti, sa iti pastrezi identitatea intr-o relatie. Nu in orice relatie de fapt, ci in relatia cu acea persoana care iti bulverseaza traseul bine definit pana atunci. Cu persoana care nu mai e doar un afluent minor, ci o forta cu care te ciocnesti si impreuna cu care iti schimbi traiectoria intr-un mod ireversibil. In momentul ala e foarte firesc ca eu sa devina noi dar se creeaza pericolul sa te pierzi de tot in acel noi. (Femeile mi se par predispuse la asta) Nu vei mai putea fi oricum perfect egal cu ceea ce erai inainte, fiindca anumite parti din tine se vor schimba fundamental prin interactiunea intensa cu celalalt, dar trebuie sa faci un efort sa iti pastrezi individualitatea, femeie. Incep sa inteleg mult mai bine conceptul din spatele luptei cu memoriile colective pe care o aveau initiatii din Dune (daca n-ati citit Dune nu va bateti capul, am eu o obsesie ) si sentimentul de regasire a propriei entitati. E un ciudat sentiment de liniste viscerala.
02.13.09
Azi
E ca dracu. Nici macar sa urasc pe cineva pana la capat nu sunt in stare. Si mi se pare la fel de stupid sa te chinui sa urasti pe cineva ca si sa te chinui sa iubesti, desi iarasi mi se par egal necesare amandoua. In fine, explicatia este ca probabil confund sentimentul de ura cu alte chestii, frustrari, invidie, nesigurante, mai stiu eu ce. La fel cum si iubirea prea des e confundata cu diverse alte treburi care nu au nicio legatura cu ea de fapt. Asta inseamna ca nu am urat niciodata pe nimeni cu adevarat. Oare e nevoie si de asta pentru o dezvoltare completa si armonioasa a fiecarei persoane, sau se poate trai si fara?
