02.05.10
iar nu-mi convine
Incerc de cele mai multe sa fac bine ceea ce am de facut. Nu stiu daca imi iese pentru ca se pare ca nu am masura interioara calibrata pentru ceea ce fac. Si n-am aflat inca ce pot sa fac cu calibrul meu, la ce e bun el. Acu’ drept e ca nici nu m-am omorat incercand…
Momentan (de ceva vreme) nu simt deloc imboldul sa pun pasiune in ceea ce fac la munca. Nu stiu daca e din cauza felului meu de a fi sau din cauza a ceea ce fac. Adica. Ma simt mai atrasa de alte lucruri pe care le-as putea face in timpul liber, simt ca viata mea adevarata e acolo, in alea 2-3 ore amarate pe zi in care nu pontez pentru corporatie. Si atunci conchid ca un job e doar un job, care trebuie limitat strict la orele oficiale, dupa care poate fi inchis in sertar si basta.
Totusi, asta ma face sa ma simt nemultumita de mine, simtind ca nu dau tot ce am mai bun (asa cum ne invata filmele americane 
). Oare nu ar fi mai bine sa fac un efort de vointa si sa imi canalizez mai multa energie in ceea ce fac acum decat sa ma intreb mereu cum ar fi daca as face altceva? Si sa imi folosesc timpul liber, nu pentru lucruri despre care imi imaginez eu ca imi plac, ci pentru a deveni mai buna la ceea ce fac acum? Pentru ca poate si daca as face acel altceva, care acum imi pare incredibil de interesant, as avea poate fix aceeasi dilema si stare de spirit. De aici intrebarea daca nu cumva problema e cu mine, nu cu ceea ce fac.
In fine. Instinctual, aleg prima optiune, in timp ce constiinta mi-o baga pe gat pe a doua. Cred ca intrebarile astea vin si din faptul ca sunt cam lenesa si cam egocentrista. Dar mi-ar prinde bine, cred, sa stiu ca si altii si le pun. Pai?
02.03.10
sustin codrii romaniei :D
Ma, io stiu ca de cand nu mai scriu in mod curent nu ma mai citeste nici dracu’ dar cateva click-uri poate reusesc sa produc. Asa ca, intrati pe proprie raspundere ca sa dati o mana de ajutor unei vesnice tinere sperante.
http://stimtot.ro/442/un-blogroll-despre-iubire
Succes, ba!
01.07.10
ceva de bine
Voiam sa incep cu o nota optimista in 2010. La multi ani, btw.
Astazi examinam, ca de obicei, oamenii din metrou. (De multe ori imi place sa creez caractere fictive pe care le aplic oamenilor doar asa, dupa felul in care sunt imbracati si dupa expresi fetei, dar despre asta alta data.) Si mi-am adus aminte cum, acum un an jumate cand am scapat eu pentru prima oara in ordonata Suedie, am fost foarte impresionata de faptul ca acolo majoritatea oamenilor din tren/metrou citeau carti, nu ziarul Libertatea ca la noi. Bine, in Suedia nu cred ca au Libertatea. In fine. Eram foarte dezamagita de natia mea de cititori de Click si scoteam cu ingamfare cartea din geanta de fiecare data, cu o mica strambatura de dezgust la adresa mocofanilor.
Ei bine, azi am avut revelatia faptului ca in acest an jumate au aparut foarte multi cititori de carti in metrou. Aceeasi oameni care rasfirau alta data pagini de tabloid stau acum cu nasul in cate un roman. Foarte multi citesc, fireste, cartile de la adevarul/jurnalul/maistiueuce. Dar si asta mi se pare un lucru foarte bun. Am auzit multe pareri negative de-a lungul timpului la adresa actiunilor acestor ziare, si nu sunt de acord cu ele. Chit ca sunt oameni care nu pricep nimic din cartile alea, dar macar trec prin ele, si in loc sa isi piarda cateva zeci de neuroni interesandu-se ce a mai facut sexi braileanca, si-i pastreaza incercand sa inteleaga ceva dintr-o carte. Io zic ca e de bine. Adica poate, doar poate, e un semn bun pentru generatia a treia de acum incolo.
Si in plus, la Dristor au pus panouri de-alea de arata cate minute mai sunt pana la urmatorul metrou. De alea am fost foarte incantata, cred ca plang dupa ele de vreo cativa ani. Si se repara toate scarile rulante din Bucuresti cred. Bine, dureaza o vesnicie, dar totusi.
E un pic mai bine. Sunt optimista azi, am spus. La multi ani din nou 
12.24.09
si pentru a zecea oara, da :)
Iarna asta e fantastica. Mi-a implinit deja doua mari dorinte (chiar 3 daca numaram si pantofii de la musette ). Prima ar fi fost sa ninga din belsug in Bucuresti din nou, ca atunci cand eram mica. Iar a doua… ei bine, a doua a fost pusa aici la comun doar din dorinta de a ma da interesanta, insa nu are nicio treaba cu nimic din ce mi-as fi putut dori vreodata pana acum.
Si ce e ciudat e ca sunt o persoana care raspunde mai intai nu la orice tip de cerere. Dup-aia ma mai gandesc daca ar trebui sa o fac sau nu. Insa se pare ca sunt cateva momente absolut nerepetabile in viata in care esti mai sigura de ceea ce iti doresti sa faci decat de faptul ca te cheama magda si ca esti in zodia leului. Si printre primii fulgi de la prima ninsoare pe care ti-ai dorit-o atat de mult, iti iese un da, asa, din prima. Pentru ca stii ca niciodata nu ai vrut si nu vei mai vrea sa spui asta cu atata convingere. Pentru ca nu vei mai avea cui altcuiva.
Restul… va urma
12.18.09
in mijlocul drumului
Ma gandeam azi ca noi suntem un popor care traieste in mijlocul strazii. Nunta o facem pe strada, cu lautarul. Inmormantarea o bocim pe strada, cu lung sir de masini si claxoane (desi n-am mai vazut in ultima vreme). Copiii ii crestem pe strada, in fata blocului. La tara, gastele, ratele, porcii si puradeii alearga liberi pe ulita, ca acolo nu’s strazi. Ne certam pe strada, ne impacam pe strada, stam la o barfa pe strada. Ne plimbam cainii pe strada si tot acolo le lasam rahatii. Barbatii adevarati baga cate o miuta in mijlocul strazii. Ne spalam masinile pe strada si tot acolo ne batem covoarele. Mijlocul strazii e parte integranta din viata oricui
N-am zis ca e rau, doar amuzant, si n-o facem doar noi. E mai ales un pic de nostalgie a vremurile in care eu insami jucam fata ascunselea cu ceilalti copii de la bloc printre masinile, mult mai putine, parcate pe strada de la blocul meu… Pe strada MEA
12.09.09
despre un omulet
Sunt unii oameni care nu inteleg atunci cand sunt respinsi in mod evident. Adica banuiesc din tot sufletul ca sunt mai multi, eu cunosc unul si nu pot fi atat de ghinionista incat sa fie singurul de pe lume.
De fapt cunosc e mult spus. Cred (cu o mare marja de eroare), din amintiri vagi de acum 8-9 ani, ca este fratele unei foste prietene de-a unui fost coleg de liceu de-al meu. Adica eu nu am mai vorbit cu colegul in cauza de ani buni, si el a iesit cu gagica aia doar o scurta perioada de timp, suficient aparent cat eu sa ii cunosc fratele. Si cat el sa ma tina minte pentru eternitate.
Acum, nu va imaginati ca eu cultiv cu intensitate cunostinte trecatoare de genul asta. Dar intamplarea a facut ca acum cativa ani sa ma intalnesc cu el la metrou, el sa ma recunoasca, sa ma salute si sa se tina scai de mine pana la unirii. Vorbim aici de un omulet de 1.60, cu parul slinos pieptanat pe o parte, ingrozitor de insistent si de plicticos in subiectele de discutie si usor infricosator, nush de ce. (Bine, si eu sunt foarte dispusa la etichetarea oamenilor care nu imi plac din prima si plina de mine si cu nasu’ pe sus, da’ pana una alta asta este) Nu imi placea absolut deloc de el, din contra; nu era genul de persoana cu care sa vreau sa stau de vorba despre absolut nimic pentru ca nu aveam si nu voiam sa am nimic in comun cu el. Asa ca m-am purtat cum am stiut eu mai bine (= rau) pentru a fi sigura ca nu sunt abordata a doua oara. Aiurea. S-a intamplat fix a doua zi. Si a treia. Din disperare am schimbat cu 10 minute ora de plecare si partea de peron in care asteptam. Am scapat pentru cativa ani.
Pana azi. Aveam o dimineata acceptabila, nici prea rea nici prea buna, pana ce mi-a rasarit in fata. Cu bartai zambetul (eu am avut o tresarire nervoasa), m-a salutat ca pe un prieten vechi. M-a intrebat de cand nu l-am mai vazut pe x (singura noastra cunostinta comuna). A venit metroul, ne-am urcat amandoi, el bagat in sufletul meu in continuare. M-a intrebat unde lucrez. M-a intrebat ce planuri am de revelion. M-a intrebat unde cobor – la dristor, am zis – a, da? eu merg la unirii, pacat… – “Yessssssssssssss!!!!!”. Dupa alte 2 minute de conversatie torturanta, zice: ma gandesc sa cobor si eu la dristor, sa mai schimb traseul. Nu stiu daca am reusit sa imi stapanesc cum trebuie grimasa.
Cum sa spun. Am avut castile in urechi pe tot parcursul conversatiei si am intrebat la fiecare interpelare “Ce zici?”. Am raspuns numai prin hm-ituri si monosilabe si nu am intrebat absolut nimic. Timp in care el mi-a povestit ce planuri are de revelion. Unde lucreaza. Ce face la servici, ceva cu rutere, nusht, ca incepuse bon jovi in casti. M-a intrebat daca eu fac acelasi lucru la servici, am raspuns “hm…”. M-a intrebat ce muzica ascult si mi-a zis ca el asculta numai musica clasica. M-a intrebat ce am facut in minivacanta de 1 decembrie. Am raspuns “curat in casa”. M-a intrebat ce facultate am facut. In fine. Nu as fi vrut decat sa taca si sa ma lase in pace. Am ajuns la dristor. Ma gandeam ca as putea sa spun ca astept pe cineva, da’ mi-era ca o sa astepte cu mine si intarziam si la servici. Asa ca cel mai bun lucru pe care l-am putut face a fost sa merg pe langa metroul gol pana ce am gasit un loc liber cu celelalte de langa el ocupate. M-am asezat, dupa care i-am sugerat si lui sa stea jos in alta parte. Dupa care am scos fulgerator cartea din geanta si am rasuflat usurata.
Dar maine tre’ sa plec cu 10 minute mai devreme . Desi daca si dupa ziua de astazi va mai incerca vreodata sa vorbeasca cu mine, este masochist pe fata. Si daca spuneti ca sunt naspa, vi-l fac cadou, sa vorbiti voi dimineata cu el la metru. Discutam dup-aia.
11.30.09
waving
Gata cu tampeniile. Ce voiam sa spun. Datorita rapiditatii reader-ului meu si mai ales a amabilitatii domnului Nihasa, am si eu cont de gugal ueiv. Si pot sa dau si invitatii. Doua le-am irosit deja, mai am 6. So, inscrieti-va daca sunteti interesati. Adica, lasati o adresa de mail. S-ar putea sa dureze pana ce ma prind cum sa le trimit, nu va impacientati
Nu m-am jucat cu el inca, nush daca o sa scriu impresii, nu prea e obiectul blogului de fata dar sa vedem diseara care e treaba.
11.04.09
lucruri facute si nefacute
Imi tot da tarcoale un gand si nu reusesc sa il modelez. E tot ceva cu limite. Adica ma gandeam ca eu pot sa consider ca am avut parte de aventura in viata judecand dupa criteriile mele. Dar sunt lucruri pe care nu le-as fi facut niciodata. Sarind de la una la alta, de-aia nu cred in scuza celor care fac lucruri fiindca au baut. Bullshit. Am folosit-o si eu Faci lucruri fiindca vrei sa le faci si fiindca sunt inca in limitele tale, bautura iti da doar curaj. Imi mentin parerea ca sunt lucruri pe care nu le-as fi facut niciodata, oricat s-ar fi temut unii si unele, si stiu asta sigur tocmai fiindca nu le-am facut.
Nu intelegti nimic si nu conteaza. Ideea pe care o aveam in cap ar fi ca o alta persoana, care ar fi avut limita ceva mai la dreapta decat mine, ar fi facut lucrurile alea. Si eu as fi putut sa o judec fiindca e imorala si ea ar fi putut sa ma judece fiindca sunt mironosita. Si cumva si eu si persoana aia am fi avut dreptate. (De fapt nu, ca n-ai dreptul sa ii judeci pe ceilalti ) Nici macar nu vorbesc despre un caz real. Sau poate ca da.
Sa-l ia dracu de gand, tot fara forma e. Toate astea mi se trag de la faptul ca ma intreb intr-una cum ma vad ceilalti. Dar daca incerc sa privesc doar prin prisma mea, in masura in care inca mai pot, zic ca a fost numa’ bine. Adica am facut destule, chiar prea multe cateodata. Si alea pe care nu le-am facut, nu le regret. Desi se zice ca mai degraba regreti lucrurile pe care nu le-ai incercat decat pe cele care le-ai incercat si n-au iesit bine, eu stiu bine ca se intampla si invers. Fiindca sunt cazuri in care stii dinainte sa incerci ca nu are cum sa iasa bine.
10.13.09
Ce ligamentul meu, 3 – ultima parte
Ca sa inchei trilogia mea, acum fix 5 saptamani ma prezentam frumos la clinica pentru cea de-a doua interventie, ligamentoplastia. De data asta stresul de dinainte fusese minim fiindca stiam deja la ce sa ma astept de la operatia de menisc. Ce naiva eram
Operatia a decurs lin, cu o oarecare intarziere datorata unei domnisoare care isi marise sanii si avea ceva probleme in a se trezi din anestezie – am dedus eu asta dupa faptul ca auzeam cum au strigat-o pe nume timp de vreo 20 de minute, initial credeam ca e vreo asistenta indolenta care nu raspunde la apel Dupa care a venit si randul meu; rahianestezie din nou, la fel de pe nesimtitelea, si da-i cu bisturiul si cu bormasina. Procedeul aplicat a fost cel clasic, cu grefa din tendonul rotulian. Mai pe romaneste, e un tendon undeva in dreptul rotulei, lat de vreo 3 cm si gros de 0.5 cm (de grosime nu sunt sigura, am pus-o si eu asa, din ochi), tendon care e prins de la natura de oase in capete, fireste. Si se decupeaza o bucata cam de 1 cm din mijloc – grefa – cu cate o bucatica de os la fiecare capat. La faza asta iese fum din genunchi (ma rog, pare a fi fum dar banuiesc ca este praf de oase sau ceva de genu’). Dupa care se dau gauri in tibie si un femur, banuiesc ca si in capetele grefei (dupa ce in prealabil a fost pilita si facuta gigea de catre dr. Anghel) si se prinde grefa cu suruburile de 1800 de lei, unu’ intr-un os si unu’ in celalat, exact in locul unde pe vremuri avusesei frumusete de ligament. Si dup-aia se coase la loc tendonul, se mai cauterizeaza vase de sange pe-acolo, se face curatenie, se inchide totul frumos si pac, te arunca pachet pe targa si te trimit la rezerva.
Acuma… Primele doua ore sunt OK, ca esti inca sub anestezie. Ai piciorul bandajat foarte, foarte strans cu o fasa elastica – ca sa contracareze umflarea lui. Din pacate pentru tine afli in mod hardcore candva spre a doua zi dimineata ce va sa zica asta. Si mai ai montata pe picior o chestie despre care afli ca e o orteza, albastra si draguta, care iti tine piciorul imobilizat la 15 grade. Si mai ai doua drene si o vecina de rezerva cam rasfatata. Dar totul pare mai mult decat suportabil.
Pana cand se cam duce anestezia… Si incepe sa doara. La inceput putin, dupaia creste vertiginos. Si chemi asistenta si apare un lungan oxigenat si sictirit care iti spune ca el e asistenta si ca n-ai voie calmante inca si nici sa mananci, ca nu ti s-a dus efectu’ anesteziei. Il injuri de mama, in gand, dar te calmezi si iti dai seama ca nu te doare chiar insuportabil, in schimb iti e din ce in ce mai foame. Vecina de rezerva (operata cu juma’ de zi inaintea ta) nu poate sa faca pipi la toaleta, ca o doare, asa ca face in camera cu tine, incurajata de mama ei, pe un scaun cu rotile care are o olita atasata. Super. Din fericire patul tau e orientat astfel incat esti cu spatele la actiune. Intr-un final apare din nou oxigenatul, care iti baga un calmant si iti da voie sa mananci covrigeii adusi cu grija de acasa. Te uiti la el ca la Isus si ii spui in gand ca il iubesti.
Calmantul face el ceva dar nu cine stie ce ; doare ca dracu’, sincer. Te amagesti cu gandul ca acum e ce-i mai rau si trece repede. Asistentul oxigenat se uita urat la tine si te considera o mironosita. Incercarea cea mai nasoala din prima noapte e dusul la toaleta, pe care oricat ti-ai dori, nu mai ai cum sa il amani. Dar esti o eroina, ce mama naibii, asa ca iei cadrul si te duci singura, dorindu-ti sa ai un repertoriu mai variat de injuraturi. Asistentul e pe faza, si cand ti se face rau, e acolo sa il trimiti dupa niste apa. In sfarsit, trece si asta si vine si te ia cu un scaun cu rotile si te duce inapoi in pat. Pareti sa fiti prieteni acum.
A doua zi… Simti niste usturimi puternice in mai multe zone ale piciorului. Dupa panica de rigoare iti aduci aminte de faza cu bandajul strans si umflatul si iti dai seama ca ala e bandajul intrat in picior. Ufffff. Te doare toata dimineata, esti morocanoasa, dar ai totusi o mare bucurie, adusa de momentul in care scapi de orteza, de bandaj (uraaaaaaaaaa) si de drene (iar a durut ca dracu’). Juma’ de ora ai impresia ca ai putea sa si alergi. Pana cand tre sa faci prima serie de exercitii. Cel mai placut e sa stai in aparatul care iti indoaie piciorul conform cu unghiul stabilit de doctor (30 de grade in prima zi de dupa operatie, apoi in a doua zi 4 sesiuni: 50, 70, 90 si 110 grade). Simti ca iti plezneste genunchiul in mii de farame dar pe de alta parte e reconfortanta senzatia pe care ti-o da indoirea. Cel mai naspa e cand trebuie sa iti ridici piciorul din pozitia culcat, pur si simplu nu poti si muschiul nu te asculta. Pana la urma o faci si pe asta, sub amenintarea asistentei ca iti pune un ac sub picior.
As putea sa detaliez la nesfarsit. Ideea generala e ca doare rau, mai mult decat te astepti si mai ales pentru mai mult timp. Iti trebuie vointa multa si asistenti ai dracu’ ca sa iti faci exercitiile la inceput. Am continuat exercitiile de recuperare acasa, de 4 ori pe zi, si de fiecare data durea – bine, eu sunt sclifosita, da’ oricum. Trebuie ambitie si timp liber in prima luna. Esti obosit ca nu dormi noaptea de durere, esti cheaun in timpul zilei, te deplasezi numai cu carje si nu iesi din casa aproape deloc, ce mai, esti o floricica.
Dar a trecut mai repede decat m-am asteptat. (Nush ce parere are Razvan ) Dupa 2 saptamani m-am dus la scosul de fire si doctorul a fost satisfacut de evolutia piciorului, extensia era OK si flexia era chiar prea mare. Dupa 4 saptamani am pus din nou piciorul jos si in 3 zile am reinvatat sa merg . Dupa 5 saptamani m-am intors la birou si inca fac 2 ore de exercitii pe zi. Acum… Eu sunt paranoica, dar obiectiv vorbind recuperarea pare sa mearga bine. Nush ce sa zic. Am fost multumita per total de alegerea facuta in ceea ce priveste clinica. Au stat o gramada dupa fundul meu cat am fost internata si n-am avut nicio complicatie pana acum. Dar verdictul final poate fi dat abia peste inca vreo 3 luni sau asa… cand bucata aia de tendon o sa devina tesut viu si o sa isi ia atributiile in primire.
Pana atunci, sa imi tineti pumnii
09.28.09
Ce ligamentul meu, 2 – meniscul
Din momentul in care am programat prima operatie, artroscopia pentru menisc, am inceput sa ma panichez. Putin cate putin, de cate ori imi aduceam aminte. Stiam ca e ceva foarte simplu, dar imi era in primul rand teama de necunoscut. Nu fusesem niciodata operata, nici macar pentru o apendicita sau pentru niste polipi (nici nu stiu daca te opereaza la aia, daca nu, ma scuzati ). Asa ca in mod periodic imi veneau cele mai sumbre idei. Ca sa intelegeti nivelul, una dintre ele era ca medicii si asistentele ar putea sa o puna de un viol in grup in timpul operatiei, ca tot nu as simti nimic. In fine, faptul ca ar trebui poate sa vizitez si un psiholog intr-una din zile e alta treaba.
Cu o saptamana inainte, eram in verva maxima. Ma apuca plansu’ la cuvantul anestezie (de aia mi-era cel mai frica) si as fi vrut sa mai aman operatia cu inca un an. Din fericire asta nu era posibil, asa ca in ziua cu pricina m-am prezentat frumos la clinica. Urma sa mi se faca rahianestezie, in coloana, si pt asta regimul nu e asa de dur, trebuie sa nu mananci/bei doar cu 5-6 ore inainte. Din momentul in care m-am instalat in rezerva de spital, totul a parut sa intre pe un fagas normal. N-am asteptat mult si m-au chemat, mi-au bagat o perfuzie cu ceva generator de happiness, moment in care totul a devenit extrem de amuzant. Intepatura pentru anestezie nici n-am simtit-o macar. Iar operatia in sine a fost doar un prilej de glume (inteligente!!) cu doctorii si s-a terminat cu bine suspect de repede. In realitate a durat cam o ora si un pic cu tot cu anestezie.
Privind inapoi acum, imi dau seama ca a fost parfum. A durut un pic in prima noapte, n-am prea dormit deloc si de fept cel mai rau ma durea spatele de la pozitia destul de imposibil de schimbat. Cea mai grea incercare din prima noapte e dusul la toaleta, ti se face rau de la nemiscare, nemancare, sange pierdut, durere etc. Dupa aia e OK. Asistentele au fost super dragute si in caz ca nu ati retinut inca, nu am dat nici macar un leu spaga.
A doua zi a fost ultima chestie neplacuta, scosul drenei, a durut ceva dar dupa aia a fost de 10 ori mai bine. Am plecat pe la ora 12 pe picioarele mele si cu un program strict de exercitii. Prima parte, chiar daca cea mai usoara, trecuse. Macar acum stiam ce ma asteapta, in plus eram multumita de servicii si de modul in care decursesera lucrurile. Toata lumea fusese profesionista si mai mult decat amabila, ajutand sa mai trimita la dracu frica mea de operatii.
- va urma -
09.26.09
Ce ligamentul meu, 1 – alegerea
Intre lenea de a scrie, temerea ca nu va interesa pe nimeni si dorinta histrionica de a impartasi experienta mea oricui ar putea fi macar partial interesat, pe moment pare sa fi invins cea de-a treia. Sa vedem daca postul asta va fi terminat
Cum s-a intamplat nu mai e un secret. Concluzia era ca am ruptura completa de ligament incrucisat anterior (LIA) si fisura de menisc. O sa incep azi printr-o mica aducere aminte a felului in care am ales doctorul si clinica. Poate ca nu e mare lucru, dar e primul pas si fie si numai prin asta destul de dificil. Am pornit printr-o scanare a forumurilor, de unde a rezultat din prima numele lui Filipescu de la Sf. Ioan ca fiind cel mai bun. Au rezultat de asemenea spagi, timp de asteprate 2 saptamani pt o consultatie, preturi de speriat, camere de spital naspa, dureri, in fine, am inchis browser-ul pana una alta ca deja ma panicam. Am continuat prin a imi intreba cunoscutii si a cere pareri; asta precum si continuarea cautarilor pe internet a diversificat un pic paleta de nume . O colega mi l-a recomandat pe Marian Anghelescu de la MedSport, din propria ei experienta; cum eu aveam nevoie in primul rand sa ma vada un ortoped ca sa valideze scrierile amenintatoare de pe RMN, am decis ca ar fi un bun inceput.
Mi-am facut programare, am gasit clinica relativ usor, am asteptat rezonabil (sub jumatate de ora ); am stat la el in birou, mi-a taiat toata bruma de speranta cand a tras un pic de genunchi si mi-a confirmat fara dubiu necesitatea operatiei. Bleah. Cica puteam sa o programez cu aprox 2 saptamani inainte; trebuia doar sa ma decid. Mi-a zis cat costa, mi-a explicat despre suruburi, mi-a spus ca voi avea factura. In fine, totul destul de clar. Am platit 50 de lei consultatia, am plecat acasa sa ma mai gandesc.
Fiind femeie si avand nevoie de complicatii, m-am gandit ca acum este evident momentul sa mai vad vreo 2 medici. Clar voiam sa ajung si la Filipescu; m-a amagit tata ca are el nush ce cunostinte sa intram mai repede si pana la urma am asteptat dupa el vreo luna jumate, mult mai mult decat ar fi durat o programare . Las’ ca si mie imi convenea ca mai amanam un pic momentul adevarului 
Am ajuns intre timp la Universitar, dar nu am depasit sala de asteptare, care mi-a facut o parere ff proasta de altfel (n-aveau nici macar un scaun, in conditiile in care la ortoped vin in general oameni cu probleme la picioare); am profitat de un telefon urgent si am taiat-o de acolo.
Dupa nu mult timp, am ajuns in sfarsit si la programarea de la Sf. Ioan. Este de speriat holul de asteptare, e lung si intunecos si plin ochi de oameni; cand ii vezi iti imaginezi cum o sa stai toata ziua pe acolo si o sa mai si stai peste noapte ca macar a doua zi sa ai sansa sa intri si tu. Nu e chiar atat de rau, dar iti creeaza o stare sufleteasca mizerabila. E atmosfera tensionata de spital. In fine. La consult, am intrat intr-o camera nu f mare dar cu aspect de hala, impartita in cateva compartimente mici de niste perdele de plastic, unde erau examinati mai multi oameni in paralel. Totul avea un aspect desul de saracacios si de vechi. Consultul in sine a fost OK, nu am aflat nimic nou, am plecat acasa sa ma mai gandesc.
Acum, aveam cele doua optiuni clare (am decis intre timp sa incetez cu vizitele la alti doctori si sa fac ceva productiv). La Sf. Ioan era Filipescu, cel mai cel, dar venea la pachet cu dezavantajele unui spital de stat, despre care nu aud decat povestiri infricosatoare in ultimii ani (eu, slava domnului, n-am mai calcat cu probleme prin vreunul de ff mult timp): mizerie, spagi mari, asistente care nu te baga in seama, dezinteres; operatia m-ar fi costat “in jur de” 2500 de euro. La MedSport era Anghelescu, care opera mai ales pe sportivi, si totul se desfasura intr-o clinica privata, cu costuri nu mult mai mici (10300 lei) dar fixe si facturabile. In plus, Filipescu se oferea sa rezolve si meniscul si ligamentul intr-o singura operatie si se lauda cu 8 operatii pe zi; Anghelescu mi-a spus clar ca e nevoie de doua operatii (2500 lei menisc + 6000 lei ligament + 1800 lei suruburi) si doua recuperari separate pentru a creste sansele unui succes total si se lauda ca o sa fiu ca noua in 6 luni daca imi fac exercitiile.
Ca sa inchei acest subiect, decizia a fost bazata pe instinct in mare parte dar si pe fapte evidente. Nu voiam spital de stat si imi convenea factura. Apoi, ligamentoplastia nu e cea mai simpla operatie, dar nici cea mai complicata, in plus e standardizata; am decis ca, desi faima ii poate fi binemeritata, diferenta tehnica dintre Filipescu si restul de chirurgi cunoscuti de genunchi din Bucuresti, printre care si Anghelescu, trebuie sa fie nesemnificativa. M-am programat la MedSport, in iulie am operat meniscul si la inceputul lui septembrie si ligamentul. Pana acum totul pare OK. Post separat pentru impresii de la internare si operatie.
- va urma -
08.30.09
creditul si diavolul
Ma gandeam zilele trecute ca, folosind desigur metafore exagerate ca de obicei, a iti face un credit de consum este echivalentul modern al vinzarii sufletului catre diavol (sau catre corporatie, pentru majoritatea celor in cauza).
Adica, sa presupunem ca te descurci bine o perioada, ai strictul necesar, ai chiar mai mult decat strictul necesar si in mod sigur te descurci mai bine decat multi altii. Si ai putea-o duce asa multa vreme, si daca ai vrea mai mult, ai incerca sa gasesti modalitati inventive de a face asta.
Dar apare tentatia. Un televizor jmeker, haine de firma, o masina noua si cu 1543 de cai putere, un apartament “al tau”. Solutiile ar fi sa economisesti ceva vreme (foooooarte multa vreme pentru unele exemple) sau sa iti pui capul la contributie sa faci mai multi bani cumva. Insa de ce sa faci asta, cand poti sa iti faci un credit? Simplu si la obiect. Numai ca din momentul ala pierzi mai mult decat cateva sute de euro pe luna; iti pierzi bruma de libertate pe care o ai ca angajat in societatea moderna. (N-am generalizat, exclud de aici categoria de oameni pentru care rata este suficient de mica in comparatie cu venitul). Din momentul in care luna de luna depinzi de intrarea salariului la timp pentru a nu fi datornic, esti sclavul angajatorului. Nu poti sa mai traiesti cu convingerea clara ca daca ceva nu iti convine, daca esti silit sa iti incalci principiile, daca esti jignit sau daca pur si simplu ai ajuns sa urasti ceea ce faci, esti liber sa pleci cu inima usoara in alta parte. Creditul e ca o ghiulea de piciorul tau. E un pret pe care prea multi il platesc fara sa constientizeze macar.
De-aia zic. Creditul e promisiunea diavolului. Iti flutura pe la nas toate lucrurile pe care nu le poti avea pe moment, te face sa te simti scarbit si nesatisfacut de viata ta normala de zi cu zi, dupa care iti ofera pe tava produsul promisiunilor, cu pretul a numai x lei pe luna. Si al sufletului, but who’s counting…
