Zicea bine maroniul ca majoritatea oamenilor isi fac blog mai ales pentru a se plange. Sau, ca sa pun ideea intr-o forma mai delicata, inspiratia apare mai usor in cazuri de tristete/suparare/etc decat la bucurie. Sau daca nu inspiratia, in orice caz cheful de a scrie.

Nu am chef sa scriu, nu am stare sa scriu, nu am timp sa scriu. In ultimele trei luni s-au schimbat atatea cat in ultimii 10 ani poate. Nu ma plang, sunt tot la stadiul ala in care sa va invat cum sa desenati fericirea, doar sa dorm un pic as vrea. Vreo saptamana Dupa care as putea sa incep un serial in care sa va povestesc despre deliciile actului plin de avant de a te muta singura dintr-o data. As putea sa fac asta, da. Poate va intereseaza cum trebuie sa procedati in momentul in care incep sa va palpaie haotic, ca intr-un film de groaza, toate becurile si intrerupatoarele, din senin, intr-o sambata dimineata. Sau poate va intereseaza cum e sa gasiti dupa cateva zile de absenta masina de spalat nou nouta plina ochi de apa, la fel ca si restul baii…

Ar trebui sa ma opresc un pic si sa fac bilantul, ma intreb cate buline din lista mea de anul nou au mai ramas… Dar alta data. Acum voiam doar sa mai pun o melodie pe care am gasit-o pe net si mi-a plact mult. bbl.

…la fel cum ieri a fost doar o alta zi in care, intre altele, a plouat. Dar se intampla sa imi placa.

Running over the same old ground,
What have you found? The same old fears,
Wish you were here

Cautand cu totul altceva, am gasit niste notite din perioada in care am fost la Londra… O sa le scriu sub forma unei insemnari de jurnal, fiindca raman valabile pentru orice calatorie:

“10 aprilie 2008

Am notat ganduri asa cum mi-au venit si in ordinea in care mi-au venit. Unele au fost declansate de o imagine, altele de un parfum, altele de un telefon. Oricum, gandurile de departe de casa sunt semnificativ diferite, emotiile sunt mult mai intense. As vrea sa ma pot desprinde mai mult si sa la mai multe lucruri in urma, am obosit sa le tot car dupa mine ca pe un geamantan urias. Dar presupun ca sunt unele lucruri pe care nu le mai poti lasa niciodata fundamental un urma. Sunt aici, facand poze cu Big Ben, dar sunt si acasa. Si nu stiu care parte din mine isi traieste emotiile mai intens…”

Si tin minte ca mai notasem o idee, undeva pe un pliant din Dublin pe care nu stiu daca il mai am, dar am sa incerc sa o regasesc acum. Scriam ca atunci cand esti plecat, persoanele care tin si se gandesc cu adevarat la tine ies la iveala intr-un mod mult mai evident, mai devreme sau mai tarziu. Printr-un telefon, sau un mesaj, sau orice. Si tot atunci, ai revelatia deosebita ca restul nici nu contreaza atat de mult la urma urmei. O calatorie devine astfel un mod natural de a iti restabili prioritatile.

In plus, ma gandeam ca pentru mine fiecare calatorie a fost cumva benefica. De fiecare data mi-am gasit viata parca schimbata un pic in bine cand m-am intors, ca si cum prin plecarea mea rupsesem voit ritmul si fortasem o schimbare. Poate chiar asa este, poate fiecare plecare genereaza cate un flux de energie care inlocuieste persoana ta in locul din care ai plecat si care se concretizeaza prin schimbare… si daca pleci cu bucurie si cu inima deschisa, normal ca energiile sunt pozitive si schimbarea va fi in bine.

Da. Sau poate pur si simplu dorul de casa, constientizat sau nu, te face sa privesti altfel prezentul la intoarcere si sa te bucuri mai mult poate de lucrurile pe care le ai.

Dap, clar Stockholmul este un oras mult mai prietenos Am ajuns in timpul unei furtuni atat de mari incat la 50 de m de pamant capitanul avionului a decis ca nu poate ateriza in conditii de siguranta asa ca ne-a adus stomacele in gat cand a tras brusc de mansa si in cateva secunde, inainte sa ne dezmeticim bine, eram iar la o inaltime considerabila. Am mai dat ture ceva timp, balanganindu-ne cu avionul lu’ peste printre nori si rafale de vant, pana ce ploaia s-a linistit la un nivel care sa permita aterizarea. A fost prima  oara dupa nustiucat timp cand oamenii au aplaudat cu verva imediat dupa aterizare

Sa mai spun ca e frig? dar de data asta sunt blindata cu haina cu blanita, cu care stau pe mine si in birou, fiindca nu stiu daca am mentionat asta, dar in Suedia este la fel de deranjant de frig si in interior ca si in exterior.

OK, OK. E seara acum si trebuie sa recunosc, am inteles, Gothenburg e un fel de Valenii de Munte asa. Capitala ramane capitala si Stockholm-ul nu se dezminte. Nu am apucat sa ma plimb mult, dar suficient cat sa ma prind ca e alta atmosfera. Da, sunt chiar si oameni pe strada si magazinele mele de firma si strazile largi si pavate si centrul vechi si cladirile maiestuoase. Si chiar si soare. Si in mod clar e mai cald aici Si am vazut in mod oficial primul meu suedez atragator de fapt l-am suspectat a fi suedez, nu am de unde sa stiu 100%. In fine.

Si inca una scurta. Am poposit la o terasa cu intentia onorabila de a manca ceva. Meniul m-a socat un pic sincer, fiindca m-am gandit eu asa ca 30 de euro pentru un mixed grill e un pic cam mult chiar si pentru Suedia; am ramas totusi la masa, din inertie. Dupa ce am mai si asteptat 45 de minute pentru minunatele bucate, deja fierbeam de nervi si ma gandeam foarte dezamagita ca nu am ajuns prea departe de casa. Momentul cheie insa a fost  cand am cerut nota si am fost literalmente obligata de catre cel care ma servise sa plec fara sa platesc nimic. Si cu scuze inmiite. Am primit cadou o masa de 40 de euro (luasem si doua beri intre timp ) pentru ca fusesem facuta sa astept. Deci sunt totusi in Suedia si nu acasa

Multi ciudatei; densitatea de piercing-uri si par vopsit in cele mai dubioase culori si bocanci tintuiti si frizuri amuzante era depasita doar de densitatea de copii blonzi cred

Tokyo Hotel e o formatie? Daca da, azi am vazut cea mai mare fana a lor. Nu se vedeau, dar cred ca avea si chilotii imprimati cu Tokyo Hotel.

Din avion, inainte de a intra in stratul cel gros si interminabil de nori:

Altceva… le au si ei pe ale lor:

Asa arata panoul unui lift dintr-un hotel de 23 de etaje:

Si vederea de la micul dejun de care spuneam:

Si gata, plec acasa

SI la a doua impresie, frigul tot ramane. E mult prea frig!! Le spune cineva si celor de aici ca suntem la sfarsitul lunii iunie? Am fost sa ma plimb jumatate de ora prin oras, suficient cat sa inghet, sa fac cateva poze si sa imi iau doua perechi de pantofi.

Altceva. Ma fascineaza traficul. Ma rog, pseudo-traficul. La ora 6 jumate seara, in zi de lucru, erau pe strada cam tot atatea masini cate sunt la noi duminica la 7 dimineata. In dimineata de dupa revelion adica

A mai trecut un pic de cand am inceput sa scriu postul asta, asa ca s-au mai strans impresii. Si cea de baza este ca am facut alegerea cea mai buna acum catvea luni. E o tara tare frumoasa, si curata, si civilizata, si Gothenburg e un oras linistitor pentru o perioada scurta. Dar cred ca as innebuni aici in maxim doua saptamani. E mult, mult prea mult calm pentru mine. (Sa nu mai vorbim de frig) Si pustiu. Unde sunt oamenii de pe strada, care sa rada, sa vorbeasca tare? Stiu ca Bucurestiul este o extrema neplacuta, dar aici este cealalta extrema, care mi se pare mult mai greu de suportat.

Cu toate astea imi place in mare masura.  Strict obiectiv vorbind. Doar ca ceva nu se leaga. Uite un exemplu, cu suedezii (si suedezele). Teoretic, e super, fiindca e plin de oameni inalti si bine facuti, blonzi si zambitori. Dar cumva nu imi plac. Nu pot sa explic de ce. Sunt constienta de faptul ca au trasaturi frumoase, dar tot nu ma atrag. La fel e si cu Suedia insasi. Are toate ingredientele, dar… In fine, ii mai dau o sansa, astept sa vad si Stockholm-ul.

In plus, e prima oara  de foarte multa vreme cand imi e un dor incredibil de casa. Si nu am fost plecata decat de 3 zile. Parca au fost 100 Sunt trista poate din multe motive (unul important fiind ca mi s-a dus dracului cardul, nu mai merge nici de frica, si m-am trezit fara nici un ban si cu datorie la hotel) si poate asta influenteaza impresia generala din momentul asta, dar abia astept sa ajung acasa.

Poze.

Suedia este probabil cea mai verde tara pe care am vazut-o vreodata. Dupa ce am zburat printr-un strat de nori atat de lung si de gros incat ajunsesem sa cred ca nu se va mai termina vreodata si ca o ceata laptoasa este tot ce voi vedea din Suedia, peisajele vazute brusc din avion m-au dat pe spate. Paduri cat vedeam cu ochii si lacuri aruncate ici si colo si cate o insula cu cate o casuta pe ea, si in principiu incredibil de multa natura in starea ei cea mai pura (rima e neintentionata, dar nu prea am timp acum sa imi aleg cuvintele).

Momentan stau in Gothenburg, intr-un hotel de 23 de etaje, la etajul 22 si micul dejun l-am luat la restaurantul de la ultimul etaj, cu vedere peste tot orasul, muzica in surdina si somon afumat. Imi place tara asta

Si poti sa platesti cu card-ul pana si in autobuz. Ca nu accepta Visa Electron e alta poveste, dar oricum.

Si mai urmeaza sa mai aflu. Dar trebuie sa fug acum sa castig banii companiei care m-a trimis aici

Am citit Rebbecca. Dintr-o rasuflare. Foarte, foarte mult mi-a placut modul in care a fost gandita. Multa lume pare sa desconsidere personajul central dar eu am iubit-o. M-a fascinat felul in care sunt prinse trairile si gandurile ei cele mai intime, scenariile aberante declansate instantaneu de multe ori de o simpla imagine sau vorba. Cred ca multi, sau mai bine zis multe dintre noi ne putem regasi in asta, dar putini au capacitatea de a analiza si mai ales de a reda starile astea atat de comune incat poate de multe ori nici nu le realizam. Trebuie sa le citesti descrise undeva ca sa iti dai seama ca si tu ai trait asta, ca nu a fost nicidecum un moment banal asa cum poate l-ai categorisit atunci, de vreme ce cineva a putut sa scrie un roman intreg pe baza unor asemenea momente. In fine. Nu stiu daca sunt coerenta fiindca imi e foarte somn dar ideea e ca mi-a placut enorm si o recomand.

Gandindu-ma la subiectul cartii, ma intreb acum cat de des ni se intampla sa ne comparam. Cu altii, fireste. Si cat de nociv este. Situatii sunt multe… cred ca simti nevoia sa te compari mai ales cu oameni al caror loc l-ai luat intr-o masura mai mare sau mai mica. Sau cu oameni pe care ii simti ca o amenintare la propriul tau loc. Simti nevoia sa te compari intr-o competitie sau cand incepi o noua relatie, cand esti gelos poate sau poate cand iti schimbi locul de munca… cred ca in general orice inceput poate fi un declansator. Pentru ca esti nesigur. Pentru ca te gandesti in mod paranoic ca cei din jur te analizeaza la rece si iti taxeaza fiecare abatere, comparandu-te cu ce a fost inainte. Bine, presupun ca asta chiar se poate intampla, dar cred ca de cele mai multe ori singura persoana care analizeaza, compara si da verdicte esti chiar tu. Si cei in carca carora le pui habar nu au de micile tale drame existentiale interioare.

In fine. Cititi cartea o sa intelegti mai bine si cel mai probabil o sa va si placa.

As putea sa scriu despre inorogi acum. As putea sa scriu despre o primavara cu nimic mai speciala decat alte primaveri, cu exceptia faptului ca a plouat o data. A plouat cum nu mai plouase vreodata, a plouat cu o intensitate pe care numai constiinta fiecarui strop ca participa la implinirea unui moment unic si a unui scop dintotdeauna neatins putea s-o dea. A plouat ca si cum era prima si ultima oara cand ploua in lume.

As putea sa scriu despre cat de solara e ziua de azi. Sau cea de ieri, sau poate cine stie, cea de maine. As putea sa scriu despre vinul rosu demisec sau despre pantofi rosii de lac. As putea sa scriu despre fericire si in mod sigur as putea sa o desenez.

As putea sa scriu ceva amuzant sau as putea sa scriu despre seriile Fourier. As putea sa scriu despre miile de lucruri, persoane si senzatii de care, sunt sigura, trebuie ca e inca plina viata din jurul meu. In timp ce, sunt sigura, trebuie ca totul se invarte inca. Asa a spus Galileo, nu? Deci trebuie. Dar sa ma scuzati daca imi scapa unele chestii zilele astea.

As putea sa scriu. Dar mai incolo. Momentan am un pic de treaba cu inorogii mei.

Da, strazile au redevenit un loc nesigur! Prietenul mi s-a intors intr-un sfarsit! Let our powers combine!

Au inflorit salcamii! Miroseau frumos azi-dimineata. Si eu ma gandeam sa scriu, despre amintiri, despre senzatii, despre nimic bine definit de fapt. Aveam un flashback intens in timp ce mergeam pe strada si am realizat cu stupoare ca de fapt sunt multumita de viata mea de pana acum. Nu simt ca mi-am indeplinit vreun scop, nu cred ca am realizat mai nimic, dar uitandu-ma in urma o vedeam cumva plina.

Cel mai bine ma definesc locurile in care am fost, oamenii pe care i-am cunoscut si, mai ales, ceea ce am simtit. Si poate ce i-am facut pe altii sa simta. Mi se derulau prin minte rasete si necazuri… momentele in care urlam la ai mei si tranteam usa si berea bauta cu tata pe banca in herastrau… chipuri de prieteni si fete pe care le-am vazut o singura data… oameni pe care i-am iubit din tot sufletul si altii pe care i-am urat din toti ranuchii… surpriza unei imbratisari, fericirea unui zambet si disperarea vreunui sarut… Un dans, un accident de masina, o plimbare, niste vorbe incurajatoare intr-un moment dubios, o aventura de o noapte, o greseala, ceva regrete, cadouri de ziua mea, flori primite si pastrate ani de-a randul cu o grija demna de cauze mai nobile, cercei si pantofii cu care dormeam in picioare in prima noapte dupa ce mi-i luam, de dragi ce imi erau … Prima oara cand tata a ras la o gluma de-a mea, prima oara cand mama mi-a zis ca e mandra de mine, prima oara cand un prieten bun mi-a zis ca i-am lipsit, prima oara cand am crezut ca iubesc si prima oara cand am iubit de fapt, fara sa stiu… Erau atat de multe si se insirau toate asa frumos si gandurile astea imi intindeau cel mai mare zambet pe fata, spre ingrijorarea celor cativa oameni matinali care se intamplau sa mai fie pe strada la ora aia…

Stiu Poate ca sunt tampenii fara insemnatate. Dar cumva imi place cum le-am trait. Fara amintirile astea nu as fi nici a zecea parte din ceea ce sunt. Codul sursa ne e dat la nastere, dar felul in care decidem sa il folosim depinde numai de noi. Ne construim singuri, prin alegerile noastre. So far, so good. Si de-abia incepe.

Cica sa scriu. Hai sa va explic. Nu se poate scrie despre Londra, de fapt se poate, dar nu are rost. Trebuie sa fii acolo. Nu e un oras, e o stare de spirit. E ca atunci cand esti indragostit si nu iti vine sub nicio forma sa vorbesti cu cei din jur despre ceea ce simti, pentru ca iti dai seama ca nicicum cuvintele nu ar avea forta necesara sa redea ceea ce ai vrea tu sa le comunici. Da, m-am indragostit de un oras

Am alergat intr-una. Am alergat si cand stateam Voiam sa vad tot, sa fac tot, sa bifez tot. A fost mai degraba o insiruire de bife. Dar ce pot sa spun, a meritat pana la fiecare strop de ploaie londoneza, pana la fiecare pas pe Oxford Street si pana la fiecare fiecare treapta din cele 530 (parca, who’s counting?) pana in varful catedralei. (Saint Paul, cum care? )

Prietenii ma intreaba ce mi-a placut cel mai mult. Nu pot sa categorisesc la modul asta… Mi-a placut ca eram acolo. Mi-a placut metroul, mi-au placut parcurile pline de verde si flori, mi-au placut cladirile si atmosfera arhitecturala a orasului, daca mi se permite sa ii spun asa , mi-a placut felul in care Londra isi traieste istoria in fiecare moment al prezentului, fiind in acelasi timp cea mai vie si moderna capitala a Europei, din punctul meu de vedere. Mi-au placut Big Ben, Parlamentul (wow!!), St Paul, Tower of London, bla, bla, cu alte cuvinte, tot ceea ce am vizitat in timpul marelui nostru maraton al bifelor . Mi-au placut agitatia si oamenii care dupa ora 6 radeau galagiosi in fata pub-urilor sau alergau prin parcuri sau se plimbau cu bicicletele. Mi-a placut ca trebuia sa ma uit in dreapta cand traversam (m-am obisnuit dubios de repede) si mi-au placut taxiurile si autobuzele si cabinele rosii de telefon. Pfuuuuu… As putea sa continui asa toata noaptea

Recunosc, nu mi-a placut ca am auzit mai multa spaniola si italiana pe strada decat accent britanic, ca am vazut mai multi asiatici, indieni si arabi decat englezi. Dar asta este… e un oras cosmopolit si intr-o continua schimbare.

S-au strans multe amintiri pentru 5 zile… Seara la terasa pe malul Tamisei, unde beam bere Ale, in timp ce in dreapta vedeam Tower Bridge si in stanga Saint Paul… Ziua cand am vizitat Hyde Park in timpul unei mari furtuni, in timp ce ploua cu furie iar vantul batea cu o inversunare demna de cauze mai nobile (pana la urma ploaia a cedat nervos in fata incapatanarii mele de a nu renunta sub nicio forma la plimbare si mi-a facut cadou un curcubeu, dupa cum puteti observa si in poze )… Primul autobuz, prima cabina telefonica, prima oara cand am vazut Buckingham Palace, prima oara cand ne-am pozat cu Pall Mall, prima oara cad… prima oara cand… ce sa mai, iar as putea sa continui toata noaptea

Si parca excursiile astea adancesc un pic relatiile intre oameni. M-am simtit bine cu Misha si Maroniul (da, cu mici exceptii ). Impreuna am baut bere, impreuna am fost in majoritatea locurilor, impreuna am luat din greseala doar 3 din cele 6 bilete pana la Windsor si inapoi, facandu-ne apoi tot restul drumului oaresce griji despre modul in care sunt tratati in genere turistii blatisti in Londra , impreuna am impartit minunata camera de hostel. Dar parca si aia pare mai curata si mai frumoasa in amintiri

Uite ca pana la urma am scris cate ceva. Mai am ganduri notate pe ici pe colo, din timpul calatoriei. O sa revin

Poze.

Dap, a venit si seara dinaintea marii excursii initiatice. Avand in vedere ca Londra este unul dintre locurile pe care mi-am dorit dintotdeauna sa le vad, as fi vrut sa fiu un pic mai entuziasta. A dracu’ astenie. Dar promit tuturor celor care m-au suportat in aceasta perioada tulbure ca imi voi reveni de indata ce ma urc in avion. Si de vreme nu imi fac probleme. La urma urmei de-aia iau soarele cu mine, nu?

Ne vedem intr-o saptamana cu multe poze si povestiri, dragii mei. Va pup!!!!!!!!!

PS: PALL MALL, pentru cunoscatori

Pentru cei interesati (pe frate-miu l-am sunat deja, nu se pune, dar poate mai sunt si altii ), un nou concert, de data asta confirmat si de site-ul formatiei.

RSS-ul pe Metalhead face toti banii

Simt nevoia sa scriu, dar m-a lasat inspiratia. Nu am decat cateva clisee obosite si triste. Nu as vrea sa umplu posturi cu asa ceva. Poate ca toata viata mea e un cliseu trist si obosit in momentul asta. Ca am obosit, e clar. Se vede. Am mers atata prin soare ca sigur am facut insolatie, si palaria mi-a fost zburata de mult, de o rafala neasteptata de vant. Mi-au iesit si pistrui. Intotdeauna imi ies pistrui de la soare. Asta nu e neaparat un lucru rau. Si am citit ca bronzul e din nou la moda anul asta. Fie si asa.

Dar am obosit. Vreau un copac mare, cu iarba sub el. Un nuc vreau, da! Ati stat vreodata la umbra unui nuc? E cea mai racoroasa umbra. Vreau sa ma asez la umbra nucului meu o perioada si poate sa dorm un pic. Si cand ma trezesc, vreau sa vad ca soarele s-a dus dracului la asfintit, sa vad ca e seara si ca e racoare si placut. Si vreau sa simt cum imi adie vantul peste obraji si vreau sa vad o padurice nu departe. Mi-e asa dor de o padurice…

Momentan ma dogoreste soarele inca. Ma dor si ochii de la atata lumina. Mi-e cald si am obosit. Am spus pana acum ca am obosit? Si cred ca mi-a mai iesit un pistrui. Ai naibii pistrui. Pana ce ajung la nucul meu, va las cu o melodie.