noiembrie 19, 2011
Madrid, take 1
Ma gandeam ca e un moment la fel de bun ca oricare altul sa mai scriu pe aici.
De duminica trecuta sunt singura in Madrid, si mai stau inca o saptamana. E prima oara cand plec din nou singura mai mult de 2-3 zile, dupa vreo 3 ani si ceva de calatorii numai in doi. Si in ciuda unui program de lucru infernal, gandurile mele si-au gasit cumva timp sa zburataceasca in diverse directii legate de asta si de multe altele.
In primul rand, cred ca Madridul imi merge la inima. Mi se baga pe sub piele si ma face sa ma indragostesc de el. Nu m-am plimbat suficient cat sa pot spune daca este un oras frumos sau urat, dar mi se pare un oras cu suflet, cu un puls aparte. E dat de oamenii lui in primul rand, oameni calzi, relaxati si prietenosi; e dat de sutele de baruri si restaurante micute; e dat de mancarea exagerat de buna, de maslinele si fructele de mare, si mai ales e dat de placerea cu care pare ca se traieste pe aici.
Aici am auzit hohote pe strada. Mi-am dat seama cat de rar aud asa ceva in mod normal. Oameni care sa discute vesel, relaxat pe strada, si care sa rada din toata inima. Aici am vazut o femeie stand pe vine si discutand cu un tip care cersea. Nu era genul de habotnica sau nebuna, era o femeie normala, imbracata normal, care statea prieteneste de vorba cu el, pur si simplu. Aici am vazut muzicieni de tot felul cantand pe strada, am vazut oamenii iesind la cina lor tarzie de tapas alaturi de prieteni, am vazut bunavointa si respect din partea oricarui om cu care am avut de-a face. Iti vorbesc frumos, te ajuta si iti zambesc.
In al doilea rand… Ma simt un pic singura. Pe de o parte am in mine un entuziasm de copil mic ce tocmai a primit o jucarie noua, ma umplu de fiecare clipa petrecuta aici, e o parte din mine care se bucura incredibil de mult de aceasta experienta. Si pe de alta parte, abia astept sa am din nou cu cine imparti tot entuziasmul asta, sa am cu cine sa merg pe la toate restaurantele dragute care imi fac cu ochiul si cu care sa ma plimb de mana pe strazile pline de oameni veseli.
Asta e doar prima impresie. Mai strang 
mai 21, 2010
promovare
Am primit urmatorul mail de la PC Garage:
“
| Buna ziua,
Avem placerea sa va anuntam ca ati fost promovat la statutul de client Distributie – discount 0. Achizitiile dvs. la PC Garage au depasit o valoare de 0,00 RON, cumuland un numar de peste 0 de comenzi. |
| Toate cele bune, Echipa PC Garage |
“
Acum, astia fac misto, sau… wtf?
martie 8, 2010
And the award goes to…
Daca tot m-am trezit de la 6 din motive inca incerte si daca Razvan inca rezista in fata televizorului, am zis sa profit de ocazie si sa ma mondenizez si eu. Ca atare am vazut pe viu ultima parte a ceremoniei. Nush’ voi ce parere aveati dar eu ma asteptam un pic sa nu fie avatariztae oscarurile astea, n-a fost mare surpriza. Oricum, frumos cum Academia a ajutat-o pe fosta nevasta a lui Cameron (din ce mi s-a spus, habar nu aveam) sa ii ia fata si la regie si al film 
De fapt n-au prea fost surprize deloc. Ce mai vreau sa spun este ca mi s-a parut amuzanta gluma lui Juan José Campanella (cel mai bun film strain) care a multumit academiei pentru faptul ca nu a considerat Na’vi o limba straina
Daca am o exprimare de copil retardat este pentru ca nu m-am trezit complet inca. Deci gata. Lista de premii iaca aici.
februarie 28, 2010
azi imi place…
…sentimentul asociat zambetului condescendent cu care am privit de dimineata paharele goale de pe masa. Azi-noapte tarziu stateam si beam un coniac si vorbeam cate in luna si in stele; era intuneric si un pic de oboseala si sentimentul ca suntem doar noi, clandestini cumva fata de lumea care dormea undeva departe. Acum e dimineata, lumina, soare si paharele stau cuminti ca si cum nu ar sti nimic. Si nici eu nu stiu de ce am zambit cand le-am vazut si de ce sentimentul era unul ciudat de placut si de reconfortant. Ca si cum totul e exact asa cum ar fi trebuit sa fie vreodata.
februarie 23, 2010
Olimpiada de iarna si timbrele
Adevaru’ e ca nu am urmarit absolut deloc sesiunea asta de sporturi de iarna. De mai bine de un an, de cand televizorul meu functioneaza doar pentru VH1, filme de pe net si alte cateva exceptii, sunt cam paralela cu stirile, mondenitatile, evenimentele, revolutiile pe care nu le aflu de pe net. Si asa si cu acest Vancouver 2010, e mai mult o notiune abstracta despre care discuta oamenii din jurul meu de zor.
Un lucru totusi a facut pentru mine. M-a facut sa imi aduc aminte ca asta nu e prima olimpiada de iarna din Canada de care am luat cunostinta. Pe vremea cand inca mai eram mica (relativ vorbind ) aveam impresia, intre altele, ca imi place sa colectionez timbre; aveam o groaza, in multe clasoare de diferite dimensiuni. Daca tin bine minte, fiecare dintre ele era responsabil de o anumita categorie de timbre: era cel cu flori, cel cu animale, cel cu picturi si era si unul cu sport. Unul albastru inchis si jerpelit rau. Si intre multele colectii din el era si una cu olimpiada de la Calgary din ’88. Nu stiu de ce mi s-a intiparit cu atata acuratele numele ala pe retina. Oricum. Mi-am adus apoi aminte cu nostalgie de felul cum cumparam in mod periodic (saptamanal oare? nu mai stiu…) de la posta plicurile portocalii si albastre (cele mici) si rosii (cele mari), de infrigurarea desfacerii lor, de bucuria de a gasi timbre noi si de usoara dezamagire data de dubluri…
Clar trebuie sa imi caut clasoarele Macar atata lucru datorez acelor momente din copilarie
februarie 17, 2010
vista, simply surprising
Azi am descoperit un feature nou si incitant de windows vista. Cand dadeam si eu sa imi scot laptop-ul din stand-by, asa, ca de dimineata, n-am reusit sa imi bag parola, fiindca absolut nicio tasta nu functiona. Mai putin tasta de “backspace”, care la apasare scria ceva. Nu as putea sa spun ce, fiindca dupa cum spuneam, incercam sa bag parola, ceea ce inseamna ca pe ecran imi apareau doar buline negre Ulterior am descoperit ca puteam sa sterg ce am scris cu tasta “h”.
Ca un adevarat fost inginer de suport, am descoperit ca pot activa tastatura onscreen, si fericita am dat sa o folosesc; fix acelasi comportament. Uite ca nu m-am gandit sa incerc cu o tastatura pe USB, asta e. In fine, dupa cateva sfaturi pretioase de la baietii IT-isti care o ardeau prin aceeasi camera cu mine (“vista e o porcarie, schimba-l” – da, vorbim de o companie care pana anul trecut a tinut toate laptop-urile de firma pe windows 2000, probabil o sa schimbam vista in 2022 daca trecem de 2012) si dupa apelul fara raspuns catre propriul departament de IT, am decis sa aplic celalalt lucru de valoare invatat in anii de la suport, si anume restartul fortat.
Fireste ca a mers. Da’ sunt curioasa, fiindca eu n-am mai intalnit comportamentul asta pana acum si mi s-a parut fascinant (urmeaza google dar nu m-am abtinut sa scriu despre asta mai intai), a mai patit cineva ceva similar? Si aveti idee de ce? Sincer, cea mai mare curiozitate pe care o am in momentul asta este ce anume scria tasta de backspace Poate era vreun cod secret si eu l-am ratat
februarie 5, 2010
iar nu-mi convine
Incerc de cele mai multe sa fac bine ceea ce am de facut. Nu stiu daca imi iese pentru ca se pare ca nu am masura interioara calibrata pentru ceea ce fac. Si n-am aflat inca ce pot sa fac cu calibrul meu, la ce e bun el. Acu’ drept e ca nici nu m-am omorat incercand…
Momentan (de ceva vreme) nu simt deloc imboldul sa pun pasiune in ceea ce fac la munca. Nu stiu daca e din cauza felului meu de a fi sau din cauza a ceea ce fac. Adica. Ma simt mai atrasa de alte lucruri pe care le-as putea face in timpul liber, simt ca viata mea adevarata e acolo, in alea 2-3 ore amarate pe zi in care nu pontez pentru corporatie. Si atunci conchid ca un job e doar un job, care trebuie limitat strict la orele oficiale, dupa care poate fi inchis in sertar si basta.
Totusi, asta ma face sa ma simt nemultumita de mine, simtind ca nu dau tot ce am mai bun (asa cum ne invata filmele americane ). Oare nu ar fi mai bine sa fac un efort de vointa si sa imi canalizez mai multa energie in ceea ce fac acum decat sa ma intreb mereu cum ar fi daca as face altceva? Si sa imi folosesc timpul liber, nu pentru lucruri despre care imi imaginez eu ca imi plac, ci pentru a deveni mai buna la ceea ce fac acum? Pentru ca poate si daca as face acel altceva, care acum imi pare incredibil de interesant, as avea poate fix aceeasi dilema si stare de spirit. De aici intrebarea daca nu cumva problema e cu mine, nu cu ceea ce fac.
In fine. Instinctual, aleg prima optiune, in timp ce constiinta mi-o baga pe gat pe a doua. Cred ca intrebarile astea vin si din faptul ca sunt cam lenesa si cam egocentrista. Dar mi-ar prinde bine, cred, sa stiu ca si altii si le pun. Pai?
februarie 3, 2010
sustin codrii romaniei :D
Ma, io stiu ca de cand nu mai scriu in mod curent nu ma mai citeste nici dracu’ dar cateva click-uri poate reusesc sa produc. Asa ca, intrati pe proprie raspundere ca sa dati o mana de ajutor unei vesnice tinere sperante.
http://stimtot.ro/442/un-blogroll-despre-iubire
Succes, ba!
ianuarie 7, 2010
ceva de bine
Voiam sa incep cu o nota optimista in 2010. La multi ani, btw.
Astazi examinam, ca de obicei, oamenii din metrou. (De multe ori imi place sa creez caractere fictive pe care le aplic oamenilor doar asa, dupa felul in care sunt imbracati si dupa expresi fetei, dar despre asta alta data.) Si mi-am adus aminte cum, acum un an jumate cand am scapat eu pentru prima oara in ordonata Suedie, am fost foarte impresionata de faptul ca acolo majoritatea oamenilor din tren/metrou citeau carti, nu ziarul Libertatea ca la noi. Bine, in Suedia nu cred ca au Libertatea. In fine. Eram foarte dezamagita de natia mea de cititori de Click si scoteam cu ingamfare cartea din geanta de fiecare data, cu o mica strambatura de dezgust la adresa mocofanilor.
Ei bine, azi am avut revelatia faptului ca in acest an jumate au aparut foarte multi cititori de carti in metrou. Aceeasi oameni care rasfirau alta data pagini de tabloid stau acum cu nasul in cate un roman. Foarte multi citesc, fireste, cartile de la adevarul/jurnalul/maistiueuce. Dar si asta mi se pare un lucru foarte bun. Am auzit multe pareri negative de-a lungul timpului la adresa actiunilor acestor ziare, si nu sunt de acord cu ele. Chit ca sunt oameni care nu pricep nimic din cartile alea, dar macar trec prin ele, si in loc sa isi piarda cateva zeci de neuroni interesandu-se ce a mai facut sexi braileanca, si-i pastreaza incercand sa inteleaga ceva dintr-o carte. Io zic ca e de bine. Adica poate, doar poate, e un semn bun pentru generatia a treia de acum incolo.
Si in plus, la Dristor au pus panouri de-alea de arata cate minute mai sunt pana la urmatorul metrou. De alea am fost foarte incantata, cred ca plang dupa ele de vreo cativa ani. Si se repara toate scarile rulante din Bucuresti cred. Bine, dureaza o vesnicie, dar totusi.
E un pic mai bine. Sunt optimista azi, am spus. La multi ani din nou
decembrie 24, 2009
si pentru a zecea oara, da :)
Iarna asta e fantastica. Mi-a implinit deja doua mari dorinte (chiar 3 daca numaram si pantofii de la musette ). Prima ar fi fost sa ninga din belsug in Bucuresti din nou, ca atunci cand eram mica. Iar a doua… ei bine, a doua a fost pusa aici la comun doar din dorinta de a ma da interesanta, insa nu are nicio treaba cu nimic din ce mi-as fi putut dori vreodata pana acum.
Si ce e ciudat e ca sunt o persoana care raspunde mai intai nu la orice tip de cerere. Dup-aia ma mai gandesc daca ar trebui sa o fac sau nu. Insa se pare ca sunt cateva momente absolut nerepetabile in viata in care esti mai sigura de ceea ce iti doresti sa faci decat de faptul ca te cheama magda si ca esti in zodia leului. Si printre primii fulgi de la prima ninsoare pe care ti-ai dorit-o atat de mult, iti iese un da, asa, din prima. Pentru ca stii ca niciodata nu ai vrut si nu vei mai vrea sa spui asta cu atata convingere. Pentru ca nu vei mai avea cui altcuiva.
Restul… va urma
decembrie 18, 2009
in mijlocul drumului
Ma gandeam azi ca noi suntem un popor care traieste in mijlocul strazii. Nunta o facem pe strada, cu lautarul. Inmormantarea o bocim pe strada, cu lung sir de masini si claxoane (desi n-am mai vazut in ultima vreme). Copiii ii crestem pe strada, in fata blocului. La tara, gastele, ratele, porcii si puradeii alearga liberi pe ulita, ca acolo nu’s strazi. Ne certam pe strada, ne impacam pe strada, stam la o barfa pe strada. Ne plimbam cainii pe strada si tot acolo le lasam rahatii. Barbatii adevarati baga cate o miuta in mijlocul strazii. Ne spalam masinile pe strada si tot acolo ne batem covoarele. Mijlocul strazii e parte integranta din viata oricui
N-am zis ca e rau, doar amuzant, si n-o facem doar noi. E mai ales un pic de nostalgie a vremurile in care eu insami jucam fata ascunselea cu ceilalti copii de la bloc printre masinile, mult mai putine, parcate pe strada de la blocul meu… Pe strada MEA
decembrie 9, 2009
despre un omulet
Sunt unii oameni care nu inteleg atunci cand sunt respinsi in mod evident. Adica banuiesc din tot sufletul ca sunt mai multi, eu cunosc unul si nu pot fi atat de ghinionista incat sa fie singurul de pe lume.
De fapt cunosc e mult spus. Cred (cu o mare marja de eroare), din amintiri vagi de acum 8-9 ani, ca este fratele unei foste prietene de-a unui fost coleg de liceu de-al meu. Adica eu nu am mai vorbit cu colegul in cauza de ani buni, si el a iesit cu gagica aia doar o scurta perioada de timp, suficient aparent cat eu sa ii cunosc fratele. Si cat el sa ma tina minte pentru eternitate.
Acum, nu va imaginati ca eu cultiv cu intensitate cunostinte trecatoare de genul asta. Dar intamplarea a facut ca acum cativa ani sa ma intalnesc cu el la metrou, el sa ma recunoasca, sa ma salute si sa se tina scai de mine pana la unirii. Vorbim aici de un omulet de 1.60, cu parul slinos pieptanat pe o parte, ingrozitor de insistent si de plicticos in subiectele de discutie si usor infricosator, nush de ce. (Bine, si eu sunt foarte dispusa la etichetarea oamenilor care nu imi plac din prima si plina de mine si cu nasu’ pe sus, da’ pana una alta asta este) Nu imi placea absolut deloc de el, din contra; nu era genul de persoana cu care sa vreau sa stau de vorba despre absolut nimic pentru ca nu aveam si nu voiam sa am nimic in comun cu el. Asa ca m-am purtat cum am stiut eu mai bine (= rau) pentru a fi sigura ca nu sunt abordata a doua oara. Aiurea. S-a intamplat fix a doua zi. Si a treia. Din disperare am schimbat cu 10 minute ora de plecare si partea de peron in care asteptam. Am scapat pentru cativa ani.
Pana azi. Aveam o dimineata acceptabila, nici prea rea nici prea buna, pana ce mi-a rasarit in fata. Cu bartai zambetul (eu am avut o tresarire nervoasa), m-a salutat ca pe un prieten vechi. M-a intrebat de cand nu l-am mai vazut pe x (singura noastra cunostinta comuna). A venit metroul, ne-am urcat amandoi, el bagat in sufletul meu in continuare. M-a intrebat unde lucrez. M-a intrebat ce planuri am de revelion. M-a intrebat unde cobor – la dristor, am zis – a, da? eu merg la unirii, pacat… – “Yessssssssssssss!!!!!”. Dupa alte 2 minute de conversatie torturanta, zice: ma gandesc sa cobor si eu la dristor, sa mai schimb traseul. Nu stiu daca am reusit sa imi stapanesc cum trebuie grimasa.
Cum sa spun. Am avut castile in urechi pe tot parcursul conversatiei si am intrebat la fiecare interpelare “Ce zici?”. Am raspuns numai prin hm-ituri si monosilabe si nu am intrebat absolut nimic. Timp in care el mi-a povestit ce planuri are de revelion. Unde lucreaza. Ce face la servici, ceva cu rutere, nusht, ca incepuse bon jovi in casti. M-a intrebat daca eu fac acelasi lucru la servici, am raspuns “hm…”. M-a intrebat ce muzica ascult si mi-a zis ca el asculta numai musica clasica. M-a intrebat ce am facut in minivacanta de 1 decembrie. Am raspuns “curat in casa”. M-a intrebat ce facultate am facut. In fine. Nu as fi vrut decat sa taca si sa ma lase in pace. Am ajuns la dristor. Ma gandeam ca as putea sa spun ca astept pe cineva, da’ mi-era ca o sa astepte cu mine si intarziam si la servici. Asa ca cel mai bun lucru pe care l-am putut face a fost sa merg pe langa metroul gol pana ce am gasit un loc liber cu celelalte de langa el ocupate. M-am asezat, dupa care i-am sugerat si lui sa stea jos in alta parte. Dupa care am scos fulgerator cartea din geanta si am rasuflat usurata.
Dar maine tre’ sa plec cu 10 minute mai devreme . Desi daca si dupa ziua de astazi va mai incerca vreodata sa vorbeasca cu mine, este masochist pe fata. Si daca spuneti ca sunt naspa, vi-l fac cadou, sa vorbiti voi dimineata cu el la metru. Discutam dup-aia.
noiembrie 30, 2009
waving
Gata cu tampeniile. Ce voiam sa spun. Datorita rapiditatii reader-ului meu si mai ales a amabilitatii domnului Nihasa, am si eu cont de gugal ueiv. Si pot sa dau si invitatii. Doua le-am irosit deja, mai am 6. So, inscrieti-va daca sunteti interesati. Adica, lasati o adresa de mail. S-ar putea sa dureze pana ce ma prind cum sa le trimit, nu va impacientati
Nu m-am jucat cu el inca, nush daca o sa scriu impresii, nu prea e obiectul blogului de fata dar sa vedem diseara care e treaba.
noiembrie 4, 2009
lucruri facute si nefacute
Imi tot da tarcoale un gand si nu reusesc sa il modelez. E tot ceva cu limite. Adica ma gandeam ca eu pot sa consider ca am avut parte de aventura in viata judecand dupa criteriile mele. Dar sunt lucruri pe care nu le-as fi facut niciodata. Sarind de la una la alta, de-aia nu cred in scuza celor care fac lucruri fiindca au baut. Bullshit. Am folosit-o si eu Faci lucruri fiindca vrei sa le faci si fiindca sunt inca in limitele tale, bautura iti da doar curaj. Imi mentin parerea ca sunt lucruri pe care nu le-as fi facut niciodata, oricat s-ar fi temut unii si unele, si stiu asta sigur tocmai fiindca nu le-am facut.
Nu intelegti nimic si nu conteaza. Ideea pe care o aveam in cap ar fi ca o alta persoana, care ar fi avut limita ceva mai la dreapta decat mine, ar fi facut lucrurile alea. Si eu as fi putut sa o judec fiindca e imorala si ea ar fi putut sa ma judece fiindca sunt mironosita. Si cumva si eu si persoana aia am fi avut dreptate. (De fapt nu, ca n-ai dreptul sa ii judeci pe ceilalti ) Nici macar nu vorbesc despre un caz real. Sau poate ca da.
Sa-l ia dracu de gand, tot fara forma e. Toate astea mi se trag de la faptul ca ma intreb intr-una cum ma vad ceilalti. Dar daca incerc sa privesc doar prin prisma mea, in masura in care inca mai pot, zic ca a fost numa’ bine. Adica am facut destule, chiar prea multe cateodata. Si alea pe care nu le-am facut, nu le regret. Desi se zice ca mai degraba regreti lucrurile pe care nu le-ai incercat decat pe cele care le-ai incercat si n-au iesit bine, eu stiu bine ca se intampla si invers. Fiindca sunt cazuri in care stii dinainte sa incerci ca nu are cum sa iasa bine.
