Daca e ceva ce am invatat in ultimele 10 luni, este ca, in orice moment al vietii m-as afla, e doar o faza. De cand s-a nascut, Sofia nu a avut doua saptamani fix la fel. Cand era bine, era bine 😀 si cand era rau, uneori singurul gand care functiona era „o sa treaca si asta, e doar o faza”. Pusee de crestere, colici, salturi mentale, eruptii dentare, anxietate de separare, apoi iar pusee de crestere, toate au venit si au trecut cu viteza luminii. Si au fost extrem de vizibile, fiind condensate in intervale atat de mici de timp.
Pe noi, adultii, dinamica lenta a vietii de zi cu zi nu ne lasa sa ne dam seama de asta in timp real, dar uitandu-ma in urma, realizez ca de fapt nu am stat nicio clipa pe loc. Totul a fost doar o faza. Mereu am fost cu un picior in trecut si cu unul in viitor, mereu am fost in tranzitie de la o faza la alta. Si nu ma refer acum la faze bine definite de societate – liceu, facultate, serviciu, singur, intr-o relatie, casatorit etc. Ma refer la dinamica noastra interna, la momente de rascruce pe care doar noi stim sa le definim, la perioade care, poate, doar pentru noi au o insemnatate speciala.
Nu stiu cum sa explic mai bine, parca nu mi se aseaza cuvintele cum trebuie. Dar cand ma gandesc la viata mea de pana acum, la toate dramele, la toate bucuriile, la toate sfarsiturile de lume, la toate exaltarile noilor inceputuri, imi e mult mai usor sa aduc la dimensiuni normale o perioada fericita sau una grea. Ma ajuta sa ma bucur mai mult de binele de care am parte, si ma ajuta ca la rau sa imi zic ca da, e rau, si e posibil sa fie inca si mai rau de-atat inainte sa fie bine; dar in cele din urma va fi bine, pentru ca asa e dinamica asta de la inceputul timpului si pana acum 🙂
Magdici 
Ce mai zice lumea