I don’t have a dream

Ma gandeam ca cea mai mare piedica in dezvoltarea armonioasa a viitorului meu este ca nu stiu ce vreau. (si dintr-o data au napadit idei peste idei, care de care mai incoerente, gen stiu oarecum ce vreau, dar nu sunt sigura ca e bine, ba nu, you don’t have a clue, e din cauza ca nu ai un ideal, nu crezi in nimic, pentru ca lumea din jur nu imi mai ofera nimic in care sa cred, dar Dumnezeu? nici macar dumnezeu, sunt doar o mediocra, lasati-ma in pace!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!)

Cand eram mica visam frumos. Citeam foarte mult pentru varsta mea, pentru ca nu aveam nici un alt fel de viata sociala. In scoala nu eram chiar pe locul 1 la nepopularitate, asta fiindca exista si o fata cu ochelari si strungareata (nu mai tin minte daca avea si aparat dentar, parca da); nimic iesit din comun, partea trista este ca imi pasa incredibil de mult de parerea tuturor, cum de altfel inca imi mai pasa, dar nu acesta este subiectul pe care vreau sa il ating acum. Sa revenim. In lipsa socializarii din viata reala, aveam o mult prea bogata lume interioara, construita din carti si deci bazata pe principiile cel mai des intalnite in lecturile adolescentei: curaj, loialitate, sinceritate, lupta pana la moarte pentru un ideal, dragoste neintinata si eterna inca din primul moment. Asa arata bineinteles si viitorul meu de atunci. Eram o ciudata printre ceilalti si idealul meu in dragoste (evident ca dragostea era in topul preocuparilor mele din perioada respectiva, la 13-14 ani esti expert in de-astea, stiti si voi) era ciudatul care m-ar fi facut sa rezonez, care ar fi fost la fel ca mine, alaturi de care as fi visat la pacea mondiala si vindecarea lumii de cancer.

Incet incet am crescut. A trebuit sa fac alegeri. Am ales realul la liceu, cu toate ca imi placeau romana si engleza, pe deasupra luam lectii de pian si de arte plastice de ani de zile (10 respectiv 3). Am crezut ca am dat dovada de maturitate; poate asa a si fost. Imi e frica sa ma gandesc ca am dat dovada doar de lasitate. Mai tarziu am ales Politehnica, desi participam la olimpiade de engleza si luam 10 la romana scris in BAC. Din nou, alegerea corecta si prudenta. Si poate lasa.

Acum sunt inginer cu acte (ma rog, actul e inca la rectorat de unde nu m-am invrednicit sa il ridic) si mi-am dat seama ca, de fapt, constient sau nu, am facut niste alegeri foarte comode. E incredibil de usor sa fii cel mai artist dintre ingineri; toti te admira si te privesc cu un respect pe care nu l-ai fi gasit niciodata in lumea artistilor adevarati, unde de altfel riscai sa cam misuni prin mediocritate toata viata. Cum, de altfel, e la fel de usor sa fii cea mai iubita fata dintr-un colectiv de barbati. Duh…

Si uite asa au trecut anii, dintr-o alegere usoara in alta. Nu pot sa mint ca sunt prea nefericita; ma hranesc cu atentia si laudele celor din jur si astfel de lucruri sunt de multe ori mai mult decat suficiente pentru a imi crea imaginea „ah, ce viata frumoasa si plina de impliniri, floricele, mielusei si ingerasi grasuti am!!!!” Dar ceva nu merge. Chiar si in cele mai roz si orbesti perioade, undeva, in fundal, ceva nu merge. Unde e visul?

Revin la obsesia din seara asta. Ce vreau de la viata? Ce asteptari am? OK, in afara de 2 copii, o casa la malul marii, sa vizitez Nepalul, Kenya si America de Sud? I have no fucking idea. Care e idealul meu? Imi plac banii dar nu suficient de mult incat sa ii convertesc in ideal. Ar fi fost atat de simplu… „Vreau sa am bani… bani muuulti”… Imi place si celebritatea dar nu suficient de mult incat sa recurg la sacrificiile oe care le cere => nu e un ideal. So, still no fucking idea. Cred in ceva? Nope. Nici macar in mine prea mult. Pe vremuri, nu stiai in ce sa crezi, pentru ce sa te agiti? no problem, erau acolo pentru tine regele, regina&comp, whatever, pentru care TREBUIA sa lupti; erai si mai onorat cdaca mureai pentru ei. Era religia. Nu erau multe optiuni dar erau stabile si te fortau la o anumita conduita. Critieriile erau stabilite undeva mai sus.

Acum exista libertatea de alegere. Si din pacate pentru noi majoritatea, nemaifiind fortati de nimic altceva decat de constiinta noastra (care in treacat fie zis isi ia din ce in ce mai des liber la o cafea cu celelalte constiinte), facem alegerile cele mai comode. Care nu ne inalta cu nimic, care poate nu contribuie cu mare lucru la formarea noastra ca oameni, ci doar ca rotite performante in mecanismul capitalist.

Cand ai crezut ultima data in ceva? (eu nu cred nici in Dumnezeu, am ales demult varianta comoda „da, cred ca este ceva acolo, nu Dumnezeul din Bibile dar exista un univers paralel, o forta puternica, o entitate, nu stiu exact ce, e prea complex” etc.) Cand ai luptat ultima oara pentru ceva, din tot sufletul si fara nici un interes? Cand ai visat ultima oara la ceva, in afara de masina, telefon sau casa? Intreb, pentru ca nici nu mai stiu de unde sa imi aleg visele. Nu mai stiu raspunsul la intrebarea fireasca pentru majoritatea „Dar la ce altceva sa visez?”😦

Cand eram mica visam frumos…

Tag-uri:

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: