Imi tot da tarcoale un gand si nu reusesc sa il modelez. E tot ceva cu limite. Adica ma gandeam ca eu pot sa consider ca am avut parte de aventura in viata judecand dupa criteriile mele. Dar sunt lucruri pe care nu le-as fi facut niciodata. Sarind de la una la alta, de-aia nu cred in scuza celor care fac lucruri fiindca au baut. Bullshit. Am folosit-o si eu Faci lucruri fiindca vrei sa le faci si fiindca sunt inca in limitele tale, bautura iti da doar curaj. Imi mentin parerea ca sunt lucruri pe care nu le-as fi facut niciodata, oricat s-ar fi temut unii si unele, si stiu asta sigur tocmai fiindca nu le-am facut.

Nu intelegti nimic si nu conteaza. Ideea pe care o aveam in cap ar fi ca o alta persoana, care ar fi avut limita ceva mai la dreapta decat mine, ar fi facut lucrurile alea.  Si eu as fi putut sa o judec fiindca e imorala si ea ar fi putut sa ma judece fiindca sunt mironosita. Si cumva si eu si persoana aia am fi avut dreptate. (De fapt nu, ca n-ai dreptul sa ii judeci pe ceilalti ) Nici macar nu vorbesc despre un caz real. Sau poate ca da.

Sa-l ia dracu de gand, tot fara forma e.  Toate astea mi se trag de la faptul ca ma intreb intr-una cum ma vad ceilalti. Dar daca incerc sa privesc doar prin prisma mea, in masura in care inca mai pot, zic ca a fost numa’ bine. Adica am facut destule, chiar prea multe cateodata. Si alea pe care nu le-am facut, nu le regret. Desi se zice ca mai degraba regreti lucrurile pe care nu le-ai incercat decat pe cele care le-ai incercat si n-au iesit bine, eu stiu bine ca se intampla si invers. Fiindca sunt cazuri in care stii dinainte sa incerci ca nu are cum sa iasa bine.

Ca sa inchei trilogia mea, acum fix 5 saptamani ma prezentam frumos la clinica pentru cea de-a doua interventie, ligamentoplastia. De data asta stresul de dinainte fusese minim fiindca stiam deja la ce sa ma astept de la operatia de menisc. Ce naiva eram

Operatia a decurs lin, cu o oarecare intarziere datorata unei domnisoare care isi marise sanii si avea ceva probleme in a se trezi din anestezie – am dedus eu asta dupa faptul ca auzeam cum au strigat-o pe nume timp de vreo 20 de minute, initial credeam ca e vreo asistenta indolenta care nu raspunde la apel Dupa care a venit si randul meu; rahianestezie din nou, la fel de pe nesimtitelea, si da-i cu bisturiul si cu bormasina. Procedeul aplicat a fost cel clasic, cu grefa din tendonul rotulian. Mai pe romaneste, e un tendon undeva in dreptul rotulei, lat de vreo 3 cm si gros de 0.5 cm (de grosime nu sunt sigura, am pus-o si eu asa, din ochi), tendon care e prins de la natura de oase in capete, fireste. Si se decupeaza o bucata cam de 1 cm din mijloc – grefa – cu cate o bucatica de os la fiecare capat. La faza asta iese fum din genunchi (ma rog, pare a fi fum dar banuiesc ca este praf de oase sau ceva de genu’). Dupa care se dau gauri in tibie si un femur, banuiesc ca si in capetele grefei (dupa ce in prealabil a fost pilita si facuta gigea de catre dr. Anghel) si se prinde grefa cu suruburile de 1800 de lei, unu’ intr-un os si unu’ in celalat, exact in locul unde pe vremuri avusesei frumusete de ligament. Si dup-aia se coase la loc tendonul, se mai cauterizeaza vase de sange pe-acolo, se face curatenie, se inchide totul frumos si pac, te arunca pachet pe targa si te trimit la rezerva.

Acuma… Primele doua ore sunt OK, ca esti inca sub anestezie. Ai piciorul bandajat foarte, foarte strans cu o fasa elastica – ca sa contracareze umflarea lui. Din pacate pentru tine afli in mod hardcore candva spre a doua zi dimineata ce va sa zica asta. Si mai ai montata pe picior o chestie despre care afli ca e o orteza, albastra si draguta, care iti tine piciorul imobilizat la 15 grade. Si mai ai doua drene si o vecina de rezerva cam rasfatata. Dar totul pare mai mult decat suportabil.

Pana cand se cam duce anestezia… Si incepe sa doara. La inceput putin, dupaia creste vertiginos. Si chemi asistenta si apare un lungan oxigenat si sictirit care iti spune ca el e asistenta si ca n-ai voie calmante inca si nici sa mananci, ca nu ti s-a dus efectu’ anesteziei. Il injuri de mama, in gand, dar te calmezi si iti dai seama ca nu te doare chiar insuportabil, in schimb iti e din ce in ce mai foame. Vecina de rezerva (operata cu juma’ de zi inaintea ta) nu poate sa faca pipi la toaleta, ca o doare, asa ca face in camera cu tine, incurajata de mama ei, pe un scaun cu rotile care are o olita atasata. Super. Din fericire patul tau e orientat astfel incat esti cu spatele la actiune. Intr-un final apare din nou oxigenatul, care iti baga un calmant si iti da voie sa mananci covrigeii adusi cu grija de acasa. Te uiti la el ca la Isus si ii spui in gand ca il iubesti.

Calmantul face el ceva dar nu cine stie ce ; doare ca dracu’, sincer. Te amagesti cu gandul ca acum e ce-i mai rau si trece repede. Asistentul oxigenat se uita urat la tine si te considera o mironosita. Incercarea cea mai nasoala din prima noapte e dusul la toaleta, pe care oricat ti-ai dori, nu mai ai cum sa il amani. Dar esti o eroina, ce mama naibii, asa ca iei cadrul si te duci singura, dorindu-ti sa ai un repertoriu mai variat de injuraturi. Asistentul e pe faza, si cand ti se face rau, e acolo sa il trimiti dupa niste apa. In sfarsit, trece si asta si vine si te ia cu un scaun cu rotile si te duce inapoi in pat. Pareti sa fiti prieteni acum.

A doua zi… Simti niste usturimi puternice in mai multe zone ale piciorului. Dupa panica de rigoare iti aduci aminte de faza cu bandajul strans si umflatul si iti dai seama ca ala e bandajul intrat in picior. Ufffff. Te doare toata dimineata, esti morocanoasa, dar ai totusi o mare bucurie, adusa de momentul in care scapi de orteza, de bandaj (uraaaaaaaaaa) si de drene (iar a durut ca dracu’). Juma’ de ora ai impresia ca ai putea sa si alergi. Pana cand tre sa faci prima serie de exercitii. Cel mai placut e sa stai in aparatul care iti indoaie piciorul conform cu unghiul stabilit de doctor (30 de grade in prima zi de dupa operatie, apoi in a doua zi 4 sesiuni: 50, 70, 90 si 110 grade). Simti ca iti plezneste genunchiul in mii de farame dar pe de alta parte e reconfortanta senzatia pe care ti-o da indoirea. Cel mai naspa e cand trebuie sa iti ridici piciorul din pozitia culcat, pur si simplu nu poti si muschiul nu te asculta. Pana la urma o faci si pe asta, sub amenintarea asistentei ca iti pune un ac sub picior.

As putea sa detaliez la nesfarsit. Ideea generala e ca doare rau, mai mult decat te astepti si mai ales pentru mai mult timp. Iti trebuie vointa multa si asistenti ai dracu’ ca sa iti faci exercitiile la inceput. Am continuat exercitiile de recuperare acasa, de 4 ori pe zi, si de fiecare data durea – bine, eu sunt sclifosita, da’ oricum. Trebuie ambitie si timp liber in prima luna. Esti obosit ca nu dormi noaptea de durere, esti cheaun in timpul zilei, te deplasezi numai cu carje si nu iesi din casa aproape deloc, ce mai, esti o floricica.

Dar a trecut mai repede decat m-am asteptat. (Nush ce parere are Razvan ) Dupa 2 saptamani m-am dus la scosul de fire si doctorul a fost satisfacut de evolutia piciorului, extensia era OK si flexia era chiar prea mare. Dupa 4 saptamani am pus din nou piciorul jos si in 3 zile am reinvatat sa merg . Dupa 5 saptamani m-am intors la birou si inca fac 2 ore de exercitii pe zi. Acum… Eu sunt paranoica, dar obiectiv vorbind recuperarea pare sa mearga bine. Nush ce sa zic. Am fost multumita per total de alegerea facuta in ceea ce priveste clinica. Au stat o gramada dupa fundul meu cat am fost internata si n-am avut nicio complicatie pana acum. Dar verdictul final poate fi dat abia peste inca vreo 3 luni sau asa… cand bucata aia de tendon o sa devina tesut viu si o sa isi ia atributiile in primire.

Pana atunci, sa imi tineti pumnii

Din momentul in care am programat prima operatie, artroscopia pentru menisc, am inceput sa ma panichez. Putin cate putin, de cate ori imi aduceam aminte. Stiam ca e ceva foarte simplu, dar imi era in primul rand teama de necunoscut. Nu fusesem niciodata operata, nici macar pentru o apendicita sau pentru niste polipi (nici nu stiu daca te opereaza la aia, daca nu, ma scuzati ). Asa ca in mod periodic imi veneau cele mai sumbre idei. Ca sa intelegeti nivelul, una dintre ele era ca medicii si asistentele ar putea sa o puna de un viol in grup in timpul operatiei, ca tot nu as simti nimic. In fine, faptul ca ar trebui poate sa vizitez si un psiholog intr-una din zile e alta treaba.

Cu o saptamana inainte, eram in verva maxima. Ma apuca plansu’ la cuvantul anestezie (de aia mi-era cel mai frica) si as fi vrut sa mai aman operatia cu inca un an. Din fericire asta nu era posibil, asa ca in ziua cu pricina m-am prezentat frumos la clinica. Urma sa mi se faca rahianestezie, in coloana, si pt asta regimul nu e asa de dur, trebuie sa nu mananci/bei doar cu 5-6 ore inainte. Din momentul in care m-am instalat in rezerva de spital, totul a parut sa intre pe un fagas normal. N-am asteptat mult si m-au chemat, mi-au bagat o perfuzie cu ceva generator de happiness, moment in care totul a devenit extrem de amuzant. Intepatura pentru anestezie nici n-am simtit-o macar. Iar operatia in sine a fost doar un prilej de glume (inteligente!!) cu doctorii si s-a terminat cu bine suspect de repede. In realitate a durat cam o ora si un pic cu tot cu anestezie.

Privind inapoi acum, imi dau seama ca a fost parfum. A durut un pic in prima noapte, n-am prea dormit deloc si de fept cel mai rau ma durea spatele de la pozitia destul de imposibil de schimbat. Cea mai grea incercare din prima noapte e dusul la toaleta, ti se face rau de la nemiscare, nemancare, sange pierdut, durere etc. Dupa aia e OK. Asistentele au fost super dragute si in caz ca nu ati retinut inca, nu am dat nici macar un leu spaga.

A doua zi a fost ultima chestie neplacuta, scosul drenei, a durut ceva dar dupa aia a fost de 10 ori mai bine. Am plecat pe la ora 12 pe picioarele mele si cu un program strict de exercitii. Prima parte, chiar daca cea mai usoara, trecuse. Macar acum stiam ce ma asteapta, in plus eram multumita de servicii si de modul in care decursesera lucrurile. Toata lumea fusese profesionista si mai mult decat amabila, ajutand sa mai trimita la dracu frica mea de operatii.

- va urma -

Intre lenea de a scrie, temerea ca nu va interesa pe nimeni si dorinta histrionica de a impartasi experienta mea oricui ar putea fi macar partial interesat, pe moment pare sa fi invins cea de-a treia. Sa vedem daca postul asta va fi terminat

Cum s-a intamplat nu mai e un secret. Concluzia era ca am ruptura completa de ligament incrucisat anterior (LIA) si fisura de menisc. O sa incep azi printr-o mica aducere aminte a felului in care am ales doctorul si clinica. Poate ca nu e mare lucru, dar e primul pas si fie si numai prin asta destul de dificil. Am pornit printr-o scanare a forumurilor, de unde a rezultat din prima numele lui Filipescu de la Sf. Ioan ca fiind cel mai bun. Au rezultat de asemenea spagi, timp de asteprate 2 saptamani pt o consultatie, preturi de speriat, camere de spital naspa, dureri, in fine, am inchis browser-ul pana una alta ca deja ma panicam. Am continuat prin a imi intreba cunoscutii si a cere pareri; asta precum si continuarea cautarilor pe internet a diversificat un pic paleta de nume . O colega mi l-a recomandat pe Marian Anghelescu de la MedSport, din propria ei experienta; cum eu aveam nevoie in primul rand sa ma vada un ortoped ca sa valideze scrierile amenintatoare de pe RMN, am decis ca ar fi un bun inceput.

Mi-am facut programare, am gasit clinica relativ usor, am asteptat rezonabil (sub jumatate de ora ); am stat la el in birou, mi-a taiat toata bruma de speranta cand a tras un pic de genunchi si mi-a confirmat fara dubiu necesitatea operatiei. Bleah. Cica puteam sa o programez cu aprox 2 saptamani inainte; trebuia doar sa ma decid. Mi-a zis cat costa, mi-a explicat despre suruburi, mi-a spus ca voi avea factura. In fine, totul destul de clar. Am platit 50 de lei consultatia, am plecat acasa sa ma mai gandesc.

Fiind femeie si avand nevoie de complicatii, m-am gandit ca acum este evident momentul sa mai vad vreo 2 medici. Clar voiam sa ajung si la Filipescu; m-a amagit tata ca are el nush ce cunostinte sa intram mai repede si pana la urma am asteptat dupa el vreo luna jumate, mult mai mult decat ar fi durat o programare . Las’ ca si mie imi convenea ca mai amanam un pic momentul adevarului Am ajuns intre timp la Universitar, dar nu am depasit sala de asteptare, care mi-a facut o parere ff proasta de altfel (n-aveau nici macar un scaun, in conditiile in care la ortoped vin in general oameni cu probleme la picioare); am profitat de un telefon urgent si am taiat-o de acolo.

Dupa nu mult timp, am ajuns in sfarsit si la programarea de la Sf. Ioan. Este de speriat holul de asteptare, e lung si intunecos si plin ochi de oameni; cand ii vezi iti imaginezi cum o sa stai toata ziua pe acolo si o sa mai si stai peste noapte ca macar a doua zi sa ai sansa sa intri si tu. Nu e chiar atat de rau, dar iti creeaza o stare sufleteasca mizerabila. E atmosfera tensionata de spital. In fine. La consult, am intrat intr-o camera nu f mare dar cu aspect de hala, impartita in cateva compartimente mici de niste perdele de plastic, unde erau examinati mai multi oameni in paralel. Totul avea un aspect desul de saracacios si de vechi. Consultul in sine a fost OK, nu am aflat nimic nou, am plecat acasa sa ma mai gandesc.

Acum, aveam cele doua optiuni clare (am decis intre timp sa incetez cu vizitele la alti doctori si sa fac ceva productiv). La Sf. Ioan era Filipescu, cel mai cel, dar venea la pachet cu dezavantajele unui spital de stat, despre care nu aud decat povestiri infricosatoare in ultimii ani (eu, slava domnului, n-am mai calcat cu probleme prin vreunul de ff mult timp): mizerie, spagi mari, asistente care nu te baga in seama, dezinteres; operatia m-ar fi costat “in jur de” 2500 de euro. La MedSport era Anghelescu, care opera mai ales pe sportivi, si totul se desfasura intr-o clinica privata, cu costuri nu mult mai mici (10300 lei) dar fixe si facturabile. In plus, Filipescu se oferea sa rezolve si meniscul si ligamentul intr-o singura operatie si se lauda cu 8 operatii pe zi; Anghelescu mi-a spus clar ca e nevoie de doua operatii (2500 lei menisc + 6000 lei ligament + 1800 lei suruburi) si doua recuperari  separate pentru a creste sansele unui succes total si se lauda ca o sa fiu ca noua in 6 luni daca imi fac exercitiile.

Ca sa inchei acest subiect, decizia a fost bazata pe instinct in mare parte dar si pe fapte evidente. Nu voiam spital de stat si imi convenea factura. Apoi, ligamentoplastia nu e cea mai simpla operatie, dar nici cea mai complicata, in plus e standardizata; am decis ca, desi faima ii poate fi binemeritata, diferenta tehnica dintre Filipescu si restul de chirurgi cunoscuti de genunchi din Bucuresti, printre care si Anghelescu, trebuie sa fie nesemnificativa. M-am programat la MedSport, in iulie am operat meniscul si la inceputul lui septembrie si ligamentul. Pana acum totul pare OK. Post separat pentru impresii de la internare si operatie.

- va urma -

Ma gandeam zilele trecute ca, folosind desigur metafore exagerate ca de obicei, a iti face un credit de consum este echivalentul modern al vinzarii sufletului catre diavol (sau catre corporatie, pentru majoritatea celor in cauza).

Adica, sa presupunem ca te descurci bine o perioada, ai strictul necesar, ai chiar mai mult decat strictul necesar si in mod sigur te descurci mai bine decat multi altii. Si ai putea-o duce asa multa vreme, si daca ai vrea mai mult, ai incerca sa gasesti modalitati inventive de a face asta.

Dar apare tentatia. Un televizor jmeker, haine de firma, o masina noua si cu 1543 de cai putere, un apartament “al tau”. Solutiile ar fi sa economisesti ceva vreme (foooooarte multa vreme pentru unele exemple) sau sa iti pui capul la contributie sa faci mai multi bani cumva. Insa de ce sa faci asta, cand poti sa iti faci un credit? Simplu si la obiect. Numai ca din momentul ala pierzi mai mult decat cateva sute de euro pe luna; iti pierzi bruma de libertate pe care o ai ca angajat in societatea moderna. (N-am generalizat, exclud de aici categoria de oameni pentru care rata este suficient de mica in comparatie cu venitul). Din momentul in care luna de luna depinzi de intrarea salariului la timp pentru a nu fi datornic, esti sclavul angajatorului. Nu poti sa mai traiesti cu convingerea clara ca daca ceva nu iti convine, daca esti silit sa iti incalci principiile, daca esti jignit sau daca pur si simplu ai ajuns sa urasti ceea ce faci, esti liber sa pleci cu inima usoara in alta parte. Creditul e ca o ghiulea de piciorul tau. E un pret pe care prea multi il platesc fara sa constientizeze macar.

De-aia zic. Creditul e promisiunea diavolului. Iti flutura pe la nas toate lucrurile pe care nu le poti avea pe moment, te face sa te simti scarbit si nesatisfacut de viata ta normala de zi cu zi, dupa care iti ofera pe tava produsul promisiunilor, cu pretul a numai x lei pe luna. Si al sufletului, but who’s counting…

Nu sunt nici pe departe un music freak dar cum muzica este totusi o parte importanta din complexitatea mea si cum abia am citit despre asta pe net, am vrut s-o notez cumva… pentru cine ar conta. Les Paul (Lester William Polsfuss) a iesit definitiv de pe scena ieri, 13 august 2009, din cauza unei pneumonii severe. Ca sa arat cat de ignoranta eram, imi imaginam ca Les Paul nu mai traieste demult si nu eram nici pe departe constienta de adevarata importanta pe care a avut-o in tot ceea ce inseamna muzica moderna, ca muzician si  inventator. Pe langa faimoasele chitari care se cheama si ele la fel, tot el a folosit pentru prima oara multi-track-ul intr-o inregistrare. Si multe altele pe care puteti sa le cititi aici. Si “omagiul” prin intermediul caruia am aflat aici.

Sunt deja prea multe lurcuri pe care mi-ar fi placut sa le stiu si nu le stiu inca. Mai am timp dar ma intreb, oare si in asta se masoara reusita sau esecul unei vieti?

Am vazut si eu Home si dincolo de mesajul propriu-zis mi-a adus aminte de LA si de prima senzatie pe care am avut-o cand am ajuns acolo. Si m-am gandit sa scriu un pic despre asta.

In primul rand, nu seamana in niciun fel cu notiunea de oras cu care suntem obisnuiti noi. Este cea mai mare suprafata acoperita de strazi si case pe care ti-o poti imagina. Nu e nici oras, nici zona rurala, este pur si simplu o intindere nesfarsita de case, intrerupta de palcuri de cladiri inalte de birouri care marcheaza centrul fiecarei suburbii. Si toate arata mai mult sau mai putin la fel.

Centrul propriu-zis al LA-ului este cel mai mare (presupun) palc de zgarie-nori din zona. Aproape toti cei care lucreaza acolo locuiesc in cate vreo suburbie la mama naibii, asa ca dupa ora 5, 5 jumate, arata ca un oras abandonat. Magazinele, cafenelele, restaurantele sunt toate inchise; masini putine si oameni – cativa intarziati care au lucrat poate peste program – si mai putini.

A fost misto ca era primul oras de zgarie-nori moderni pe care il vedeam – numai sticla si otel de sus pana jos; si e neaparat de testat barul de la ultimul (parca) etaj al hotelului Westin Bonaventure, care are capacitatea interesanta de a se invarti in jurul propriei axe, oferind o panorama de 360 grade in aproximativ 40 de minute. Nu recomand totusi consumul de bauturi alcoolice, senzatia de ameteala de la invarteala este suficienta

Dup-aia… Ziceam ca majoritatea oamenilor locuiesc la mama naibii. Acolo e o nimica toata sa locuiesti la 60-100 de km de locul in care lucrezi. Asa mi se pare mie. Dar asta e in cea mai mare parte din cauza sistemului de autostrazi, care m-a lasat clar cu gura cascata. De fapt aici voiam sa ajung. N-am vazut in viata mea atatea masini la un loc ca pe autostrazile astora. N-as fi avut unde, nu de alta. Ca sunt autostrazi sanatoase, cu de la 4 benzi pe sens in sus, fata de care Insorita noastra pare asa, un drumeag de tara. Si erau pline intr-una de masini care mergeau aproape bara la bara cu 60-70 de mile pe ora. Accidente nu mai zic, fireste ca la densitatea asta de masini erau cacalau, da’ presupun ca lumea se obisnuieste. Si uite asa isi petrec losangelezii ore intregi, fiecare in masina lui spatioasa (doamne fereste sa fie cate doi in masina, cred ca sunt alergici sau ceva) si cu aerul conditionat pornit la maxim ca na, e cald. Desi in perioada in care am fost noi a fost frig ca dracu, da asta e alta poveste.

Si tot la autostrazi, m-au impresionat suprapunerile pe cate 5-6 nivele de bretele de acces; erau atat de multe ca aproape nu incape nodul pe ecranul GPS-ului

In rest… Am vazut Hollywood Boulevard, neinteresant; e un bulevard micut, murdar, cu magazine de suveniruri si tricouri (macar i-am gasit lu frate-miu mult cautatele de vreo doi ani tricouri cu Rise Against ) stelele sunt pe asfalt pe trotuar pe ambele sensuri de mers si sunt imposibil de multe.

Kodak Theatre nu are nimic special, am fost foarte dezamagita. Iar semnul de pe deal de-abia se vede si nu exista acces pana acolo, deci na.

Am fost o zi si la Universal Studios, ar fi fost un pic mai placut daca nu as fi tremurat de frig mai tot timpul.

Si in alta zi la plaja, Venice beech e foarte misto, e un fel de America meets Vama Veche, plina de diversi pitoresti care vand cam aproape orice in mijlocul strazii si cu o atmosfera semihippie asa (semi pentru ca e totusi LA…). Santa Monica nu m-a impresionat in mod special, am fost totusi pe Santa Monica pier pentru ca na, era mentionat in Titanic.

Si gata. Pozele din LA aici.

My lake in sunset 1, originally uploaded by magda.moraru.

Ca sa ma dau mare ca sunt internauta, am inceput sa ma joc si pe flickr. Daca iese bine pastrez postul Poza e facuta la noi in parc asta toamna.