De duminica trecuta sunt singura in Madrid, si mai stau inca o saptamana. E prima oara cand plec din nou singura mai mult de 2-3 zile, dupa vreo 3 ani si ceva de calatorii numai in doi. Si in ciuda unui program de lucru infernal, gandurile mele si-au gasit cumva timp sa zburataceasca in diverse directii legate de asta si de multe altele.

In primul rand, cred ca Madridul imi merge la inima. Mi se baga pe sub piele si ma face sa ma indragostesc de el. Nu m-am plimbat suficient cat sa pot spune daca este un oras frumos sau urat, dar mi se pare un oras cu suflet, cu un puls aparte. E dat de oamenii lui in primul rand, oameni calzi, relaxati si prietenosi; e dat de sutele de baruri si restaurante micute; e dat de mancarea exagerat de buna, de maslinele si fructele de mare, si mai ales e dat de placerea cu care pare ca se traieste pe aici.

Aici am auzit hohote pe strada. Mi-am dat seama cat de rar aud asa ceva in mod normal. Oameni care sa discute vesel, relaxat pe strada, si care sa rada din toata inima. Aici am vazut o femeie stand pe vine si discutand cu un tip care cersea. Nu era genul de habotnica sau nebuna, era o femeie normala, imbracata normal, care statea prieteneste de vorba cu el, pur si simplu. Aici am vazut muzicieni de tot felul cantand pe strada, am vazut oamenii iesind la cina lor tarzie de tapas alaturi de prieteni, am vazut bunavointa si respect din partea oricarui om cu care am avut de-a face. Iti vorbesc frumos, te ajuta si iti zambesc.

In al doilea rand… Ma simt un pic singura. Pe de o parte am in mine un entuziasm de copil mic ce tocmai a primit o jucarie noua, ma umplu de fiecare clipa petrecuta aici, e o parte din mine care se bucura incredibil de mult de aceasta experienta. Si pe de alta parte, abia astept sa am din nou cu cine imparti tot entuziasmul asta, sa am cu cine sa merg pe la toate restaurantele dragute care imi fac cu ochiul si cu care sa ma plimb de mana pe strazile pline de oameni veseli.

Asta e doar prima impresie. Mai strang

“

“

Acum, astia fac misto, sau… wtf?

De fapt n-au prea fost surprize deloc. Ce mai vreau sa spun este ca mi s-a parut amuzanta gluma lui Juan José Campanella (cel mai bun film strain) care a multumit academiei pentru faptul ca nu a considerat Na’vi o limba straina

Daca am o exprimare de copil retardat este pentru ca nu m-am trezit complet inca. Deci gata. Lista de premii iaca aici.

Un lucru totusi a facut pentru mine. M-a facut sa imi aduc aminte ca asta nu e prima olimpiada de iarna din Canada de care am luat cunostinta. Pe vremea cand inca mai eram mica (relativ vorbind ) aveam impresia, intre altele, ca imi place sa colectionez timbre; aveam o groaza, in multe clasoare de diferite dimensiuni. Daca tin bine minte, fiecare dintre ele era responsabil de o anumita categorie de timbre: era cel cu flori, cel cu animale, cel cu picturi si era si unul cu sport. Unul albastru inchis si jerpelit rau. Si intre multele colectii din el era si una cu olimpiada de la Calgary din ’88. Nu stiu de ce mi s-a intiparit cu atata acuratele numele ala pe retina. Oricum. Mi-am adus apoi aminte cu nostalgie de felul cum cumparam in mod periodic (saptamanal oare? nu mai stiu…) de la posta plicurile portocalii si albastre (cele mici) si rosii (cele mari),  de infrigurarea desfacerii lor, de bucuria de a gasi timbre noi si de usoara dezamagire data de dubluri…

Clar trebuie sa imi caut clasoarele Macar atata lucru datorez acelor momente din copilarie

Ca un adevarat fost inginer de suport, am descoperit ca pot activa tastatura onscreen, si fericita am dat sa o folosesc; fix acelasi comportament. Uite ca nu m-am gandit sa incerc cu o tastatura pe USB, asta e. In fine, dupa cateva sfaturi pretioase de la baietii IT-isti care o ardeau prin aceeasi camera cu mine (“vista e o porcarie, schimba-l” – da, vorbim de o companie care pana anul trecut a tinut toate laptop-urile de firma pe windows 2000, probabil o sa schimbam vista in 2022 daca trecem de 2012) si dupa apelul fara raspuns catre propriul departament de IT, am decis sa aplic celalalt lucru de valoare invatat in anii de la suport, si anume restartul fortat.

Fireste ca a mers. Da’ sunt curioasa, fiindca eu n-am mai intalnit comportamentul asta pana acum si mi s-a parut fascinant (urmeaza google dar nu m-am abtinut sa scriu despre asta mai intai), a mai patit cineva ceva similar? Si aveti idee de ce? Sincer, cea mai mare curiozitate pe care o am in momentul asta este ce anume scria tasta de backspace Poate era vreun cod secret si eu l-am ratat

Momentan (de ceva vreme) nu simt deloc imboldul sa pun pasiune in ceea ce fac la munca. Nu stiu daca e din cauza felului meu de a fi sau din cauza a ceea ce fac. Adica. Ma simt mai atrasa de alte lucruri pe care le-as putea face in timpul liber, simt ca viata mea adevarata e acolo, in alea 2-3 ore amarate pe zi in care nu pontez pentru corporatie. Si atunci conchid ca un job e doar un job, care trebuie limitat strict la orele oficiale, dupa care poate fi inchis in sertar si basta.

Totusi, asta ma face sa ma simt nemultumita de mine, simtind ca nu dau tot ce am mai bun (asa cum ne invata filmele americane ). Oare nu ar fi mai bine sa fac un efort de vointa si sa imi canalizez mai multa energie in ceea ce fac acum decat sa ma intreb mereu cum ar fi daca as face altceva? Si sa imi folosesc timpul liber, nu pentru lucruri despre care imi imaginez eu ca imi plac, ci pentru a deveni mai buna la ceea ce fac acum? Pentru ca poate si daca as face acel altceva, care acum imi pare incredibil de interesant, as avea poate fix aceeasi dilema si stare de spirit. De aici intrebarea daca nu cumva problema e cu mine, nu cu ceea ce fac.

In fine. Instinctual, aleg prima optiune, in timp ce constiinta mi-o baga pe gat pe a doua. Cred ca intrebarile astea vin si din faptul ca sunt cam lenesa si cam egocentrista. Dar mi-ar prinde bine, cred, sa stiu ca si altii si le pun. Pai?

http://stimtot.ro/442/un-blogroll-despre-iubire

Succes, ba!

frozen, originally uploaded by magda.moraru.
Filed under: Poze ]]> http://magdici.wordpress.com/2010/01/29/frozen/feed/ 0 artista http://magdici.wordpress.com/2010/01/07/ceva-de-bine/ http://magdici.wordpress.com/2010/01/07/ceva-de-bine/#comments Thu, 07 Jan 2010 19:36:02 +0000 magdici http://magdici.wordpress.com/?p=505 ]]> Voiam sa incep cu o nota optimista in 2010. La multi ani, btw.

Astazi examinam, ca de obicei, oamenii din metrou. (De multe ori imi place sa creez  caractere fictive pe care le aplic oamenilor doar asa, dupa felul in care sunt imbracati si dupa expresi fetei, dar despre asta alta data.) Si mi-am adus aminte cum, acum un an jumate cand am scapat eu pentru prima oara in ordonata Suedie, am fost foarte impresionata de faptul ca acolo majoritatea oamenilor din tren/metrou citeau carti, nu ziarul Libertatea ca la noi. Bine, in Suedia nu cred ca au Libertatea. In fine. Eram foarte dezamagita de natia mea de cititori de Click si scoteam cu ingamfare cartea din geanta de fiecare data, cu o mica strambatura de dezgust la adresa mocofanilor.

Ei bine, azi am avut revelatia faptului ca in acest an jumate au aparut foarte multi cititori de carti in metrou. Aceeasi oameni care rasfirau alta data pagini de tabloid stau acum cu nasul in cate un roman. Foarte multi citesc, fireste, cartile de la adevarul/jurnalul/maistiueuce. Dar si asta mi se pare un lucru foarte bun. Am auzit multe pareri negative de-a lungul timpului la adresa actiunilor acestor ziare, si nu sunt de acord cu ele. Chit ca sunt oameni care nu pricep nimic din cartile alea, dar macar trec prin ele, si in loc sa isi piarda cateva zeci de neuroni interesandu-se ce a mai facut sexi braileanca, si-i pastreaza incercand sa inteleaga ceva dintr-o carte. Io zic ca e de bine. Adica poate, doar poate, e un semn bun pentru generatia a treia de acum incolo.

Si in plus, la Dristor au pus panouri de-alea de arata cate minute mai sunt pana la urmatorul metrou. De alea am fost foarte incantata, cred ca plang dupa ele de vreo cativa ani. Si se repara toate scarile rulante din Bucuresti cred. Bine, dureaza o vesnicie, dar totusi.

E un pic mai bine. Sunt optimista azi, am spus. La multi ani din nou