08.30.09
creditul si diavolul
Ma gandeam zilele trecute ca, folosind desigur metafore exagerate ca de obicei, a iti face un credit de consum este echivalentul modern al vinzarii sufletului catre diavol 
(sau catre corporatie, pentru majoritatea celor in cauza).
Adica, sa presupunem ca te descurci bine o perioada, ai strictul necesar, ai chiar mai mult decat strictul necesar si in mod sigur te descurci mai bine decat multi altii. Si ai putea-o duce asa multa vreme, si daca ai vrea mai mult, ai incerca sa gasesti modalitati inventive de a face asta.
Dar apare tentatia. Un televizor jmeker, haine de firma, o masina noua si cu 1543 de cai putere, un apartament “al tau”. Solutiile ar fi sa economisesti ceva vreme (foooooarte multa vreme pentru unele exemple) sau sa iti pui capul la contributie sa faci mai multi bani cumva. Insa de ce sa faci asta, cand poti sa iti faci un credit? Simplu si la obiect. Numai ca din momentul ala pierzi mai mult decat cateva sute de euro pe luna; iti pierzi bruma de libertate pe care o ai ca angajat in societatea moderna. (N-am generalizat, exclud de aici categoria de oameni pentru care rata este suficient de mica in comparatie cu venitul). Din momentul in care luna de luna depinzi de intrarea salariului la timp pentru a nu fi datornic, esti sclavul angajatorului. Nu poti sa mai traiesti cu convingerea clara ca daca ceva nu iti convine, daca esti silit sa iti incalci principiile, daca esti jignit sau daca pur si simplu ai ajuns sa urasti ceea ce faci, esti liber sa pleci cu inima usoara in alta parte. Creditul e ca o ghiulea de piciorul tau. E un pret pe care prea multi il platesc fara sa constientizeze macar.
De-aia zic. Creditul e promisiunea diavolului. Iti flutura pe la nas toate lucrurile pe care nu le poti avea pe moment, te face sa te simti scarbit si nesatisfacut de viata ta normala de zi cu zi, dupa care iti ofera pe tava produsul promisiunilor, cu pretul a numai x lei pe luna. Si al sufletului, but who’s counting…
03.02.09
am
am vise neimplinite care ma fac sa merg mai departe si am dorinte indeplinite care ma fac sa privesc inapoi cu o fericire multumita de sine. am frustrari care ma fac sa plang si am indoieli care ma fac sa ma intreb daca a avut vreun sens pana acum. am sigurante care ma fac sa fiu vesela si am nesigurante care ma fac sa fiu prea departe de perfectiune.
am accese de egocentricitate si grandomanie si am momente de ridicol care ma aduc la realitate. am tendinte de dramatizare a fiecarei secunde a vietii si am un simt al umorului care mai balanseaza un pic.
am o invidie ucigatoare pe care cu greu o pot convinge ca nimeni nu e perfect. si atunci am o ciudata multumire de sine pentru ca desi multi seamana, nimeni nu e exact ca mine. si, fireste, ca mine e un pic mai bine. apoi am depresii si tristeti, am nevoie de ele pentru ca viata nu poate fi plicticoasa, si am momente de fericire care nu seamana cu nimic altceva.
in plus. pe vremuri imi imaginam ca sunt fericita pentru ca eram vesela. acum sunt fericita dar fericirea diminueaza veselia, in parte pentru ca aduce cu ea temeri si frici inexistente inainte, cand nu aveai nimic de pierdut, si in parte pentru ca te propulseaza automat la un alt nivel de perceptie si cunoastere. adica depasirea superficialitatii are un pret, fireste, actiunea aduce reactiunea, stiti voi.
02.24.09
personaje principale si crize de identitate
Mi-a devenit intr-o zi evident un lucru care este in mod fireste evident pentru oricine, dar cum eu am o minte mai contorsionata, ajung mai greu la evidenta aflata la indemana celorlalti oameni. Ne vine foarte usor sa ne identificam cu personajul principal din orice film sau carte, pentru ca in propria noastra viata noi reprezentam acest personaj. Ideea de a ne regasi intr-un alt personaj secundar ne repugna pentru ca automat ne scade importanta pe care ne-o acordam in mod mai mult sau mai putin constient. Chiar daca personajul principal e un criminal in serie, suntem facuti de asa natura (si scenariul ne ajuta, fireste, mai putin in “No Country for Old Men” dar acolo e din cauza ca filmul e incredibil de plicticos si nu intelegi nimic 
) sa ne gasim puncte comune cu el. Un personaj principal nu va putea fi niciodata fundamental rau, pentru ca ne-ar facea sa parem pe oricare din noi fundamental rai.
Dar e foarte dificil, chiar si asa personaj principal cum esti, sa iti pastrezi identitatea intr-o relatie. Nu in orice relatie de fapt, ci in relatia cu acea persoana care iti bulverseaza traseul bine definit pana atunci. Cu persoana care nu mai e doar un afluent minor, ci o forta cu care te ciocnesti si impreuna cu care iti schimbi traiectoria intr-un mod ireversibil. In momentul ala e foarte firesc ca eu sa devina noi dar se creeaza pericolul sa te pierzi de tot in acel noi. (Femeile mi se par predispuse la asta) Nu vei mai putea fi oricum perfect egal cu ceea ce erai inainte, fiindca anumite parti din tine se vor schimba fundamental prin interactiunea intensa cu celalalt, dar trebuie sa faci un efort sa iti pastrezi individualitatea, femeie. Incep sa inteleg mult mai bine conceptul din spatele luptei cu memoriile colective pe care o aveau initiatii din Dune (daca n-ati citit Dune nu va bateti capul, am eu o obsesie ) si sentimentul de regasire a propriei entitati. E un ciudat sentiment de liniste viscerala.
02.11.09
lucruri bune
Ma chinuia aseara o idee dar imi era prea somn sa imi caut laptopul, asa ca am scrijelit-o pe telefon. Nu stiu daca o sa mai iasa la fel de inspirata dar in fine. Ma gandeam ca lucrurile bune incep sa ti se intample atunci cand esti pregatit pentru ele. Atunci de-abia incepi sa le percepi, sa le vezi cu adevarat. Mai mult chiar, asta se aplica si perfectiunii; de fapt notiunii de perfectiune, pentru ca perfectiunea in sine este o utopie, asa ca in realitate fiecare dintre noi are o perceptie subiectiva asupra ei. Si intr-un fel e normal, cred, sa o vezi doar atunci cand esti pregatit pentru ea, atunci cand ti-o doresti. Pentru ca altfel vei cauta defectele si le vei gasi, fireste, vorbind despre notiuni subiective.
Adica, o anumita latura a vietii tale poate deveni, in mod subiectiv, perfecta atunci cand incetezi sa ii mai cauti defecte. Si poate ca asta este cel mai apropiat punct de perfectiune in care ne vom afla vreodata.
11.08.08
Ganduri de sambata seara cu dezordine
Ma gandeam ca a fost bun blog-ul asta pana la urma. Citeam acum posturi vechi si imi dadeam seama cate momente din viata mea am surprins si pastrat pentru totdeauna (sau pana cand o sa imi crape laptop-ul in orice caz), cate senzatii si zambete si tristeti sunt prinse undeva in spatele cuvintelor de aici.
Ma mai gandeam in seara asta cum viata poate fi ca o camera, daca e dezordine nici nu ne dam seama cat spatiu gol avem de fapt, pentru ca ne umplem vietile cu mii de nimicuri inutile, la fel cum facem cu sifonierele si cu rafturile. Si traim asa in ignoranta noastra binecuvantata si taram dezordinea dupa noi fara sa ne dam seama, si asta pana intr-o zi cand, daca suntem norocosi, apare nevoia de un spatiu. Si atunci suntem obligati sa facem ordine si sa aruncam, in viata cat si in sifonier, si ne dam seama de cat de putine lucruri avem de fapt nevoie de fapt pentru a fi fericit.
Ingrozitor de cliseica ultima propozitie, da. Dar am descoperit ieri seara ca foarte multe dintre lucrurile care privite din exterior, la rece, par cele mai ieftine si penibile clisee, facute sau spuse pentru ca asa simti capata sens. Capata singurul sens pe care uneori simti ca il ai. Si atunci pot fi iertate. Dar in fine, asta e parerea mea. Ma duc sa mai eliberez catvea rafturi
10.31.08
ganduri de 26 de ani (si ceva)
Ma gandeam la cum ne duce viata aiurea in toate directiile. Suntem aceiasi de acum cativa ani, de acum catvea luni, si totusi am luat-o in directii atat de diferite, pe care poate nici nu le banuiam, nici gandindu-ne la noi, nici gandindu-ne unul la celalalt… Am avut revelatia ca nu mai avem 20 de ani. Viitorul de atunci e deja trecut acum, sau in cel mai bun caz prezent. Ne-a ajuns din urma. Pe fiecare in mod diferit, dar e aici. Si am impresia ca fiecare incearca sa isi ia zborul cumva. Unii pleaca, unii raman, unii se casatoresc, unii se despart deja, unii fac copii, mama naibii, adica am stiut mereu ca o sa se intample, dar acum e aici. E frumos si un pic infricosator in acelasi timp. Cand am ajuns aici deja? Cand au trecut deja doi ani jumate de cand am terminat facultatea? Si suntem acolo unde ne-am dorit sa fim? Acolo unde speram sa fim? Desi, hai sa fim seriosi, nu e ca si cum aveam superplanuri bine puse la punct dar…
Urmeaza alt viitor, alte vise, cred… Oricum, bre PrietenaCeaMaiBunaAFetei, o sa imi fie dor de tine…
10.20.08
oamenii si povestile lor de dragoste
Azi, pe cand ascultam muzica in incercarea de a ignora aglomeratia obisnuita, m-a lovit o intrebare. De ce sunt oamenii fascinati de povestile de iubire? Majoritatea filmelor, a cartilor si a cantecelor au undeva in prim plan o poveste de dragoste. Si alea care nu se incadreaza sunt cumva neinteresante, chit ca trateaza orice alt teoretic-cel-mai-interesant-subiect-din-lume.
Adica, dupa mii de ani de evolutie si descoperiri, intrebarile si problemele primordiale ale oamenilor au ramas cam aceleasi, doar ca se desfasoara in mereu alt decor. Cele mai frumoase poezii au fost scrise din si despre dragoste, cele mai cunoscute cantece la fel, filme, razboaie, picturi, sculpturi, diverse alte opere de arta, chiar si arhitectonice, la naiba, probabil si becul a fost inventat fiindca nevasta lui Edison se plangea ca o dor ochii de la lucrul la lumina lumanarii. Si atunci? E asta principalul si poate singurul nostru motor? Singurul lucru fara care nu se poate? Sau cum altfel se explica fascinatia asta continua pentru unul dintre cele mai vechi subiecte din lume? Cel mai vechi daca stau bine sa ma gandesc. Cred ca e multa filosofie aici unde ma bag eu si iar reinventez roata, dar na .
Tin minte ca atunci cand eram mica si citeam o gramada, oricum mai mult decat acum, imi placeau mult de tot cartile lui Jules Verne si Karl May, cu singura exceptie ca nu intelegeam de ce nu se indragostea nimeni de nimeni. Mi se parea o lipsa flagranta, si cum la varsta aia aveam imaginatie bogata si fireste ca ma pricepeam tare la dragoste din alte lecturi de valoare in acest domeniu cum ar fi “Cei trei muschetari” sau “Cavalerii Pardallian” (se explica acolo exact ce si cum e cu dragostea, nu va faceti griji), ma apucam sa repovestesc in mintea mea cartile, bagand de la mine cate un personaj feminin care sa echilibreze balanta.
Si acum, cand sunt un pic mai mare (nu neaparat la minte ) imi dau seama ca asta e o tendinta naturala a tuturor oamenilor. Adica, nu stiu, da’ voi simtiti la fel? Nu va intra mai bine pe sub piele un cantec de dragoste decat orice alt cantec, nu va identificati mai usor trairile cu cele ale unor personaje care sufera din dragoste? Sau e doar boala tineretii? Sau e doar din cauza ca e cel mai facil sentiment?
Of, prea multe intrebari ajunge pe seara asta.
10.12.08
despre cum (nu) se sperie barbatii
Ma gandeam eu asa zilele astea cum o gramada de reviste de femei ne sfatuiesc, in cele mai variate moduri, asupra felului cum sa nu ne speriem barbatii de langa noi. Daca ar fi sa fac un sumar, cu un barbat nu ai voie sa vorbesti vreodata despre copii, casatorie, relatie de durata, implicare, despre planuri de viitor impreuna sau despre mutat impreuna. Nu ai voie, SUB NICIO FORMA, sa iti lasi ceva obiecte de-ale tale in templul plin de sticle goale de bere, sosete murdare aruncate si reviste porno care este, fireste, apartamentul sau de burlac. Si crima de neiertat este sa iti lasi periuta de dinti la el in baie (desi conform descrierilor infricosatoare din reviste, baia unui burlac arata atat de sordid incat cu greu m-as imagina lasadu-mi periuta de dinti intr-un asemenea loc al pierzaniei)
Cateva comentarii am si eu acum. Daca ai nevoie de atatea perechi de manusi si trebuie sa iti masori fiecare cuvintel si fiecare intonatie pentru ca, doamne fereste, sa nu il sperii pe fatfrumosul de langa tine… merita? Adica, imi place de tine, poate ca sunt indragostita, in orice caz vreau sa am o relatie de durata cu tine, e asa de infricosator? Si daca da, de ce sa imi bat capul? Cred ca asemenea sfaturi sunt pentru relatiile care sunt sortite oricum unui sfarsit prematur. Pentru ca un barbat cu o asemenea frica organica fata de implicarea emotionala va fi extrem de greu sau chiar imposibil de schimbat; iar pentru unul normal, care tine la tine si e interesat de persoana ta, cred ca ar fi mai degraba un motiv de bucurie faptul ca te gandesti la o relatie serioasa cu el. Deci… na, depinde de ce vrea fiecare acum poate ca unii vor cuie in talpa si cine sunt eu sa ma opun fericirii lor.
Acuma, poate ca am avut eu noroc, dar am intrat pana acum intr-un oarecare numar de locuinte burlacesti, si aratau relativ normal. Poate ca isi ascundeau cu viteza fulgerului sticlele goale, sosetele murdare si revistele sub pat in secunda in care intram eu pe usa, si faceau si curat cu Mr. Proper, dar chiar nu am vazut vreodata un “templu” din-asta descris prin reviste. Am fost surprinsa sa aflu ca baietii sunt si ei niste fiinte normale, care nu prefera sa traiasca intr-o mizerie crunta doar pentru ca nu e nimeni care sa ii puna sa isi faca ordine. Si nici nu fac pipi in colturile camerelor ca sa isi marcheze teritoriul, nu care cumva sa li-l invadeze vreo femeie. Majoritatea par chiar destul de bucurosi cand sexul opus le calca pragul. Dar, din nou, daca revistele zic opusul, or sti ele ceva, probabil am cunoscut eu numai ciudati.
Cat despre partea cu lasatul obiectelor in cadrul spatiului personal… cred ca ideea e cam tot aia. Adica, daca il interesezi, poti sa iti uiti si mama periutei de dinti la el fara nici cea mai mica problema. Iar daca nu il interesezi, degeaba citesti 1738 de sfaturi din tot atatea reviste, si le mai si aplici, ca tot degeaba. Cam fatalist ce zic eu aici, dar asa e eu asa cred. Bine, e inca la moda marea poveste de dragoste dintre Carrie si Big; probabil ca nu stiti cum Big fireste ca a facut crize prima oara cand Carrie si-a lasat periuta la el acasa, si uite dom’le ca totusi oamenii se iubeau si au ramas impreuna pana la urma. Stiti ceva? Aia nu e poveste de dragoste, ala e un compromis trist facut de doi oameni la 40-50 de ani, pentru care frica de a nu imbatrani singuri a devenit mai mare decat restul de frici.
In concluzie, pentru cine a rezistat pana aici… dragii mei, chiar asa de usor va sperie femeile din viata voastra? Chiar astept raspunsuri
10.08.08
ganduri amestecate de marti seara
Oare de ce ai prostul obicei de a crede ca viata te asteapta intotdeauna? Ca totul va fi pus on hold pana ce te hotarasti tu ce ai de facut? Cateodata se intampla ce-i drept. Dar alteori trebuie sa o astepti tu. Si nu e intotdeauna usor sa iti dai seama unde esti.
A trecut aproape un an de cand am derapat de pe sosea intr-un off-road neasteptat. Si sa dea dracu daca era vreun drum pe acolo pe unde am luat-o. Poate doar o carare mica si intortocheata si denivelata si plina de balarii. Care nu parea sa duca nicaieri. Am alergat si m-am impiedicat si am cazut si dupa aia m-am ridicat si am asteptat si dupa aia am mers iar mai departe. Si poate ca am gasit ceva…
Vorbesc in dodii si nu ma intereseaza si nici macar nu am baut nimic de data asta Ascult aceleasi cantece ca si acum un an si zambesc si imi dau seama ca nu mai regret nimic. Am facut ce am vrut si ce am simtit de fiecare data si poate ca asta e singurul mod onest de a trece cu bine de toate, chiar daca pentru asta incalci ceva reguli. Fuck them.
Mi-am raspuns singura la multe intrebari. Ma intreb daca raspunsurile ar fi fost altele in circumstante diferite. Probabil ca da. Dar sunt una dintre cele mai subiective persoane in viata pe care le cunosc, deci nu ma mai obosesc sa le scriu. Ar trebui sa ma credeti pe cuvant si nu ar fi frumos. De altfel, m-am convins demult ca nu exista raspunsuri universale. Sub nicio forma nu as sfatui pe altcineva sa faca la fel ca mine. Poate ca si-ar rupe gatul sau poate ca, dimpotriva, ar considera calea mea mult prea facila. Fiecare dintre noi traieste in mod unic aceeasi experienta si tot unic ar trebui sa fie modul in care alege sa procedeze. (Am impresia ca am mai scris asta de curand undeva, daca da, imi cer scuze dar probabil ca e o idee care imi place ) Si cu cat intelegi unicitatea asta mai bine si reusesti sa te acordezi la propria ta persoana cand faci anumite alegeri, cu atat iti cresc sansele de a fi fericit si predominat de o oarecare liniste sufleteasca.
Nu stiu ce sa mai scriu. Nu tin neaparat sa scriu ceva in mod special. Cred doar ca e mare lucru atunci cand gasesti lucruri despre care erai convins ca nu exista.
09.27.08
Luna si doi bani jumate
O alta carte care m-a prins. Trec repede peste povestirea amuzanta in care nu citisem absolut nimic desper background-ul cartii, si ma intrebam cum de nu am auzit despre acest al doilea pictor celebru care a trait in Tahiti, si eram pregastita sa ma duc la National Museum in Stockholm sa ii caut picturile bine ca totusi am citit inainte coperta pe care scria mare “Carte inspirata din viata lu Paul Gaugain” si care m-a scutit de ceva cautari jenante pe Google despre Charles Strickland
Povestea cartii in sine e un pic fantezista si romantata. Dar modul in care sunt discutate, de pe margine, relatiile dintre oameni, dragostea privita in mod diferit de barbati si femei, implicatiile morale si sociale ale actiunilor, caracterele oamenilor prezentate fara mila exact asa cum sunt, cu parti bune si mai ales rele, m-au captivat fara drept de apel. Mi-a placut ideea ca orice om e o suma de contradictii; si ca nu te poti astepta de la nimeni sa fie fundamental bun sau rau. In fine, pare la mintea cocosului ce spun eu aici, dar felul in care sunt narate treburile astea in carte face diferenta.
Voiam sa mai comentez ca mi-am dat seama, din nou, cat de inutila e toata literatura de dezvoltare personala, care capata o amploare din ce in ce mai mare. Daca esti baiat destept, inveti toate lucrurile despre tine din alte parti, intr-un mod mult mai solicitant, pentru ca ideile nu iti vin gata digerate, dimpotriva. Ai posibilitatea sa alegi ce se potriveste cu felul tau de a fi, pentru ca fireste ca fiecare dintre noi are moduri diferite de abordare a aceleiasi situatii. Si ar trebui sa aiba, si sa se ghideze mult mai mult dupa instinct si mult mai putin dupa sfaturile dintr-o carte. Dar asta e alta discutie.
07.01.08
Ganduri de calatorie
Cautand cu totul altceva, am gasit niste notite din perioada in care am fost la Londra… O sa le scriu sub forma unei insemnari de jurnal, fiindca raman valabile pentru orice calatorie:
“10 aprilie 2008
Am notat ganduri asa cum mi-au venit si in ordinea in care mi-au venit. Unele au fost declansate de o imagine, altele de un parfum, altele de un telefon. Oricum, gandurile de departe de casa sunt semnificativ diferite, emotiile sunt mult mai intense. As vrea sa ma pot desprinde mai mult si sa la mai multe lucruri in urma, am obosit sa le tot car dupa mine ca pe un geamantan urias. Dar presupun ca sunt unele lucruri pe care nu le mai poti lasa niciodata fundamental un urma. Sunt aici, facand poze cu Big Ben, dar sunt si acasa. Si nu stiu care parte din mine isi traieste emotiile mai intens…”
Si tin minte ca mai notasem o idee, undeva pe un pliant din Dublin pe care nu stiu daca il mai am, dar am sa incerc sa o regasesc acum. Scriam ca atunci cand esti plecat, persoanele care tin si se gandesc cu adevarat la tine ies la iveala intr-un mod mult mai evident, mai devreme sau mai tarziu. Printr-un telefon, sau un mesaj, sau orice. Si tot atunci, ai revelatia deosebita ca restul nici nu contreaza atat de mult la urma urmei. O calatorie devine astfel un mod natural de a iti restabili prioritatile.
In plus, ma gandeam ca pentru mine fiecare calatorie a fost cumva benefica. De fiecare data mi-am gasit viata parca schimbata un pic in bine cand m-am intors, ca si cum prin plecarea mea rupsesem voit ritmul si fortasem o schimbare. Poate chiar asa este, poate fiecare plecare genereaza cate un flux de energie care inlocuieste persoana ta in locul din care ai plecat si care se concretizeaza prin schimbare… si daca pleci cu bucurie si cu inima deschisa, normal ca energiile sunt pozitive si schimbarea va fi in bine.
Da. Sau poate pur si simplu dorul de casa, constientizat sau nu, te face sa privesti altfel prezentul la intoarcere si sa te bucuri mai mult poate de lucrurile pe care le ai.
06.11.08
back
Am citit Rebbecca. Dintr-o rasuflare. Foarte, foarte mult mi-a placut modul in care a fost gandita. Multa lume pare sa desconsidere personajul central dar eu am iubit-o. M-a fascinat felul in care sunt prinse trairile si gandurile ei cele mai intime, scenariile aberante declansate instantaneu de multe ori de o simpla imagine sau vorba. Cred ca multi, sau mai bine zis multe dintre noi ne putem regasi in asta, dar putini au capacitatea de a analiza si mai ales de a reda starile astea atat de comune incat poate de multe ori nici nu le realizam. Trebuie sa le citesti descrise undeva ca sa iti dai seama ca si tu ai trait asta, ca nu a fost nicidecum un moment banal asa cum poate l-ai categorisit atunci, de vreme ce cineva a putut sa scrie un roman intreg pe baza unor asemenea momente. In fine. Nu stiu daca sunt coerenta fiindca imi e foarte somn dar ideea e ca mi-a placut enorm si o recomand.
Gandindu-ma la subiectul cartii, ma intreb acum cat de des ni se intampla sa ne comparam. Cu altii, fireste. Si cat de nociv este. Situatii sunt multe… cred ca simti nevoia sa te compari mai ales cu oameni al caror loc l-ai luat intr-o masura mai mare sau mai mica. Sau cu oameni pe care ii simti ca o amenintare la propriul tau loc. Simti nevoia sa te compari intr-o competitie sau cand incepi o noua relatie, cand esti gelos poate sau poate cand iti schimbi locul de munca… cred ca in general orice inceput poate fi un declansator. Pentru ca esti nesigur. Pentru ca te gandesti in mod paranoic ca cei din jur te analizeaza la rece si iti taxeaza fiecare abatere, comparandu-te cu ce a fost inainte. Bine, presupun ca asta chiar se poate intampla, dar cred ca de cele mai multe ori singura persoana care analizeaza, compara si da verdicte esti chiar tu. Si cei in carca carora le pui habar nu au de micile tale drame existentiale interioare.
In fine. Cititi cartea o sa intelegti mai bine si cel mai probabil o sa va si placa.
04.30.08
ganduri de dimineata
Au inflorit salcamii! Miroseau frumos azi-dimineata. Si eu ma gandeam sa scriu, despre amintiri, despre senzatii, despre nimic bine definit de fapt. Aveam un flashback intens in timp ce mergeam pe strada si am realizat cu stupoare ca de fapt sunt multumita de viata mea de pana acum. Nu simt ca mi-am indeplinit vreun scop, nu cred ca am realizat mai nimic, dar uitandu-ma in urma o vedeam cumva plina.
Cel mai bine ma definesc locurile in care am fost, oamenii pe care i-am cunoscut si, mai ales, ceea ce am simtit. Si poate ce i-am facut pe altii sa simta. Mi se derulau prin minte rasete si necazuri… momentele in care urlam la ai mei si tranteam usa si berea bauta cu tata pe banca in herastrau… chipuri de prieteni si fete pe care le-am vazut o singura data… oameni pe care i-am iubit din tot sufletul si altii pe care i-am urat din toti ranuchii… surpriza unei imbratisari, fericirea unui zambet si disperarea vreunui sarut… Un dans, un accident de masina, o plimbare, niste vorbe incurajatoare intr-un moment dubios, o aventura de o noapte, o greseala, ceva regrete, cadouri de ziua mea, flori primite si pastrate ani de-a randul cu o grija demna de cauze mai nobile, cercei si pantofii cu care dormeam in picioare in prima noapte dupa ce mi-i luam, de dragi ce imi erau … Prima oara cand tata a ras la o gluma de-a mea, prima oara cand mama mi-a zis ca e mandra de mine, prima oara cand un prieten bun mi-a zis ca i-am lipsit, prima oara cand am crezut ca iubesc si prima oara cand am iubit de fapt, fara sa stiu… Erau atat de multe si se insirau toate asa frumos si gandurile astea imi intindeau cel mai mare zambet pe fata, spre ingrijorarea celor cativa oameni matinali care se intamplau sa mai fie pe strada la ora aia…
Stiu Poate ca sunt tampenii fara insemnatate. Dar cumva imi place cum le-am trait. Fara amintirile astea nu as fi nici a zecea parte din ceea ce sunt. Codul sursa ne e dat la nastere, dar felul in care decidem sa il folosim depinde numai de noi. Ne construim singuri, prin alegerile noastre. So far, so good. Si de-abia incepe.
03.14.08
Sexul, un fast-food emotional?
In ziua de azi, suntem atacati din toate partile de sex. (Nu in adevaratul sens al cuvantului, din pacate ) Toate revistele, reclamele, filmele, glumele, toate mijloacele de comunicare ne imprima in constient si in subconstient ideea ca sexul, mult si extraordinar de preferinta, este indispensabil unei vieti de succes. Toti oamenii misto fac sex. Daca nu faci sex, mult sex, nu esti implinit. A devenit aproape o datorie fata de societate
Da, bine, exagerez. Dar nu ma pot opri sa ma inteb, care este rolul real al sexului in vietile noastre? Care este adevarata lui importanta? Un bun prieten ma certa la un moment dat ca ma grabesc prea tare. “Cum vrei sa ai o relatie asa cum ti-o doresti, daca tu din prima sari la actiune? Stii ca se presupune ca trebuie sa treci prin perioada aia in care va tineti de mana, vorbiti despre ce muzica va place si ce filme ati mai vazut?” Hm… Si totusi stiu cel putin trei relatii care au inceput asa, “in forta”, si toate au durat mai mult de un an si doua inca mai rezista si acum.
Si atunci? Mai este valabila regula asta 100%? Intr-o lume in care relatiile vin si pleaca cu o viteza din ce in ce mai mare, in care toti jonglam cu gratie printre servici, cumparaturi, viata sociala si restul, mai are cineva timp sa se tina de mana un an cu presupusul lui suflet pereche pentru a ajunge la nivelul dorit de intimitate? Mie mi se pare ca sexul s-a infiltrat cam de multicel in zona de asa zisa “curtare”. E mai bine? E mai rau? E doar o consecinta fireasca a societatii moderne? Libertatea de alegere devine din ce in ce mai mare, vrei sa stii ce mancare prefera, daca iubeste copiii si daca e bun la pat. Si asta inca de la inceput.
In plus, cred ca nevoia de afectiune si intimitate este una dintre cele mai importante pentru multi oameni. Nevoia de a avea pe cineva langa tine cand dormi. Nevoia de a fi pupata de dimineata. Nevoia de pasiune. Dar nu mai avem timpul necesar pentru a cultiva aceste lucruri ca pe vremuri. Si atunci, o luam pe scurtatura. Sexul ne ofera posibilitatea de a avea toate astea la un nivel mult mai superficial, si fara sa necesite o implicare emotionala prealabila prea mare. A ajuns oare sexul fast-food-ul relatiilor noastre?
