12.09.09
despre un omulet
Sunt unii oameni care nu inteleg atunci cand sunt respinsi in mod evident. Adica banuiesc din tot sufletul ca sunt mai multi, eu cunosc unul si nu pot fi atat de ghinionista incat sa fie singurul de pe lume.
De fapt cunosc e mult spus. Cred (cu o mare marja de eroare), din amintiri vagi de acum 8-9 ani, ca este fratele unei foste prietene de-a unui fost coleg de liceu de-al meu. Adica eu nu am mai vorbit cu colegul in cauza de ani buni, si el a iesit cu gagica aia doar o scurta perioada de timp, suficient aparent cat eu sa ii cunosc fratele. Si cat el sa ma tina minte pentru eternitate.
Acum, nu va imaginati ca eu cultiv cu intensitate cunostinte trecatoare de genul asta. Dar intamplarea a facut ca acum cativa ani sa ma intalnesc cu el la metrou, el sa ma recunoasca, sa ma salute si sa se tina scai de mine pana la unirii. Vorbim aici de un omulet de 1.60, cu parul slinos pieptanat pe o parte, ingrozitor de insistent si de plicticos in subiectele de discutie si usor infricosator, nush de ce. (Bine, si eu sunt foarte dispusa la etichetarea oamenilor care nu imi plac din prima si plina de mine si cu nasu’ pe sus, da’ pana una alta asta este) Nu imi placea absolut deloc de el, din contra; nu era genul de persoana cu care sa vreau sa stau de vorba despre absolut nimic pentru ca nu aveam si nu voiam sa am nimic in comun cu el. Asa ca m-am purtat cum am stiut eu mai bine (= rau) pentru a fi sigura ca nu sunt abordata a doua oara. Aiurea. S-a intamplat fix a doua zi. Si a treia. Din disperare am schimbat cu 10 minute ora de plecare si partea de peron in care asteptam. Am scapat pentru cativa ani.
Pana azi. Aveam o dimineata acceptabila, nici prea rea nici prea buna, pana ce mi-a rasarit in fata. Cu bartai zambetul (eu am avut o tresarire nervoasa), m-a salutat ca pe un prieten vechi. M-a intrebat de cand nu l-am mai vazut pe x (singura noastra cunostinta comuna). A venit metroul, ne-am urcat amandoi, el bagat in sufletul meu in continuare. M-a intrebat unde lucrez. M-a intrebat ce planuri am de revelion. M-a intrebat unde cobor – la dristor, am zis – a, da? eu merg la unirii, pacat… – “Yessssssssssssss!!!!!”. Dupa alte 2 minute de conversatie torturanta, zice: ma gandesc sa cobor si eu la dristor, sa mai schimb traseul. Nu stiu daca am reusit sa imi stapanesc cum trebuie grimasa.
Cum sa spun. Am avut castile in urechi pe tot parcursul conversatiei si am intrebat la fiecare interpelare “Ce zici?”. Am raspuns numai prin hm-ituri si monosilabe si nu am intrebat absolut nimic. Timp in care el mi-a povestit ce planuri are de revelion. Unde lucreaza. Ce face la servici, ceva cu rutere, nusht, ca incepuse bon jovi in casti. M-a intrebat daca eu fac acelasi lucru la servici, am raspuns “hm…”. M-a intrebat ce muzica ascult si mi-a zis ca el asculta numai musica clasica. M-a intrebat ce am facut in minivacanta de 1 decembrie. Am raspuns “curat in casa”. M-a intrebat ce facultate am facut. In fine. Nu as fi vrut decat sa taca si sa ma lase in pace. Am ajuns la dristor. Ma gandeam ca as putea sa spun ca astept pe cineva, da’ mi-era ca o sa astepte cu mine si intarziam si la servici. Asa ca cel mai bun lucru pe care l-am putut face a fost sa merg pe langa metroul gol pana ce am gasit un loc liber cu celelalte de langa el ocupate. M-am asezat, dupa care i-am sugerat si lui sa stea jos in alta parte. Dupa care am scos fulgerator cartea din geanta si am rasuflat usurata.
Dar maine tre’ sa plec cu 10 minute mai devreme 
. Desi daca si dupa ziua de astazi va mai incerca vreodata sa vorbeasca cu mine, este masochist pe fata. Si daca spuneti ca sunt naspa, vi-l fac cadou, sa vorbiti voi dimineata cu el la metru. Discutam dup-aia.
10.13.09
Ce ligamentul meu, 3 – ultima parte
Ca sa inchei trilogia mea, acum fix 5 saptamani ma prezentam frumos la clinica pentru cea de-a doua interventie, ligamentoplastia. De data asta stresul de dinainte fusese minim fiindca stiam deja la ce sa ma astept de la operatia de menisc. Ce naiva eram 
Operatia a decurs lin, cu o oarecare intarziere datorata unei domnisoare care isi marise sanii si avea ceva probleme in a se trezi din anestezie – am dedus eu asta dupa faptul ca auzeam cum au strigat-o pe nume timp de vreo 20 de minute, initial credeam ca e vreo asistenta indolenta care nu raspunde la apel Dupa care a venit si randul meu; rahianestezie din nou, la fel de pe nesimtitelea, si da-i cu bisturiul si cu bormasina. Procedeul aplicat a fost cel clasic, cu grefa din tendonul rotulian. Mai pe romaneste, e un tendon undeva in dreptul rotulei, lat de vreo 3 cm si gros de 0.5 cm (de grosime nu sunt sigura, am pus-o si eu asa, din ochi), tendon care e prins de la natura de oase in capete, fireste. Si se decupeaza o bucata cam de 1 cm din mijloc – grefa – cu cate o bucatica de os la fiecare capat. La faza asta iese fum din genunchi (ma rog, pare a fi fum dar banuiesc ca este praf de oase sau ceva de genu’). Dupa care se dau gauri in tibie si un femur, banuiesc ca si in capetele grefei (dupa ce in prealabil a fost pilita si facuta gigea de catre dr. Anghel) si se prinde grefa cu suruburile de 1800 de lei, unu’ intr-un os si unu’ in celalat, exact in locul unde pe vremuri avusesei frumusete de ligament. Si dup-aia se coase la loc tendonul, se mai cauterizeaza vase de sange pe-acolo, se face curatenie, se inchide totul frumos si pac, te arunca pachet pe targa si te trimit la rezerva.
Acuma… Primele doua ore sunt OK, ca esti inca sub anestezie. Ai piciorul bandajat foarte, foarte strans cu o fasa elastica – ca sa contracareze umflarea lui. Din pacate pentru tine afli in mod hardcore candva spre a doua zi dimineata ce va sa zica asta. Si mai ai montata pe picior o chestie despre care afli ca e o orteza, albastra si draguta, care iti tine piciorul imobilizat la 15 grade. Si mai ai doua drene si o vecina de rezerva cam rasfatata. Dar totul pare mai mult decat suportabil.
Pana cand se cam duce anestezia… Si incepe sa doara. La inceput putin, dupaia creste vertiginos. Si chemi asistenta si apare un lungan oxigenat si sictirit care iti spune ca el e asistenta si ca n-ai voie calmante inca si nici sa mananci, ca nu ti s-a dus efectu’ anesteziei. Il injuri de mama, in gand, dar te calmezi si iti dai seama ca nu te doare chiar insuportabil, in schimb iti e din ce in ce mai foame. Vecina de rezerva (operata cu juma’ de zi inaintea ta) nu poate sa faca pipi la toaleta, ca o doare, asa ca face in camera cu tine, incurajata de mama ei, pe un scaun cu rotile care are o olita atasata. Super. Din fericire patul tau e orientat astfel incat esti cu spatele la actiune. Intr-un final apare din nou oxigenatul, care iti baga un calmant si iti da voie sa mananci covrigeii adusi cu grija de acasa. Te uiti la el ca la Isus si ii spui in gand ca il iubesti.
Calmantul face el ceva dar nu cine stie ce ; doare ca dracu’, sincer. Te amagesti cu gandul ca acum e ce-i mai rau si trece repede. Asistentul oxigenat se uita urat la tine si te considera o mironosita. Incercarea cea mai nasoala din prima noapte e dusul la toaleta, pe care oricat ti-ai dori, nu mai ai cum sa il amani. Dar esti o eroina, ce mama naibii, asa ca iei cadrul si te duci singura, dorindu-ti sa ai un repertoriu mai variat de injuraturi. Asistentul e pe faza, si cand ti se face rau, e acolo sa il trimiti dupa niste apa. In sfarsit, trece si asta si vine si te ia cu un scaun cu rotile si te duce inapoi in pat. Pareti sa fiti prieteni acum.
A doua zi… Simti niste usturimi puternice in mai multe zone ale piciorului. Dupa panica de rigoare iti aduci aminte de faza cu bandajul strans si umflatul si iti dai seama ca ala e bandajul intrat in picior. Ufffff. Te doare toata dimineata, esti morocanoasa, dar ai totusi o mare bucurie, adusa de momentul in care scapi de orteza, de bandaj (uraaaaaaaaaa) si de drene (iar a durut ca dracu’). Juma’ de ora ai impresia ca ai putea sa si alergi. Pana cand tre sa faci prima serie de exercitii. Cel mai placut e sa stai in aparatul care iti indoaie piciorul conform cu unghiul stabilit de doctor (30 de grade in prima zi de dupa operatie, apoi in a doua zi 4 sesiuni: 50, 70, 90 si 110 grade). Simti ca iti plezneste genunchiul in mii de farame dar pe de alta parte e reconfortanta senzatia pe care ti-o da indoirea. Cel mai naspa e cand trebuie sa iti ridici piciorul din pozitia culcat, pur si simplu nu poti si muschiul nu te asculta. Pana la urma o faci si pe asta, sub amenintarea asistentei ca iti pune un ac sub picior.
As putea sa detaliez la nesfarsit. Ideea generala e ca doare rau, mai mult decat te astepti si mai ales pentru mai mult timp. Iti trebuie vointa multa si asistenti ai dracu’ ca sa iti faci exercitiile la inceput. Am continuat exercitiile de recuperare acasa, de 4 ori pe zi, si de fiecare data durea – bine, eu sunt sclifosita, da’ oricum. Trebuie ambitie si timp liber in prima luna. Esti obosit ca nu dormi noaptea de durere, esti cheaun in timpul zilei, te deplasezi numai cu carje si nu iesi din casa aproape deloc, ce mai, esti o floricica.
Dar a trecut mai repede decat m-am asteptat. (Nush ce parere are Razvan ) Dupa 2 saptamani m-am dus la scosul de fire si doctorul a fost satisfacut de evolutia piciorului, extensia era OK si flexia era chiar prea mare. Dupa 4 saptamani am pus din nou piciorul jos si in 3 zile am reinvatat sa merg . Dupa 5 saptamani m-am intors la birou si inca fac 2 ore de exercitii pe zi. Acum… Eu sunt paranoica, dar obiectiv vorbind recuperarea pare sa mearga bine. Nush ce sa zic. Am fost multumita per total de alegerea facuta in ceea ce priveste clinica. Au stat o gramada dupa fundul meu cat am fost internata si n-am avut nicio complicatie pana acum. Dar verdictul final poate fi dat abia peste inca vreo 3 luni sau asa… cand bucata aia de tendon o sa devina tesut viu si o sa isi ia atributiile in primire.
Pana atunci, sa imi tineti pumnii
09.28.09
Ce ligamentul meu, 2 – meniscul
Din momentul in care am programat prima operatie, artroscopia pentru menisc, am inceput sa ma panichez. Putin cate putin, de cate ori imi aduceam aminte. Stiam ca e ceva foarte simplu, dar imi era in primul rand teama de necunoscut. Nu fusesem niciodata operata, nici macar pentru o apendicita sau pentru niste polipi (nici nu stiu daca te opereaza la aia, daca nu, ma scuzati ). Asa ca in mod periodic imi veneau cele mai sumbre idei. Ca sa intelegeti nivelul, una dintre ele era ca medicii si asistentele ar putea sa o puna de un viol in grup in timpul operatiei, ca tot nu as simti nimic. In fine, faptul ca ar trebui poate sa vizitez si un psiholog intr-una din zile e alta treaba.
Cu o saptamana inainte, eram in verva maxima. Ma apuca plansu’ la cuvantul anestezie (de aia mi-era cel mai frica) si as fi vrut sa mai aman operatia cu inca un an. Din fericire asta nu era posibil, asa ca in ziua cu pricina m-am prezentat frumos la clinica. Urma sa mi se faca rahianestezie, in coloana, si pt asta regimul nu e asa de dur, trebuie sa nu mananci/bei doar cu 5-6 ore inainte. Din momentul in care m-am instalat in rezerva de spital, totul a parut sa intre pe un fagas normal. N-am asteptat mult si m-au chemat, mi-au bagat o perfuzie cu ceva generator de happiness, moment in care totul a devenit extrem de amuzant. Intepatura pentru anestezie nici n-am simtit-o macar. Iar operatia in sine a fost doar un prilej de glume (inteligente!!) cu doctorii si s-a terminat cu bine suspect de repede. In realitate a durat cam o ora si un pic cu tot cu anestezie.
Privind inapoi acum, imi dau seama ca a fost parfum. A durut un pic in prima noapte, n-am prea dormit deloc si de fept cel mai rau ma durea spatele de la pozitia destul de imposibil de schimbat. Cea mai grea incercare din prima noapte e dusul la toaleta, ti se face rau de la nemiscare, nemancare, sange pierdut, durere etc. Dupa aia e OK. Asistentele au fost super dragute si in caz ca nu ati retinut inca, nu am dat nici macar un leu spaga.
A doua zi a fost ultima chestie neplacuta, scosul drenei, a durut ceva dar dupa aia a fost de 10 ori mai bine. Am plecat pe la ora 12 pe picioarele mele si cu un program strict de exercitii. Prima parte, chiar daca cea mai usoara, trecuse. Macar acum stiam ce ma asteapta, in plus eram multumita de servicii si de modul in care decursesera lucrurile. Toata lumea fusese profesionista si mai mult decat amabila, ajutand sa mai trimita la dracu frica mea de operatii.
- va urma -
09.26.09
Ce ligamentul meu, 1 – alegerea
Intre lenea de a scrie, temerea ca nu va interesa pe nimeni si dorinta histrionica de a impartasi experienta mea oricui ar putea fi macar partial interesat, pe moment pare sa fi invins cea de-a treia. Sa vedem daca postul asta va fi terminat
Cum s-a intamplat nu mai e un secret. Concluzia era ca am ruptura completa de ligament incrucisat anterior (LIA) si fisura de menisc. O sa incep azi printr-o mica aducere aminte a felului in care am ales doctorul si clinica. Poate ca nu e mare lucru, dar e primul pas si fie si numai prin asta destul de dificil. Am pornit printr-o scanare a forumurilor, de unde a rezultat din prima numele lui Filipescu de la Sf. Ioan ca fiind cel mai bun. Au rezultat de asemenea spagi, timp de asteprate 2 saptamani pt o consultatie, preturi de speriat, camere de spital naspa, dureri, in fine, am inchis browser-ul pana una alta ca deja ma panicam. Am continuat prin a imi intreba cunoscutii si a cere pareri; asta precum si continuarea cautarilor pe internet a diversificat un pic paleta de nume . O colega mi l-a recomandat pe Marian Anghelescu de la MedSport, din propria ei experienta; cum eu aveam nevoie in primul rand sa ma vada un ortoped ca sa valideze scrierile amenintatoare de pe RMN, am decis ca ar fi un bun inceput.
Mi-am facut programare, am gasit clinica relativ usor, am asteptat rezonabil (sub jumatate de ora ); am stat la el in birou, mi-a taiat toata bruma de speranta cand a tras un pic de genunchi si mi-a confirmat fara dubiu necesitatea operatiei. Bleah. Cica puteam sa o programez cu aprox 2 saptamani inainte; trebuia doar sa ma decid. Mi-a zis cat costa, mi-a explicat despre suruburi, mi-a spus ca voi avea factura. In fine, totul destul de clar. Am platit 50 de lei consultatia, am plecat acasa sa ma mai gandesc.
Fiind femeie si avand nevoie de complicatii, m-am gandit ca acum este evident momentul sa mai vad vreo 2 medici. Clar voiam sa ajung si la Filipescu; m-a amagit tata ca are el nush ce cunostinte sa intram mai repede si pana la urma am asteptat dupa el vreo luna jumate, mult mai mult decat ar fi durat o programare . Las’ ca si mie imi convenea ca mai amanam un pic momentul adevarului 
Am ajuns intre timp la Universitar, dar nu am depasit sala de asteptare, care mi-a facut o parere ff proasta de altfel (n-aveau nici macar un scaun, in conditiile in care la ortoped vin in general oameni cu probleme la picioare); am profitat de un telefon urgent si am taiat-o de acolo.
Dupa nu mult timp, am ajuns in sfarsit si la programarea de la Sf. Ioan. Este de speriat holul de asteptare, e lung si intunecos si plin ochi de oameni; cand ii vezi iti imaginezi cum o sa stai toata ziua pe acolo si o sa mai si stai peste noapte ca macar a doua zi sa ai sansa sa intri si tu. Nu e chiar atat de rau, dar iti creeaza o stare sufleteasca mizerabila. E atmosfera tensionata de spital. In fine. La consult, am intrat intr-o camera nu f mare dar cu aspect de hala, impartita in cateva compartimente mici de niste perdele de plastic, unde erau examinati mai multi oameni in paralel. Totul avea un aspect desul de saracacios si de vechi. Consultul in sine a fost OK, nu am aflat nimic nou, am plecat acasa sa ma mai gandesc.
Acum, aveam cele doua optiuni clare (am decis intre timp sa incetez cu vizitele la alti doctori si sa fac ceva productiv). La Sf. Ioan era Filipescu, cel mai cel, dar venea la pachet cu dezavantajele unui spital de stat, despre care nu aud decat povestiri infricosatoare in ultimii ani (eu, slava domnului, n-am mai calcat cu probleme prin vreunul de ff mult timp): mizerie, spagi mari, asistente care nu te baga in seama, dezinteres; operatia m-ar fi costat “in jur de” 2500 de euro. La MedSport era Anghelescu, care opera mai ales pe sportivi, si totul se desfasura intr-o clinica privata, cu costuri nu mult mai mici (10300 lei) dar fixe si facturabile. In plus, Filipescu se oferea sa rezolve si meniscul si ligamentul intr-o singura operatie si se lauda cu 8 operatii pe zi; Anghelescu mi-a spus clar ca e nevoie de doua operatii (2500 lei menisc + 6000 lei ligament + 1800 lei suruburi) si doua recuperari separate pentru a creste sansele unui succes total si se lauda ca o sa fiu ca noua in 6 luni daca imi fac exercitiile.
Ca sa inchei acest subiect, decizia a fost bazata pe instinct in mare parte dar si pe fapte evidente. Nu voiam spital de stat si imi convenea factura. Apoi, ligamentoplastia nu e cea mai simpla operatie, dar nici cea mai complicata, in plus e standardizata; am decis ca, desi faima ii poate fi binemeritata, diferenta tehnica dintre Filipescu si restul de chirurgi cunoscuti de genunchi din Bucuresti, printre care si Anghelescu, trebuie sa fie nesemnificativa. M-am programat la MedSport, in iulie am operat meniscul si la inceputul lui septembrie si ligamentul. Pana acum totul pare OK. Post separat pentru impresii de la internare si operatie.
- va urma -
07.06.09
doar prima oara doare mai rau, nu? :)
Dragi cititori (amandoi toti trei ) mai tineti minte asta? Sau asta? Ei bine, ideea de retinut astazi ar fi ca un genunchi nu se repara niciodata de la sine. Si daca vreodata va va face genunchiul “poc”, duceti-va dracu’ la doctor a doua zi. S-ar putea sa scapati de o operatie sau chiar de doua. Pe bune. Si poate dupa ce se termina toate cu bine o sa va impartasesc din experienta mea de-acum vasta in materie de artroscopii, ligamentoplastii, cabinete si doctori de genunchi. Pana una-alta, azi si maine sunt unavailable, dupa cum o spune si out of office-ul meu. Va pup.
05.21.09
Cosmeticiana mea e si ea om
Vorbesc cu fetele in postu’ asta, ca voi, gigi-durilor, habar n-aveti ce zic. Daca ati avea, v-ati face mici, mici si ati plange ca vreti la mama.
Va ganditi periodic (cam o data, de doua ori pe luna poate) ca sunt putine lucruri mai rele decat mersul la cosmetica. Din pacate pentru mine, am aflat astazi care e unul dintre ele. Bine, sunt multe lucruri mai rele, da’ restrang acum aria la posibilitatile femeilor cu o viata normala dupa standardele in care am crescut noi. In fine. Si spuneam, in caz ca erati curioase. Este sa te duci la cosmetica in conditiile in care cosmeticiana ta este proaspat divortata si tocmai are o cearta furibunda cu iubirea ei de o viata (nu, nu cel de care divortase, altu’). Cum de unde stiu, pai e lege sa iti povestesti viata cosmeticienei si sa o stii pe a ei. Barfa de la cosmetica e un subiect despre care se poate scrie un roman.
Revenind. Ahhhhh, senzatia pe care o ai cand ceara fierbinte ti se intareste prin diverse locuri si o auzi pe fata altminteri vesela pe care o stiai urland in telefon “Lasa-ma in m*** m***** in pace, dobitocu’ p@$%@$%@%%&, nu intelegi ca imi sta clienta pe masa aici? Iti inchid, sa stii!!! Lasa-ma, ca sparg telefonul, ca am mai spart doua azi!!!!!” Si cu un gest violent inchide telefonul si se intoarce brusc spre tine, cu o sclipire usor dementa in ochi. Si tu, stiind ce urmeaza, iti iei o privire inocenta si usor terorizata, rugandu-te in acelasi timp din tot sufletul ca gestul pe care urmeaza sa il faca cosmeticiana sa nu cuprinda CHIAR toata furia impotriva nenorocitului. Care nenorocit, nu pare sa fie impresionat de soarta ta nefericita, si continua sa sune, pana la pulverizarea totala a nervilor celor doua fete din povestirea de fata.
A continuat asa o perioada. Putin imi pasa cine avea dreptate, da’ mie imi venea sa ii smulg telefonu’ si sa ii spun “psihopatului” ca ii doresc sa stea el cu ceara fierbinte pe varfu’… nasului in conditii similare, dupa care sa il arunc intr-un veceu. Telefonul, nu pe el Dupa care sa ma duc dracului in alta parte. ORIUNDE in alta parte.
Am scapat cu bine, in caz ca va intrebati. Ma doare, dar sunt bine, imi revin . M-a amuzat insa pana la muscatul buzelor sa nu rad partea in care, in mijlocu’ uneia dintre disputele telefonice, fata mea ii spune “dobitocului”: “Niciodata nu imi respecti munca!!! Tu nu intelegi ca eu am o datorie MORALA fata de clientele mele???!!” WTF? Eu nu stiam Pe bune? Se depune si un juramant?
Altfel, e o fata de zahar cosmeticiana mea. Sa nu credeti altceva, ca de-aia nici nu sunt suparata. Da’ e o experienta pe care nu mi-o doream neaparat
01.29.09
nimic interesant
Ma oftic iar ca nu am mai scris. Ma uitam la post-urile vechi si faceam o comparatie. Poate era si noutatea conceptului de blog, cine stie. Imi era mai usor sa scriu despre orice balarie. Acum stau si cantaresc un subiect 100 de ani inainte de a ma decide sa il pun pe “hartie” si pana la urma ma las pagubasa. Ete na, m-am lenevit, asta e! Trebuie sa imi reorganizez serile. A zacea pe canapea, uitandu-ma la un film americano-bulgaresc de nota 2.3 pe imdb, cu rechini mutanti, pentru ca imi e prea lene sa imi bat capul cu locatia telecomandei, pana ce ma ia somnul, nu e tocmai o seara productiva, zic eu. Vom face un plan de dezmeticire. In prima faza imi propun sa scriu despre milano si poate despre malta. Ce daca a trecut juma de an. In a doua faza, poate ma apuc sa scriu o poveste
01.07.09
2008 most definitely kicked ass!!!! :D 2009 va face fata oare?
Pfuuuu cat a trecut deja din 2009. E chiar sfantul Ion (la multi ani Maroniule) si chiar 7 ianuarie (la multi ani coco). Nu reusesc nicicum sa ma reacomodez cu munca la birou, afara e soare si ger si as vrea sa ma plimb prin parc si sa mananc bomboane mici si colorate.
2009 ar trebui sa fie foarte tare ca sa il bata pe 2008. Daca imi aduc bine aminte ce imi doream acum un an si mai ales de dorintele nescrise de atunci, as putea trage concluzia ca a iti dori ceva cu adevarat este deja o parte importanta din indeplinirea acelui lucru.
Ce spuneam…
- sa ma mut singura – asta implica sa imi cumpar saltea - checked
- sa vizitez cambodgia (lol) - checked
- sa citesc mai mult si mai variat - checked
- sa continui sa incerc sa cunosc cat mai multi oameni noi - checked
- sa fac o schimbare profesionala importanta - checked
- sa nu mai aman lucrurile pe care mi le doresc; in viata ocaziile ratate se razbuna mai rau ca in fotbal
- sa imi iau masina (2.0 si 150 CP
- sa vizitez cel putin unul dintre locurile la care am visat dintotdeauna – checked, Londra
- sa cheltui mai putin pe prostii (yeah right
- sa invat mai mult, sa irosesc mai putin timp – ce sa irosesc frate, ca nici nu stiu cand a trecut
- sa imi exprim cu mai mult curaj sentimentele si principiile – de fapt mai mult curaj pe toate planurile imi doresc, da - nu imi dau seama cat am reusit, nu era o dorinta cuantificabila, oricum imi doresc asta in continuare
- sa imi iau certificarea de Solaris 10 – nu mai e cazul momentan
In plus, ce e cel mai important pentru mine este ca, intr-adevar, 2008 poate fi catalogat drept orice mai putin “caldut”. A fost un an cu drame si fericiri, cu schimbari si rasturnari, cu haos si cu liniste, anul in care am schimbat cam tot ceea ce puteam sa schimb (mai putin masina ). Da, clar un an al schimbarii, si nu numai pentru mine, pentru foarte multi dintre prietenii mei.
De la 2009 nu mai astept o lista cu bullet-uri, sau poate ca da, dar nu mai vreau sa le scriu asa. Vreau sa continue spectacolul, vreau sa imi iau totusi masina noua, vreau sa intre frate-miu la facultate, vreau sa vorbesc mai mult cu ai mei si sa ramana sanatosi ca acum, vreau sa imi pastrez prietenii buni, vreau sa imi repar genunchiul si sa imi implantez un dinte, vreau sa vad macar trei tari straine (noi ar fi cam ambitios dar cine stie ) si mai ales vreau sa am in continuare parte de implinirea dorintelor nescrise aduse de 2008…
La multe dorinte implinite si voua 
PS: si m-am imbracat si mai dragut, zic eu, nu cei din jur
12.23.08
viata in reclame e roz si umflata cu pompa de bicicleta
Imi era bine fara televizor toata ziua. Reclamele astea ma obosesc. Ma fac sa ma intreb daca viata mea, in alte circumstante perfect normala, nu e cumva intr-o grava neregula. Nu am prieteni care sa imi construiasca un om imens de zapada ca sa imi spuna ca ma iubesc. Nu ma intalnesc cu straini care sa danseze cu mine pe strada. Nu am pe cineva care sa scrie pe bancnote de 5 lei ca ii e dor de mine. Nu pica barbatii pe spate in fantani arteziene cand merg pe strada si scutur gratios din par. Nu am fantezii orgasmatice in timp ce mananc iaurt. Nu sunt in stare sa fac curatenie doar dand din nas, chiar daca folosesc cele mai noi produse. Nu vad fluturi de ciocolata. Si in general lumea din jur nu pare extaziata de prezenta mea asa cum vad in reclame ca ar trebui sa fie.
Brb, ma duc sa inchid televizorul. Si sa caut un pic de spirit de Craciun am din belsug anul asta, ceea ce va doresc si voua.
10.25.08
o constatare mica
La ora asta, in paralel la televizor, sunt tele-enciclopedia cu o emisiune despre istoria hititilor pe TVR1 si Poverstiri adevarate cu o ampla emisiune de vreo ora despre botezul fetitei lui Papi pe Acasa. Eu la ce sa ma uit? Nu stiu ce sa comentez, mi s-a parut doar amuzanta asocierea…
10.19.08
dimineata rea
As vrea sa nu se mai invarta camera cu mine. Face asta de azi dimineata si devine deja extrem de deranjant. As vrea ca piticul mic de la mine din cap sa isi inceteze petrecerea cu pick-hummer-e si sa se duca dracului la culcare. Ah, si ce ganduri desantate imi alearga prin creier, cate imagini, dar nu pot sa prind niciuna pentru ca sunt ca din fum, cand intind mana catre ele sa le apuc se risipesc aiurea dupa care se formeaza altele si mereu altele. Imaginea unei cafele aburinde devine totusi din ce in ce mai prietenoasa, insa gandul drumului pe doua picioare pana la bucatarie este de-a dreptul descurajant. Cafeaua o sa mai astepte.
Ce bine ca am sticla asta de apa pe care aseara am avut grija sa o iau cu mine acasa in locul telefonului. Uite, am observat ca la noi sticlele de apa sunt facute dintr-un plastic mai gros si mai calitativ decat in alte tari. Dar asta e non-ecologic cred, nu? Si nici nu avem suficiente cutii de-alea de reciclat. O sa ii scriu o scrisoare lu’ Negoita pe tema asta. Of.
Dar mai incetati odata cu galagia aia la mine in cap. Cred ca organismul meu a decis sa devina cuminte fara sa ma anunte si pe mine in prealabil. Si o sa fiu alergica la orice lichid verde o perioada de timp. Gata, ma intorc la gandurile mele zburatacite pe care trebuie sa le pastrez momentan.
10.09.08
Ce mai fac romanii in avion
De cate ori fac transferul la Amsterdam in avionul de Bucuresti, am ocazia sa ma reacomodez in mod extrem de brutal cu motivele pentru care imi este dor si absolut deloc in acelasi timp de casa. Pentru ca avionul este de fiecare data plin in proportie de 90% de romani.
Romanii au in mod obligatoriu cel putin trei item-uri de persoana pentru bagajul de mana. Care sunt dificil de carat, aluneca de cateva ori, cad, se imprastie pe jos ca bonus. Si in caz ca asta, doamne fereste nu ar incetini suficient de mult procesul de control dinaintea imbarcarii, ei mai au de rezerva cate 2 jachete pe ei, inca una legata in talie, curele mari, obiecte metalice uitate in buzunar, sticle uitate in rucsac. La romani, nu stiu cum naiba, pana si adidasii piuie si trebuie sa se descalte.
Romanii stau in grupuri grupuri si vorbesc tare. Fireste ca au niste pareri solide despre cam orice ii inconjoara, si fireste ca tin mortis sa impartaseasca asta cu toti ceilalti oameni din aeroport.
Romanii se foiesc intr-una in avion. Inainte de decolare, in timpul decolarii, in timpul zborului, in timpul aterizarii, nu exista diferente. Ce daca pilotul tocmai a anuntat ca in 10 minute aterizezi? Tu trebuie sa te duci la toleta, atunci, in secunda aia, ca altfel iti explodeaza vezica. Doamne fereste sa existe notiunea ca ai putea sa astepti un pic. Nu stiu cum naiba de ii mai suporta stewardesele olandeze blonde si dragute si politicoase. Cred ca cursa asta e cotata mai slab decat cele interne pe scara de valori a stewardeselor
Romanii stau in picioare, in mijlocul culoarului, pentru a vorbi tare cu cel din spate. De altfel vorbesc intr-una, in fata, in spate, in diagonala si incrucis. Comunicativi romanii.
Romanii comanda vin si il varsa pe ei, pe scaunul avionului, pe jos si pe tine daca ai nenorocul sa stai langa ei, pentru ca toti oamenii din jur sa aiba mai apoi placerea de a sta in putoare de alcool varsat tot restul zborului. Fireste ca dupa asta isi mai comanda unul si comenteaza bucurosi evenimentul cu inca jumatate din avion.
Romanii aplauda la aterizare.
Romanii se intorc spre tine si incep sa socializeze si sa barfeasca de parca v-ati cunoaste de o viata, fara sa para interesati de totala ta lipsa de interes si nici de faptul ca tii in mana o carte pe care pari oarecum dornic sa o citesti in liniste.
Romanii nu au notiunea de a forma o coada normala. De indata ce se anunta deschiderea portii, se imbulzesc ca oile de parca ar putea eventual sa intre toti odata in avion. Si stau acolo, impinsi unul intr-altul. Si dupa care, cand coada se pune in miscare, cel din spatele tau te calca in mod constant si te impinge de parca ai avea unde sa te duci. Nu mai spun de miimea de secunda imediat de dupa aterizare, care este aparent suficienta pentru ca jumatate din oamenii din avion sa se imbulzeasca fericiti pe culoar si sa stea acolo cu bajagele in mana, in timp ce cealalta jumatate sta pe jumatate ridicata in piciare, contorsionati si chirciti. Intotdeauna m-am intrebat… de ce???
OK, nu numai romanii fac toate astea si mai ales nu toti romanii. Dar, fara sa fiu carcotasa, sa dea naiba daca pe alte curse e atat de evident.
09.27.08
Suedia Reloaded
Si am ajuns din nou in Suedia, de vreo 5 zile. E tare frumoasa Suedia toamna, in ciuda a ceea ce ma asteptam. E frumoasa ca orice tara lejer muntoasa, si culorile sunt de exceptie, mai ales daca nu ploua. Si pana acum am avut noroc. Si totusi eu o vad prin ochi de vizitator. E ordonata, curata si impersonala, la fel ca si oamenii. Ma uitam astazi la oamenii din gara si mi-am dat seama ce mult seamana toti intre ei… au aceeasi expresie, senina si linistita, aceeasi forma a ridurilor. Fetele lor nu par programate sa exprime mai mult de 2-3 expresii generale.
M-am mai gandit eu asa de ce sunt suedezii asa avansati. Au fruntile extraordinar de inalte, majoritatea; citesc mult, fac sport de cand sunt mici si se ingrijesc de sanatatea lor la fel, fac multi copii blonzi si sanatosi pe care ii educa in aceeasi maniera. Muncesc mult si eficient pana la 5, fara infinite pauze de chat, barfa si tigara; dupa care se duc acasa la neveste, prietene, amanti, copii sau mai stiu eu ce. Merg mult cu bicicleta si pe jos. Nu au poluare, cel putin eu nu am simtit-o, si daca nu e in capitala, nu vad unde in alta parte ar putea fi.
Nu au trafic cine stie ce. Apropos de asta, stateam eu in taxi ieri, in cel mai mare blocaj pe care l-am vazut de cand sunt aici, si care inseamna in termeni bucuresteni un trafic mediu pe bd. Unirii. Si ma uitam la masinile care stateau toate cuminti pe banda care nu avansa, si niciuna nu se baga pe banda de luat la dreapta care era libera, ca sa le taie celorlalti fata. Ce tampiti, auzi. Si trageam fericita concluzia ca de-asta sunt astia de pe aici atat de calmi, ca nu mai trebuie sa se enerveze din cauza nesimtitilor smecheri, stiu ca toata lumea sta la coada si ca nu e nimic de facut, si ca atare isi vad linistiti de ale lor. Si tocmai cand, cu multumire de sine, trageam eu aceste filosofice concluzii, taximetristul trage de volan si forteaza intrarea de pe banda libera pe care fusesem pana atunci pe banda corecta si aglomerata din stanga. Concluzia nu stiu care este, probabil ca taximetristii sunt la fel peste tot Sau poate doar al meu, ca era grec dupa nume. In fine.
Ce sa mai spun… sunt in tren acum. Tren de mare viteza, care ajunge din Stockholm in Goteborg in 3 ore, cu internet si prize si ceai si cafea gratis. Super. Desi la cat costa biletul, ar putea sa imi faca si un masaj exotic Imi plac in continuare peisajele si parca saptamana asta am inceput sa vad cu alti ochi posibiliteatea de a trai undeva aproape de natura, fie ea padure sau munte sau mare. E ceva profund linistitor in a avea o casuta frumoasa, departe de agitatia marelui oras, ceva ce pare sa se apropie de fericire mai mult decat alte scenarii. Doar ca nu in Romania Si marele oras sa fie totusi rezonabil de aproape. Ufffff. Ma mai gandesc
09.17.08
Credite si reclame
Vreau din nou sa scriu, jur ca vreau Dar de asemena jur ca as fi fost incredibil de plicticoasa daca as fi scris prea mult pana acum. Exista un numar limitat de dati in care poti sa scrii la rand despre acelasi subiect, fie el privit si din 276 de unghiuri. Ma rog, depinde de subiect. Deci o sa revin la posturile despre trafic mai ales ca e septembrie deja si nu mai e nevoie sa explic bucurestenilor ce inseamna asta.
In seara asta voiam sa scriu despre cum ma ingrijoreaza reclamele la credite. Nu m-am mai uitat demult la televizor si implicit la reclame, deci poate sunt vechi, dar eu acum am remarcat ce directie au luat. Deja lovesc la cel mai profund sentiment. Creditul este tot ceea ce ti-ai dorit in viata. Este raspunsul tuturor problemelor tale. Nu ai bani, nu ai masina, nu ai casa, nu ai job, nu ai concediu, seful tau e un cretin, nu ai prietena, ai cosuri, o ai mica? Iti faci Creditul si esti brad pitt! Cred ca mesajul este ca (atentie, cacofonie) Creditul are aproape acelasi efect pe care il au axe si wash&go, doar ca pe termen mai lung.
Ce imbecili toti filosofii pe care ii studiam eu cu sarg in liceu. Cum cautau ei raspunsul absolut. Daca nu se uitau la reclame. Ce tampiti. Iti faci Creditul, ai gasit piatra filosofala nene. Esti zen. Visele tale din copilarie, care fireste ca sunt toate legate numai de realizari materiale, nu mai sunt indeplinite in urma muncii si pasiunii cu care le urmezi, ci simplu si prozaic, printr-un credit. Pardon, nu un credit. CREDITUL!… E de ajuns sa spui “vreau credit” si o lumina orbitoare apare, iar coruri de functionari de banca ingeresti canta “cea mai mica dobanda, cele mai mici rate”. Si pe norii trandafirii plutesc diafane casa, masina, frigiderul, barca, storcatorul de fructe al viselor tale cele mai ascunse. Si semnezi in pasi de vals hartia eliberatoare si astfel intri in cea mai frumoasa, speciala si inaltatoare aventura a vietii tale. Da, asa se intampla. Jur. Daca nu crezi, suna la ING.
Creditul e raspunsul. Si grabeste-te, fa-l acum, repede, azi daca se poate, prin telefon, prin internet, prin SMS daca se poate, doar cu buletinul, doar cu fluturasul, doar cu promisiunea “il platesc, sa moara mama!” daca e posibil, ca maine poate, Doamne Fereste, n-o sa mai ai voie!! Ne cretinizam incet dar sigur
In alta ordine de reclame, ceva mai amuzante, urate mai sunt toate femeile cu care s-a sarutat tipul din ultima reclama la orange
08.07.08
de azi
N-am mai fost asa stresata si nedormita din sesiune. De ce dracu am plecat eu de la logurile mele dragute?
Prima prezentare la client si eu imi dau seama ca niciodata nu mi-a lipsit mai mult ca acum ceva de bagat in decolteul ala al meu, nu de alta, dar tre’ sa fie ceva care sa le ia atentia de la balbaielile penibile care vor iesi din gurita mea pe post de prezentare tehnica profesionala. Damn.
In alta ordine de idei, de ce sunt atatia agitati in matizuri si spark-uri si micre pe strazi? Eu va inteleg ca nu ati avut posibilitati de o masina si trebuie sa mergeti cu pocnitoarea, dar chiar trebuie sa compensati asta prin curse si turatii inversunate de motor? Dimineata la 7 jumate? Stiu ca sunt lupul moralist acum, dar sa vezi un matizel facand slalom nebun printre masini mai ceva ca Senna in uramarirea lui Prost e destul de amuzant in sine.
Ma duc sa imi mai rod o unghie pana la 9 jumate.
