05.08.09
Capul retezat
Am terminat si “Capul Retezat (A Severed head)”. Deja m-am obisnuit cu stilul si cu leit-motivele lui Iris. Casatoria, adulterul si studiul vietii de familie mi se par cele mai pregnante. Si aici, ca si in restul de romane citite, casatoria nu apare ca o urmare a vreunei mari iubiri, ci e prezentata in toata platitudinea vietii de zi cu zi, plina de conveniente si compromisuri. E o viziune extrem de cinica asupra superficialitatii relatiilor dintre oameni in general; oameni care n-au fost nicicand mai dezbracati de frumusete si noblete decat in viziunea lui Iris. Romanul e intr-adevar o satira extrem de dura asupra unei societati degenerate, fara trecut si fara visuri de viitor, fara constiinta sau morala. Pana si dragostea are o tenta extrem de pamantie si de dezolanta, parca ar fi o pictura de mare pe furtuna (sunt poeta).
Daca motivele se repeta, personajele in schimb sunt mereu altfel. Ce forta portretistica a putut sa creeze atatea entitati diferite si complexe si surprinse intr-o continua schimbare? Pe scurt, as putea sa spun ca sunt cu totii nebuni. Dar, de fapt, ceea ce personajele reusesc sa faca este sa ia demonii pe care fiecare din noi ii ascundem prin cotloane mai mult sau mai putin accesibile ale constiintei si sa le dea drumul cu dezinvoltura sa se manifeste in voie. Romanul de fata, ca si restul, se constituie astfel intr-o exagerare voita a slabiciunilor omenesti, pana la limita absurdului (si poate chiar dincolo de ea). Pai da, ca am zis ca e o satira.
Oricum, imi place la nebunie umorul negru care iese la suprafata mai tot timpul. As da exemple, dar stric placerea cui vrea sa o citeasca, fiindca e plina de intorsaturi de situatie a caror anticipare ia prea mult din farmecu’ general. Deci nu. Dar mi-a placut 
04.29.09
Castelul de nisip (The Sandcastle)
In ultima vreme am facut doua noi pasiuni. Una se cheama Lightroom, o sa scriu de ea mai incolo daca e cazul, cealalta se cheama Iris Murdoch. Asta pentru ca demult nu am mai dat peste un autor care sa ma fascineze prin forta personajelor si, mai mult, prin detaliul si acuratetea in care sunt trasate relatiile dintre ele.
Dupa ce acum ceva vreme m-am chinuit mult sa duc la bun sfarsit “Discipolul (The Philosopher’s Pupil)”, pe care cu parere de rau sunt convinsa ca nu am inteles-o cum trebuie, mi s-a parut foarte greu de citit si de digerat, nu m-am lasat si azi am terminat “Castelul de nisip”. Mult mai usoara si nefiind considerata printre cartile ei de referinta, mie mi-a placut totusi foarte mult. Poate e un pic previzibila, poate tocmai de asta mi-a placut; dar asta nu scade cu nimic ritmul alert al firului narativ si complexitatea crescanda a relatiilor dintre personaje, m-a captivat mai ales felul natural in care acestea evolueaza de la simple senzatii aproape ignorate la sentimente devastatoare si fericiri si drame cu deznodamant mai mult sau mai putin neasteptat, implicand din ce in ce mai multe persoane si dezvoltandu-se pe din ce in ce mai multe planuri adiacente.
Nu vreau sa scriu nimic despre subiectul cartii, de altfel nici nu e neaparat important, cred ca ar putea scrie la fel de bine despre orice. Si apoi poate vrea cineva sa o citeasca si ii stric bucuria 
Dar voiam sa imi exprim entuziasmul cauzat de “descoperirea” mea. Mi-am mai cumparat “Capul retezat (A Severed head)” si aspteapta la cotitura sa fie cumparate “Under the Net” si “The Bell”. Abia astept
04.15.09
Amantul Doamnei Chatterley ma dezamageste cumplit
Pfuu de cand n-am mai scris Am scuza ca am avut mult de lucru, dupa care am avut concediu, in care mi-am umplut timpul cu activitati relativ departe de calculator. Ne-am plimbat, am vizitat si am citit.
Apropos de citit, principalul motiv pentru care m-am urnit sa scriu post-ul asta (celalalt motiv ar fi ca m-am intors la birou si nu am absolut niciun chef de nimic ) este ca vreau sa spun ca D.H. Lawrence e un misogin nesimtit. Si cred ca si impotent. Si sper ca nu a avut niciun orgasm toata viata lui, in niciun caz nu cu o femeie. Doar de unul singur. Asta ar fi meritat pentru pasajul de carte care mi-a stricat mie dimineata si parte din increderea in capacitatile mele feminine. In alta ordine de idei, citesc “Amantul Doamnei Chatterley” si dupa ce m-a plictisit rau timp de doua saptamani, in dimineata asta a reusit performanta sa ma deprime mai rau decat m-a plictisit. Nu v-o recomand daca sunteti femei. Sau na, poate am eu o problema cu modul in care un barbat are placerea sa acuze toate femeile de nefericirea lui sexuala. Daca sunteti barbati, faceti-va de cap. Of. O sa ma ambitionez totusi sa o termin. Sa nu judecam in lipsa tuturor informatiilor.
Ma duc sa caut pe net sa aflu ce mai au si altii de zis. Sunt curioasa. Voi ati citit cartea asta? V-a placut?
LE:
Am terminat cateva zile cartea. Per total, nu-mi pare rau ca am citit-o, dar tot nu mi-a placut.
In primul rand, stilul e prea descriptiv pentru mine. Densitatea de metafore, comparatii, hiperbole si diverse alte figuri de stil neidentificabile e obositoare.
In al doilea rand, nu am reusit sa ma regasesc in prea multe dintre trairile personajelor. Cartea e prea ancorata in problemele si realitatea Angliei de la inceputul secolului 20 ca sa ma poata atinge. In plus, personajele sunt create de asa natura, incat numarul celor care s-ar putea identifica cu ei este mult prea mic. Un barbat hiperactiv sexual dar in acelasi timp sensibil si incapabil de comunicare cu femeile si o femeie la fel de hiperactiva sexual care ajunge la orgasm uite-asa, pocnind din degete. Si sunt ei fericiti ca s-au gasit si fac mult, mult sex, si au multe orgasme in toata cartea. Explicit. Acum inteleg de ce in Anglia nu a putut fi publicata decat in 1960, desi a fost scrisa in 1928
Acum, mi-a placut ideea de revolta impotriva constipatilor care nu puneau pret decat pe comuniunea mentala, la nivel de idei si desconsiderau total dragostea fizica dar, dupa cum spuneam mai sus, nu pot decat sa presupun ca asta era realitatea in Anglia la inceputul secolului, pentru ca pentru mine este o falsa problema. Da’ oricum, sunt de acord, erau niste constipati. Dupa fete se vede.
De fapt, cred ca ma racaie intrebarea, care a fost scopul cu care a fost scrisa cartea? Cui a fost destinata? Mie mi se pare in mare parte refularea unui barbat care nu a reusit niciodata sa inteleaga femeile, si le-a invinuit pe ele, pe toate, pentru asta. Personajul feminin al cartii mi se pare o fictiune nascuta din ideea lui Lawrence asupra cum ar fi trebuit sa arate femeia perfecta pe care n-a intalnit-o niciodata. Si asta e trist.
09.27.08
Luna si doi bani jumate
O alta carte care m-a prins. Trec repede peste povestirea amuzanta in care nu citisem absolut nimic desper background-ul cartii, si ma intrebam cum de nu am auzit despre acest al doilea pictor celebru care a trait in Tahiti, si eram pregastita sa ma duc la National Museum in Stockholm sa ii caut picturile bine ca totusi am citit inainte coperta pe care scria mare “Carte inspirata din viata lu Paul Gaugain” si care m-a scutit de ceva cautari jenante pe Google despre Charles Strickland
Povestea cartii in sine e un pic fantezista si romantata. Dar modul in care sunt discutate, de pe margine, relatiile dintre oameni, dragostea privita in mod diferit de barbati si femei, implicatiile morale si sociale ale actiunilor, caracterele oamenilor prezentate fara mila exact asa cum sunt, cu parti bune si mai ales rele, m-au captivat fara drept de apel. Mi-a placut ideea ca orice om e o suma de contradictii; si ca nu te poti astepta de la nimeni sa fie fundamental bun sau rau. In fine, pare la mintea cocosului ce spun eu aici, dar felul in care sunt narate treburile astea in carte face diferenta.
Voiam sa mai comentez ca mi-am dat seama, din nou, cat de inutila e toata literatura de dezvoltare personala, care capata o amploare din ce in ce mai mare. Daca esti baiat destept, inveti toate lucrurile despre tine din alte parti, intr-un mod mult mai solicitant, pentru ca ideile nu iti vin gata digerate, dimpotriva. Ai posibilitatea sa alegi ce se potriveste cu felul tau de a fi, pentru ca fireste ca fiecare dintre noi are moduri diferite de abordare a aceleiasi situatii. Si ar trebui sa aiba, si sa se ghideze mult mai mult dupa instinct si mult mai putin dupa sfaturile dintr-o carte. Dar asta e alta discutie.
06.11.08
back
Am citit Rebbecca. Dintr-o rasuflare. Foarte, foarte mult mi-a placut modul in care a fost gandita. Multa lume pare sa desconsidere personajul central dar eu am iubit-o. M-a fascinat felul in care sunt prinse trairile si gandurile ei cele mai intime, scenariile aberante declansate instantaneu de multe ori de o simpla imagine sau vorba. Cred ca multi, sau mai bine zis multe dintre noi ne putem regasi in asta, dar putini au capacitatea de a analiza si mai ales de a reda starile astea atat de comune incat poate de multe ori nici nu le realizam. Trebuie sa le citesti descrise undeva ca sa iti dai seama ca si tu ai trait asta, ca nu a fost nicidecum un moment banal asa cum poate l-ai categorisit atunci, de vreme ce cineva a putut sa scrie un roman intreg pe baza unor asemenea momente. In fine. Nu stiu daca sunt coerenta fiindca imi e foarte somn dar ideea e ca mi-a placut enorm si o recomand.
Gandindu-ma la subiectul cartii, ma intreb acum cat de des ni se intampla sa ne comparam. Cu altii, fireste. Si cat de nociv este. Situatii sunt multe… cred ca simti nevoia sa te compari mai ales cu oameni al caror loc l-ai luat intr-o masura mai mare sau mai mica. Sau cu oameni pe care ii simti ca o amenintare la propriul tau loc. Simti nevoia sa te compari intr-o competitie sau cand incepi o noua relatie, cand esti gelos poate sau poate cand iti schimbi locul de munca… cred ca in general orice inceput poate fi un declansator. Pentru ca esti nesigur. Pentru ca te gandesti in mod paranoic ca cei din jur te analizeaza la rece si iti taxeaza fiecare abatere, comparandu-te cu ce a fost inainte. Bine, presupun ca asta chiar se poate intampla, dar cred ca de cele mai multe ori singura persoana care analizeaza, compara si da verdicte esti chiar tu. Si cei in carca carora le pui habar nu au de micile tale drame existentiale interioare.
In fine. Cititi cartea o sa intelegti mai bine si cel mai probabil o sa va si placa.
02.23.08
Intru in randul lumii!!! :D
OMG, OMFG!!!!!!!oneoneone Am primit prima mea leapsa!!!! De la Mihnea. Me oh, so excited!!!!
Sa vedem. Cea mai apropiata carte este cea care s-a plimbat cu mine prin toata Cambodgia si pe care tot nu am reusit sa o termin. O tin aproape, doar doar. Anume, “Sons and Lovers” de D. H. Lawrence.
‘You know what’s the matter’, she said irritably, turning away.
The lad – he was sixteen years old – went to bed drearily. He was cut off and wretched through October, November, and December. His mother tried, but she could not rouse herself.
Hm… trebuie sa dau mai departe, so here goes: Cre, Dana, Razvan, Marta si Lex. Pozitia a sasea ramane libera ca nu mai cunosc altii neluati deja Regulamentul cica e asta. Faceti-va de cap
10.22.07
Cum e cu indragosteala asta?
Oare ce iti lipseste pentru a te putea indragosti cu adevarat pana peste cap? Sau ce ai in plus?
Teoria mea cea mai draga referitor la dragoste in perioada asta se bazeaza pe o idee atat de obosita incat nu inteleg cum de nimeni nu se prinde de ea. Dragostea e subiectiva. Dragostea nu exista pur si simplu, este o reflexie a dorintelor, viselor, sperantelor tale. Dragostea este exact asa cum ti-o imaginezi tu, asa cum vrei sa o simti. Doar ca unii dintre noi au un talent special, prin care comunica simtirile lor in imagini de natura sa tulbure creierul unui muritor de rand; asa apar cartile si filmele si implicit cliseele imposibil de atins in 99% din cazuri.
Asadar, judecand in mod logic, nu exista iubire ideala asa cum nu exista partener ideal. Exista numai ceea ce vrei tu sa vezi in cel de langa tine. Totul e un mare compromis. Dar marii romantici imi sar in cap spunandu-mi ca in intelegerea sentimentelor nu se poate aplica logica. As vrea sa stiu daca ei reusesc sa alunge realitatea asta deoparte. Sa puna pe umerii persoanei iubite acea mantie vrajita care o transforma in “the one and only”. Sa nu mai vada ca e banala, pisaloaga, prea grasa sau prea slaba, sa nu mai vada imperfectiunile, doar poezia. Si daca da, cum?
Ideea de mai sus e iarasi spusa mai frumos si mai pe larg intr-unul din capitolele unei carti dragi mie, mai exact aici. Poate va place si voua, eu stiu?
Ah, dar sa revenim. O alta intrebare pe care mi-o pun adesea este legata de ceea ce se afla (sau nu) in spatele cuvintelor celor care povestesc atat de frumos despre dragoste, fie ei scriitori, poeti sau scenaristi. Adica, sunt ei niste privilegiati ai soartei ca sa aiba parte de asemenea povesti? Au sufletul mai bine acordat decat restul si pot vibra mai intens pe asemenea sentimente? Sau doar imbraca (cum spuneam si mai sus) ceea ce simt, in mod constient sau nu, in niste forme mult exagerate? Adica fluturasii din stomac pe care toti ii simtim de atarea ori in viata capata noi dimensiuni si intensitati, modelati fiind prin forta metaforelor si hiperbolelor? Pentru ca in acest din urma caz m-as simti mult mai usurata.
Una peste alta, nu am inchegat o idee concreta in ce-am scris aici, dar nu conteaza. Ma gandesc ca poate pur si simplu o persoana rationala si cinica nu are cum sa isi piarda capul. Asa ca sa imi povestiti si mie cum e Daca nu mi l-am pierdut cand aveam 17 ani, slabe sanse sa se mai intample acum, huh? Adica am fluturasi garla, dar am si capul din pacate. Is there anyone willing to take it away, please? At least this once ?
04.14.07
Middlesex
Am terminat-o acum o saptamana si nu am apucat inca sa scriu despre ea. Este prima carte din seria vreau-sa-ma-apuc-din-nou-de-citit si vreau sa spun ca am reinceput mai mult decat cu dreptul. Cartea asta abordeaza atatea perspective, atatea universuri paralele incat este imposibil sa nu regasesti in ea multe dintre ideile si trairile pe care le-ai avut chiar tu de-a lungul vietii. Si fiecare dintre aceste planuri este redat cu o remarcabila forta epica. Imaginile se formeaza fara sa vrei pe retina in timp ce citesti; rand pe rand iti trec prin fata ochilor micul sat grecesc din Asia Mica, Smyrna in flacari si mai apoi murdarul si grandiosul Detroit, cu diversele sale epoci, ce urmaresc toate traseul aparent banal al unei familii de emigranti.
Incerc sa punctez ce mi-a placut cel mai mult, dar e un pic dificil sa sintetizez in cateva cuvinte. In primul rand frapeaza puterea mare de introspectie. Fiecare personaj se desprinde foarte clar din fundal, portretele sunt facute din cateva tuse groase si corectate apoi din zeci de mici detalii incredibil de relevante in crearea imaginii finale. Personajele sunt atat de vii, temerile , bucuriile, iubirile si durerile lor sunt atat de firesc redate incat nu o data ai impresia certa ca autorul a stat candva de vorba si cu tine si a pus acolo in cartea lui o bucatica din tine. Denota fie o cunoastere profunda a naturii umane, fie o intuitie remarcabila pentru orice inseamna traire. Cred ca tot la capitolul asta pot sa amintesc de intentia declarata a autorului de a relata din doua unghiuri extreme, de a aborda cele doua perspective asupra vietii care ajung cel mai greu la o congruenta: masculinul si femininul. Si a ales sa faca asta prin intermediul mai mult decat original al hermafroditismului. I-a reusit atat de bine incat dupa ce am terminat cartea am rasfoit internetul sa vad daca Jeffrey chiar a fost hermafrodit. N-a fost. Incredibil talent.
In al doilea rand m-a impresionat forta imaginativa de care scriam un pic mai sus. Mai mult decat redarea unor simple cadre vizuale, Jeffrey reuseste recrearea atmosferei unor intregi perioade din numai cateva cuvinte. Nu citisem inainte mai nimic despre Detroit, nu il vazusem in filme; nu stiam nici macar esentialul, anume ca este si mai ales a fost de la inceputuri inima industriei de automobile din America. Motown. Stiam despre Henry Ford si celebrul Model T, despre cei 5 dolari si despre banda rulanta pentru ca am facut la un moment dat o lucrare despre viata lui; dar cam atat. Dupa ce am terminat cartea, devenisem atat de familiarizata cu aerul orasului incat impresiile lasate erau asemeni unor amintiri vechi de cand poate fusesem pe acolo. Si asta fara ca romanul sa se vrea unul descriptiv; orasul apare doar prin referiri punctuale dar constante de-a lungul firului narativ. Este fundalul perfect al acestei povesti cu si despre emigranti: un oras rece, fara catusi de putina poezie sau romantism, un monstru industrializat, dar in acelasi timp pulsand de viata in fiecare colt, mustind de energie si de potential, un oras in care poti sa iei viata de la capat fara sa te intrebe nimeni ce ai fost sau ce ai facut inainte, atata vreme cat muncesti de dimineata pana seara la invartirea rotii capitaliste. De fapt, Detroitul lui Jefferey este chintesenta conceptului de viata americana de acum 100 de ani si probabil si de acum.
Nu pot sa spun ca mi-a placut tema aleasa… am continuat sa citesc in ciuda faptului ca fusesem anuntata inca de la inceput ca personajul central va fi un hermafrodit. M-a scarbit oarecum si m-am intrebat instinctiv “de ce as vrea sa citesc despre trairile unui monstru?” De fapt imi era teama ca ma voi simti ca atunci cand vad pe cineva cu o disabilitate fizica evidenta venind sa isi fluture neputinta in fata oamenilor in cautarea disperata a unui graunte de compasiune. “Monstrul” insa s-a autointrodus atat de discret si de firesc in actiune incat l-am luat ca atare. Te forteaza sa il tratezi ca pe o persoana normala si nicidecum ca pe un handicapat.
Inca un lucru placut, pentru mine ca persoana creascuta in religia ortodoxa (chiar si cu evidentele inclinatii catre ateism) , au fost multiplele referiri la obiceiuri si ritualuri atat de familiare; pentru ca apar nunti, apar inmormantari, apar botezuri, apar traditii vechi de sute de ani, si e imposibil sa nu te atinga un pic si sa nu zambesti, chiar si condescendent, cand e descrisa “dantuiala” din jurul mesei din biserica, sau botezul cu tot cu absurdul scufundarii totale in apa, sau bocetele prelungite de langa cosciug.
Mi-a placut cartea pentru ca se juca cu mine; ma lasa sa anticipez in mod corect, dar numai cu putin timp inainte ca faptele sa aiba loc. Imi dadea cate un indiciu, aparent bine camuflat in neinsemnatatea unui mic detaliu, dar imposibil de ignorat; astfel, actiunea devenea previzibila intr-un mod voit si catusi de putin plictisitor.
In fine, as mai putea sa scriu mult si bine. Dar ca sa concluzionez, este o carte care merita citita pe indelete, care te zgaltaie si care iti rascoleste gandurile cele mai intime fara ca totusi sa te faca sa te simti invadat in vreun fel. Este o carte in care fiecare se va regasi intr-o oarecare masura. Si asta place cel mai mult.
