E ca dracu. Nici macar sa urasc pe cineva pana la capat nu sunt in stare. Si mi se pare la fel de stupid sa te chinui sa urasti pe cineva ca si sa te chinui sa iubesti, desi iarasi mi se par egal necesare amandoua. In fine, explicatia este ca probabil confund sentimentul de ura cu alte chestii, frustrari, invidie, nesigurante, mai stiu eu ce. La fel cum si iubirea prea des e confundata cu diverse alte treburi care nu au nicio legatura cu ea de fapt. Asta inseamna ca nu am urat niciodata pe nimeni cu adevarat. Oare e nevoie si de asta pentru o dezvoltare completa si armonioasa a fiecarei persoane, sau se poate trai si fara?

… ca de cele mai multe ori nu reusesc sa fiu de o anumita parere ferma, fiindca inainte de a da verdictul ma gandesc la cum as putea fi contrazisa. Si o data ce gasesc argumentul contrar, mi se pare atat de bun incat nu mai reusesc sa imi dau seama care e parerea mea de fapt. Si inclin sa dau dreptate ambelor parti si imi e foarte greu sa sustin oricare dintre cele doua puncte de vedere. Voua vi se intampla asa ceva?

Azi dimineata, mult mai devreme decat normalul noilor mele dobandite obiceiuri, am avut drum prin vechiul parc din centrul orasului. Iubesc Cismigiul intr-un fel discret si totusi fundamental, asa cum iubesc toate lucrurile strans legate de copilarie.

Cismigiul imi aduce instantaneu aminte de doua persoane: mama si tataie. Amandoi mult mai tineri…

Cu mama am fost pe-acolo de catvea ori poate, dar imi aduc aminte ca si cum s-ar fi intamplat mereu. Treceam in mod sigur de cate doua ori pe saptamana, in drumul de la statia Izvor la Casa Centrala a Armatei, cum se numea pe atunci, pentru lectiile de pian. Imi aduc aminte in special primaverile, cand ma uitam in fiecare zi cu nerabdare dupa capetele ghioceilor, pana cand in sfarsit, intr-o buna dimineata, erau acolo, in petece albe printre cele cateva fire de iarba timpurii. Apareau mai tarziu si viorelele si niste floricele galbene lucioase pe care nu am stiut niciodata cum le cheama Si traiam momentele astea cu intensitate de care imi e dor acum, cu bucuria cuiva care descopera cine stie ce comoara. Si nu cred ca am cules vreo floare vreodata, cu toate ca tanjeam dupa asta de fiecare data cand le vedeam, dar aveam mult prea bine inradacinata in cap ideea ca nu am voie, asa cum nu aveam voie sa calc pe iarba. Si intr-un fel, interdictiile astea contribuiau la perceptia din capul meu asupra Cismigiului ca fiind un loc special, aristocratic, spre deosebire de parcul din cartier de exemplu, unde stiam ca pot sa fac si tumbe pe iarba si sa rup cate flori voiam. Cismigiul era ca o casa veche, frumoasa, a unui unchi bogat poate, unde mergeam “in vizita”. Aveam aceeasi infrigurare de fiecare data, indiferent cat de des mergeam acolo.

Cu tataie mergeam inca si mai des. Mergeam cu troleibuzul banuiesc, nu mai tin minte si oricum la varsta aia nu imi era deloc clar care e diferenta intre troleibuz si autobuz, fiindca inca mai existau autobuze cu burduf sau poate tot cu metroul. Cumparam jumatate de paine de la brutaria de la coltul parcului, vis-a-vis de primarie, si mergeam direct la locul cu porumbei. Si cu greu ma mai urneam de acolo, fascinata de agitatia zgomotoasa si continua a pasarilor. Ascultam apoi povestea statuii Sissi, de care nu ma saturam pentru ca izvorul ala mi se parea cam printre cele mai frumoase izvoare din lume. Era perfect, cu micutele lui arcade si scurta albie ciobita de piatra. In multe zile, urma plimbarea pe aleea cu statui, si tataie ma invatase numele fiecareia si era cea mai mare placere sa ma straduiesc de fiecare data sa aduc aminte corect cine e cine. Fiecare bust avea cate un detaliu amuzant dupa care il recunosteam. De exemplu, tin minte perfect cum aveam impresia clara ca lui Titu Maiorescu barba ii creste direct din gura si fusese catalogat drept “ala care isi isi manca barba”. Si intr-un final ajungeam la coltul sahistilor, tataie fiind mare amator de sah, unde in mod ciudat nu ma plictiseam niciodata uitandu-ma la batranii, intotdeauna extrem de artagosi, care isi petreceau zilele in fata pieselor de plasti ieftine.

Imi mai placea foarte mult “muntele” din mijlocul parcului, pe care l-as fi urcat de cate 20 de ori pe zi, pe potecutele cu scarite si mai ales pe langa, direct pe pietre

Mai tarziu am ajuns si in partea din spate a parcului, unde ascultam incantata povestile mamei despre lebedele care ar fi domiciliat acolo cu ani in urma. Posibil sa fi fost vorba si de ceva pelicani, sau posibil sa fi fost numai imaginatia mea de atunci, transformata acum in false amintiri. Imi era destul de ciuda ca eu prinsesem zile atat de plicticoase si in acelasi timp imi crestea respectul pentru vechiul parc.

Mult mai tarziu ma plimbam prin Cismigiu cu cea mai buna prietena, vorbind despre baieti, barfind, facand planuri de viitor… Tot in Cismigiu am fost la singura pseudo-intalnire cu baiatul de care am fost indragostita cam mare parte din liceu (foarte romantica intalnire de altfel, am vazut Mr. Bean the Movie ), din care a ramas pana acum o floare de lacramioara presata cu grija in jurnalul de atunci.

Dar cel mai pregnanta amintire raman tot ghioceii. As fi vrut sa am un pic mai mult timp azi dimineata pentru reverii Abia astept primavara!