e o simpla stare de spirit

Simt nevoia sa scriu, dar m-a lasat inspiratia. Nu am decat cateva clisee obosite si triste. Nu as vrea sa umplu posturi cu asa ceva. Poate ca toata viata mea e un cliseu trist si obosit in momentul asta. Ca am obosit, e clar. Se vede. Am mers atata prin soare ca sigur am facut insolatie, si palaria mi-a fost zburata de mult, de o rafala neasteptata de vant. Mi-au iesit si pistrui. Intotdeauna imi ies pistrui de la soare. Asta nu e neaparat un lucru rau. Si am citit ca bronzul e din nou la moda anul asta. Fie si asa.

Dar am obosit. Vreau un copac mare, cu iarba sub el. Un nuc vreau, da! Ati stat vreodata la umbra unui nuc? E cea mai racoroasa umbra. Vreau sa ma asez la umbra nucului meu o perioada si poate sa dorm un pic. Si cand ma trezesc, vreau sa vad ca soarele s-a dus dracului la asfintit, sa vad ca e seara si ca e racoare si placut. Si vreau sa simt cum imi adie vantul peste obraji si vreau sa vad o padurice nu departe. Mi-e asa dor de o padurice…

Momentan ma dogoreste soarele inca. Ma dor si ochii de la atata lumina. Mi-e cald si am obosit. Am spus pana acum ca am obosit? Si cred ca mi-a mai iesit un pistrui. Ai naibii pistrui. Pana ce ajung la nucul meu, va las cu o melodie.

Bine, dar de ce galben?…

Lucrurile astea chiar se intampla. Trebuie sa scriu ca altfel nu o sa mai cred nici eu. Si sigur nu am halucinat 🙂

Pai, se facea ca o seara draguta s-a terminat, nu pot sa imi explic de ce, trist. Toata tristetea indesata de atata vreme si cu atata grija sub multele presuri ale constiintei mele a rabufnit cu furie si fara niciun avertisment. Si ca sa o linistesc, am decis sa fac o lunga plimbare pe jos pana acasa… nu era decat 11 jumate noaptea si nu aveam decat aproape o ora de mers pe tocuri, dar intre dumnezeul nebunilor, cel al betivilor si cel al indragostitilor, fiind eu poate cate un pic din fiecare, am decis ca sunt in siguranta.

Plimbarea in sine ar fi fost un subiect de poveste, cu gandurile ei dezlanate si cu mirosul patrunzator de flori de corcodus (voua va miros florile de corcodus a copilarie? voua, copii de oras ca si mine?) dar nu despre ea vreau sa scriu acum. Desi ar fi meritat, jur. Oricum, pe undeva pe aproape de casa, pe cand gandurile mele capatasera deja o tenta de carbune, am avut urmatoarea conversatie fascinanta cu un baiat intr-o masina alba (lol) care oprise in dreptul meu:

„Vrei sa te insotesc?” (NU!!!!!)

Il ignor si merg mai departe. Masina porneste, ma depaseste, opreste din nou si baiatul se da jos, iesindu-mi in fata zambaret.

„Pe bune, nu vrei sa te insotesc?” (La dracu, asta e d-ala insistent!!)

„Nu, multumesc frumos, aproape am ajuns acasa.”

„Pacat. Dar poate ai nevoie alta data” (Sau poate nu.)

Si imi intinde in cel mai neagresiv mod cu putinta o carte de vizita. O iau si ma uit la el, era cam urat. (Normal, daca eram intr-un film, rolul lui ar fi fost jucat de Hugh Grant, pe cand asa… it’s real life, sister 🙂 )

„Imi pare rau ca nu am o floare. Dar nu stiam ca o sa dau peste tine. Pot sa ma intorc la florarie! Sigur nu vrei sa te insotesc?” (Aoleu, e si psihopat!! De ce naiba m-am incapatanat eu sa nu iau taxi-ul? 😦 )

„Sigur, aproape am ajuns acasa. Dar multumesc.”

„Bine, ma intorc la florarie si te ajung oricum pana la stop.” (Te intorci pe naiba, ca si cum n-ai avea altceva mai bun de facut la ora asta. Bine ca am scapat ietin.)

Si se urca in masina si pleaca. Cum nu tineam neaparat sa ma ajunga pana la stop, am facut dreapta pe prima alee, pe o scurtatura care urma sa ma scoata suficient de departe de locul intamplarii. Si cum mergeam eu, revenind la gandurile mele carbonizate, ma trezesc cu masina cea alba aparandu-mi in fata, de dumnezeu (nu stiu care din ei) stie de unde. Opreste din nou, si il vad pe baiatul cel urat coborand la fel de zambaret, dar cu ditamai trandafirul in mana. Galben. Ma apropii circumspecta, ca oricum nu aveam pe unde sa il ocolesc, si imi intinde floarea.

„Pentru tine. Ti-am zis ca te ajung din urma.” (Frate, nu pot sa cred ca asta e aici, in fata mea, cu un trandafir in mana!!)

„Dar… nu pot sa-l primesc!!!”

„De ce nu?” (Pai…)

Ma uit cu o privire tampa si intreb prostita:

„Bine, dar… pentru ce?…”

„Pentru ca iti lipsea. Si mi s-a parut ca il meriti. Nu stiu de ce l-am luat galben. Asa m-am gandit ca o sa iti placa. Stii, gesturile astea neasteptate conteaza cateodata cel mai mult.” (ARE YOU FOR REAL?? Nu pot sa cred ca tocmai ai spus asta 😀 Nu cred ca esti in fata mea, acum, spunand chestiile astea.)

„… m…multumesc…”

„Acum, mai departe depinde de tine.” (Da, stiu ca mi-ai dat o carte de vizita, si trandafirul e dragut, dar iti dai seama ca nu o sa te sun.)

„…”

„Nu vrei si o cola?” (Ce dracu’ sa fac cu ea?)

„…???…”

„Nu, uite, o am in masina!! Sa ai ce sa bei pe drum pana acasa!!” (Nu, multumesc, nu mi-e sete. I’m outta here!!)

Si scoate o cutie de cola din masina. Sub amenintarea unui mare hohot de ras, refuz cu delicatete noua oferta si o iau din loc mai departe, cu floarea mea galbena cu tot. Baiatul se intoarce si el, se urca in masina si pleaca.

Si asta a fost. Peste alte doua minute de ras si vorbit singura pe strada eram in siguranta acasa. Stiu ca tot dialogul pare o inventie jenanta a unei liceence netalentate si fara imaginatie, dar toate replicile au fost reale. Ma uitam la el si ma bufnea rasul si imi venea sa intreb in gura mare, „are you for real?” 😀 Chiar am primit, la miezul noptii, in mijlocul unei mari depresii, de la un total necunoscut, care m-a urmarit fara niciun alt scop, un trandafir galben. Pentru ca imi lipsea. How good do you think that made me feel? 😀

Baietii si locurile de parcare

Baietii misto sunt ca si locurile de parcare de la Mall dintr-o sambata seara. Teoretic, stii ca sunt foarte multe si mergi plina de speranta ca vei avea de unde alege. Practic, ajungi acolo doar ca sa constati nu numai ca absolut toate locurile sunt ocupate, si alea bune, si alea rele, si alea de la mama naibii, si alea de pe o raza de jumatate de kilometru in jurul parcarii; dar ca, in plus, in fata ta este un numar considerabil de alte masini care aparent cauta acelasi lucru ca si tine.

Si trebuie sa stai rabdatoare la coada, si sa te uiti din ce in ce mai indignata de cate ori cate o masina din fata ta isi gaseste alesul. Si iti doresti sa fi venit mai devreme, pentru ca si aici, ca si in viata, cu cat ajungi mai tarziu, cu atat e mai rau. Concurenta creste. Si te impacientezi, si te enervezi, si ajungi la concluzia ca te-ai multumi cu orice locsor, oricat de departe, oricat de inghesuit, numai sa ai unde sa lasi naibii masina aia blestemata si sa te duci in treaba ta. Standardele tale scad vertiginos odata cu trecerea timpului. Dar nici macar asa nu gasesti nimic.

Si in cele din urma te resemnezi si incepi sa te gandesti la altceva. Asculti muzica in timp ce dai ture prin parcare. Si brusc remarci un nene mic si chel care se urca cu avant la volanul unui jeep. Chiar in fata ta! Pui frumos semnal si te uiti cu satisfactie la celelalte masini care inteleg ca locul iti apartine de-acum si trec politicoase mai departe. Fiindca aici, spre deosebire de viata sentimentala, oamenii joaca dupa reguli. Si tragi cu multumire de sine concluzia ca nu conteaza ca toate locurile sunt ocupate la un momente dat, nu trebuie sub nicio forma sa iti cobori standardele… atata vreme cat nu astepti la unul singur si ai un pic de rabdare si noroc, un loc de parcare perfect se va elibera la un moment dat intr-o sambata seara la Mall.

Si partea buna, spre deosebire de viata, e ca un loc de parcare nu se ataseaza niciodata emotional de fostul sau ocupant 😀

Unui prieten drag

Si uite asa, drumurile noastre au ajuns sa se separe. Prea brusc, prea brutal. Chiar daca numai pentru o perioada. A trecut numai o zi si deja iti simt lipsa, dragul meu. Ai lasat un gol prea mare in urma ta, m-ai lasat singura si lipsita de aparare in fata oamenilor care atata asteptau. Stiu ca si tie iti e greu. We belong together. Voi fi puternica si te voi astepta, dragul meu petic de plastic roz. Sper ca gandurile mele dragastoase sa te ajunga acolo, in buzunarul omului rau in negru si cu casca ce te-a smuls din portofelul si de langa inima mea.

Dar cum s-a intamplat? Pai se facea ca, nu demult, intr-o dimineata cu nimic mai speciala decat alte dimineti, cu exceptia poate a faptului ca a mea karma isi luase concediu fara sa ma anunte in prealabil, ma grabeam la servici. Si fireste ca mergeam pe linia de tramvai. Nimic fantastic pana aici. Doar ca la un moment dat, intr-o oarecare intersectie din Bucuresti, am avut o viziune. Si in viziunea mea se facea ca linia de tramvai era blocata si ea, si vocile mi-au spus „Contrasens!!!!!!” Si ca atare am tasnit pe contrasens, pe cealalta linie de tramvai, cu intentia destul de onorabila, de altfel, sa fac stanga mai apoi.

Dar vai! Destin! Fatalitate! Anake! Avantul mi-a fost taiat brusc de alte masini, avand, fireste, aceeasi intentie onorabila ca si mine. Si pana ce am scapat de acele pieze rele, semaforul deja afisa o culoare de altfel foarte draga mie, cu exceptia momentelor cand este afisata de un semafor. Ce sa fac? In fata mea, nu departe, se vedea amenintator botul unui tramvai. Acum, eram in fata unei mari dileme: sa raman pe loc, riscand sa cauzez un mare blocaj si in acelasi timp mari neplaceri unui numar si mai mare de oameni, sau sa ma sacrific, intr-un mod nobil? Masina din fata mea, la volanul careia se afla, vezi bine, un om de caracter, chinuit pesemne de aceleasi framantari sufletesti ca si mine, a tasnit brusc inainte. Omul alesese calea sacrificiului de sine.

Inspirata de gestul suprem, l-am urmat fara frica. (Intersectia era goala, dar culoarea semaforului, eram perfect constienta, arata aceeasi culoare frumoasa, in orice alt context) Cu coada ochiului mai apuc sa vad un motociclist care se desprinde brusc din multime si ne urmeaza exemplul. Incearca sa ma ajunga si sa ma depaseasca pe dreapta. „Ia uite si la dementul asta!”, imi zic, „trece pe rosu si face curse cu mine!! Las’ ca ii arat eu!!” Infig cu incredere piciorul in acceleratie si da-i bice! Dupa cateva secunde, motociclistul cel nebun reuseste totusi sa ma depaseasca, si brusc ia forma unui politist cu sirena pornita, foarte nervos (ma intreb de ce?) si gesticulandu-mi furios sa trag pe dreapta.

Ce sa mai spun… de aici incolo, restul e istorie. Puteti sa intelegeti de ce genele mele lungi nu au mai fost de natura sa imblanzeasca omul cu casca. Nu am reusit sa il castig de partea cauzei „biata femeie la volan care nu stia ce face, s-a luat si ea dupa barbatii din jur ca sa nu o mai injure toata lumea ca merge incet, dar sa stiti ca eu nu fac asa ceva de obicei, jur!!”. Adevarul e ca ma bufnea si pe mine rasul. 😀

Eh. 30 de zile nu inseamna asa de mult. Mi-era si dor de prietenul meu, metroul. Poate ma intalnesc pe drum cu omul nobil din masina din fata mea, care fireste ca si el este pieton in acest moment. Ne vedem in aprilie, dragul meu permis 😀

Nota: Toate personajele din aceasta povestire sunt fictive. Orice asemanare cu persoane din lumea reala este pur intamplatoare 😀

BON JOVI IN BUCURESTI PE 22 IULIE!!!!!

OK, jenibil, penibil, I don’t fuckin’ care, a fost marea mea pasiune in liceu, am plans pe multe melodii, am ras pe si mai multe, aveam toata banca, toate riglele (de lemn), toate penarele pline de numele Bon Jovi pe ele, toata camera plina de postere… treaba serioasa de adolescenti 😀 Au trecut anii aia, dar e oricum cea mai frumoasa veste de multa vreme. Nu se stie organizatorul, nu se stiu detalii despre bilete, dar daca zoso o da ca sigur, merg pe mana lui.

Me really, really, really happy!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!! 😀

Sper sa apara mai multe detalii cat de curand 😀

Update: Metalhead ofera primul dus rece  😦   Dar mi-am bagat in reader toate site-urile care ar putea da informatii pretioase despre subiect 🙂 poate poate.

just a perfect day

…si mi-am adus aminte de cantecul asta. Azi a fost perfect afara 😀

Sexul, un fast-food emotional?

In ziua de azi, suntem atacati din toate partile de sex. (Nu in adevaratul sens al cuvantului, din pacate 😀 ) Toate revistele, reclamele, filmele, glumele, toate mijloacele de comunicare ne imprima in constient si in subconstient ideea ca sexul, mult si extraordinar de preferinta, este indispensabil unei vieti de succes. Toti oamenii misto fac sex. Daca nu faci sex, mult sex, nu esti implinit. A devenit aproape o datorie fata de societate 😀

Da, bine, exagerez. Dar nu ma pot opri sa ma inteb, care este rolul real al sexului in vietile noastre? Care este adevarata lui importanta? Un bun prieten ma certa la un moment dat ca ma grabesc prea tare. „Cum vrei sa ai o relatie asa cum ti-o doresti, daca tu din prima sari la actiune? Stii ca se presupune ca trebuie sa treci prin perioada aia in care va tineti de mana, vorbiti despre ce muzica va place si ce filme ati mai vazut?” Hm… Si totusi stiu cel putin trei relatii care au inceput asa, „in forta”, si toate au durat mai mult de un an si doua inca mai rezista si acum.

Si atunci? Mai este valabila regula asta 100%? Intr-o lume in care relatiile vin si pleaca cu o viteza din ce in ce mai mare, in care toti jonglam cu gratie printre servici, cumparaturi, viata sociala si restul, mai are cineva timp sa se tina de mana un an cu presupusul lui suflet pereche pentru a ajunge la nivelul dorit de intimitate? Mie mi se pare ca sexul s-a infiltrat cam de multicel in zona de asa zisa „curtare”. E mai bine? E mai rau? E doar o consecinta fireasca a societatii moderne? Libertatea de alegere devine din ce in ce mai mare, vrei sa stii ce mancare prefera, daca iubeste copiii si daca e bun la pat. Si asta inca de la inceput.

In plus, cred ca nevoia de afectiune si intimitate este una dintre cele mai importante pentru multi oameni. Nevoia de a avea pe cineva langa tine cand dormi. Nevoia de a fi pupata de dimineata. Nevoia de pasiune. Dar nu mai avem timpul necesar pentru a cultiva aceste lucruri ca pe vremuri. Si atunci, o luam pe scurtatura. Sexul ne ofera posibilitatea de a avea toate astea la un nivel mult mai superficial, si fara sa necesite o implicare emotionala prealabila prea mare. A ajuns oare sexul fast-food-ul relatiilor noastre?

Un abtibild de efect

Imi taie o masina calea. Iesind de pe o straduta invizibila, de pe dupa unu’ parcat, in fine, fara nicio vizibilitate, fara niciun avertisment prealabil. Franez brusc si buzele mele frumos arcuite susura cu o deosebita suavitate obisnuitele trimiteri la Pastele care tocmai ce se apropie si la diversele rude defuncte ale mamei soferului. Cand, vad mare scris pe spatele masinii „ATENTIE, BLONDA LA VOLAN”. Haaaaaaaaaaa. 😀 Ca si cum mai era nevoie. Starea mea de spirit oscileaza brusc intre un hohot de ras isteric si o indignare care imi urca sangele la cap. Noroc ca a facut repede stanga si s-a dus dracului.

Nu e prima oara cand vad inscriptia asta pe o masina. Dragele mele, cand o sa va intre in cap ca sofatul nu e o joaca? Ca nu e suficient sa iti lipesti un mesaj amuzant pe spatele masinii ca sa iti fie iertate toate imbecilitatile pe care le comiti in trafic? Ca nu e nimeni obligat sa isi toceasca nervii pentru ca voi refuzati cu fermitate sa va luati rolul de sofer in serios? Bai nene. Investiti mai bine energia si efortul de a va lipi asemenea penibilitati pe portbagaj in niste lectii de condus. Pe bune. Hai, va pup, si mai incercati metroul din cand in cand, am auzit ca e la moda 😀

Revelatia de azi

Sometimes, letting go is the only thing that sets you free. 😀

The answer is blowin’ in the wind

A little bit of classics… pentru ca am ascultat-o obsesiv azi in masina si mi-a facut traficul un pic mai placut 🙂

How many roads must a man walk down
Before you call him a man?
Yes, ‘n’ how many seas must a white dove sail
Before she sleeps in the sand?
Yes, ‘n’ how many times must the cannon balls fly
Before they’re forever banned?
The answer, my friend, is blowin’ in the wind,
The answer is blowin’ in the wind.

How many years can a mountain exist
Before it’s washed to the sea?
Yes, ‘n’ how many years can some people exist
Before they’re allowed to be free?
Yes, ‘n’ how many times can a man turn his head,
Pretending he just doesn’t see?
The answer, my friend, is blowin’ in the wind,
The answer is blowin’ in the wind.

How many times must a man look up
Before he can see the sky?
Yes, ‘n’ how many ears must one man have
Before he can hear people cry?
Yes, ‘n’ how many deaths will it take till he knows
That too many people have died?
The answer, my friend, is blowin’ in the wind,
The answer is blowin’ in the wind.

doua scurte

Ma recuperez 😀 . Nu am chef sa scriu. Dar imi tot vine in minte zilele astea una scurta si desteapta spusa de un prieten de-al meu din liga de peste 30 (binecuvantati fie prietenii din liga de peste 30 ca mult bine aduc la casa omului 😀 ). Ma plangeam eu mai demult ca nu inteleg baietii. Si el mi-a raspuns: „Baietii, nici sa nu incerci. Dar in curand o sa incepi sa cunosti barbati.”

A, si inca una, dar asta de la mine citare. Nu exista baieti nehotarati. Trust me. Daca tu, cu simturile tale fine, il percepi ca nehotarat, inseamna de fapt ca este foarte hotarat, dar nu cu tine 😀 Dupa cum spunea si Robert de Niro in Ronin: „Whenever there is any doubt, there is no doubt.” Si Robert de Niro stie ce spune, zic eu.

Azi

Enter the ICHC online Poker Cats Contest!

Fireste, de la ICHC.

So… how do we play this?

Ma gandeam ca una dintre problemele esentiale ale societatii noastre este disparitia punctelor de reper. Pe vremuri, evolutia era lenta, existau epoci si perioade de tranzitie de la una la alta. Acum, schimbarile sunt atat de rapide, incat am impresia ca traim intr-o tranzitie continua.

Imi dau seama ca nu mai respect demult regulile si principiile in care credeam si pe care le invatasem pe cand eram mai mica, pentru ca este evident ca multe dintre ele nici nu se mai aplica. Ma refer aici la orice va trece prin minte si poate crea o controversa cat de mica: relatii, sex (vezi homosexualitatea sau casatoria de exemplu), religie, morala, viziunea asupra viitorului siasamaideparte.

Insa in acelasi timp ma trezesc ca nu stiu de fapt nici noile reguli ale jocului. Si la urma urmei, mai exista oare niste reguli bine definite? Mai exista timpul necesar pentru crearea si modificarea regulilor intr-o societate in care insesi obiectele de aplicabilitate ale acestora se schimba mai repede decat starea de spirit a unei femei la PMS? Sau am ajuns in punctul in care trebuie cumva sa ne descurcam pe cont propriu? Sa ne plantam propriile repere, bazate pe propria experienta, si sa speram ca nu o dam in bara prea rau?

Eu una ma simt ca o fiica a tranzitiei. E obositor uneori dar si palpitant. Sau poate asta e doar scuza mea pentru greselile pe care le fac: „vechile principii nu mai sunt valabile, lumea se schimba, this is my way of doing things, maybe this is the way everybody will do it in the future”. Nu stiu.

Sau poate ca asa a fost dintotdeauna, doar ca lucrurile par mult mai limpezi si mai simple odata ce s-au intamplat deja si le privim intr-un mod istoric.

Sunset in the city

Uite cum exista culori frumoase si printre betoane…

In troleu

Nu mai mersesem cu troleul de niste ani buni cred. Acum cateva seri, avand eu ceva treburi importante prin Cafeneaua Actorilor, am decis ca ora 9 si un sfert era suficient de decenta incat sa nu trebuiasca sa contribui benevol la bunastarea taximetristilor bucuresteni. Si astfel, mi-am dat intalnire cu vechiul si bunul meu prieten, 70.

L-am gasit tare schimbat. Cu haine noi, curat, lucitor si usor infumurat. Pentru prima oara in viata, m-am urcat in el si era gol golut frate. Tot troleul era al meu 😀 M-am tolanit comod pe un scaun moale cu pernita si am inceput sa il examinez. Pentru cateva secunde am simtit o nostalgie puternica pentru troleele alea de demult, incete, scartaitoare si cu burduf la mijloc… cu scaune rupte si bare de metal, inghetate iarna si transpirate vara. Mi-a trecut repede, fiindca mi-am dat seama ca era nostalgia copilariei, nicidecum a unor trolee friguroase si urat mirositoare.

Cand au inceput sa mai urce oameni, ma uitam la fiecare in parte si dintr-o data m-am simtit ca intr-o felicitare virtuala de Craciun, din-aia in care apesi pe diversele personaje si astea incep sa cante, unul cate unul. Asa erau si oamenii mei. La fiecare oprire, mai urca cate un grup si fiecare isi canta partea lui in continuare, ignorandu-i pe ceilalti si neparand sa realizeze ca faceau parte dintr-un ansamblu complex, dirijat nu imi dau seama exact de unde. Veneau din intunericul nesigur de afara in lumina artificiala si in mod curios primitoare a troleului nostru.

La prima statie s-a urcat un artist pletos trecut de 30 de ani, care s-a asezat cuminte pe unul dintre locurile din spate. Spectacolul incepea in mod discret. La urmatoarea s-au urcat nelipsitele pustoaice emo, cu bascheti, breton pieptanat oblic si esarfe la gat. Una dintre ele era creata rau, si se vedea cat se chinuise sa isi faca bretonul sa stea in pozitia aia nefireasca pentru el. Cealalta avea lenjerie roz cyclam, care iesea netulburata din pantalonii obligatoriu negri si mulati si se asorta cu cureaua cu capete de mort conturate tot cu roz. S-au asezat una in fata celeilalte si si-au continuat discutia fara indoiala amuzanta inceputa afara, din care eu auzeam insa doar un zumzet marcat de rasete dese. Spectacolul continua 😀

Mai apoi s-a urcat un grup de tanar taranet vesel, cu niste plase imense din rafie verde si albastra. Plasele alea m-au nedumerit tot drumul, fiindca erau vreo 7-8, si aproape fiecare dintre ei avea cate una, si erau toate la fel, imense (cel putin juma’ de metru pe un metru) si mai ales oribile. Si vorbeau tare si radeau si se raspandisera in jumate de troleu. Au adus un suflu puternic corului meu de felicitare 🙂

S-au mai urcat , pe rand, un cuplu discret, doua prietene vorbarete, un baiat cu castile in urechi, un tocilar cu maica-sa, o fata draguta cu trei bentite rosii in cap si multi altii al caror sir l-am pierdut la un moment dat. Si ma uitam incantata la ei, cum zumzaiau fiecare in tonalitatea lui, fara sa realizeze ca participau la un moment special. Corul era complet, armonia perfecta, si troleul nostru felicitare isi facuse datoria.

Rand pe rand au inceput apoi sa coboare, zumzetul era din ce in ce mai discret, si cand am ajuns la universitate, mai ramasesem doar cu artistul si cu fata cu trei bentite rosii. Am coborat si eu, constienta ca nu fusese decat o banala calatorie cu troleul; dar in acelai timp fusese o bucatica mica din viata mea pe care, nu stiu de ce, o constientizasem cu o intensitate maxima.